Cină de Taină a demnității românești

CUMINECARE TESTAMENTARĂ

Miercurea care tocmai a trecut, seara, am fost invitat prin mijlocirea lui Răzvan Codrescu, la o re-lansare a cărţii prietenului nostru, Marcel Petrişor, Cumplite încercări, Doamne, la Teatrul de pe Lipscani, în Sala Rapsodia. În aceeaşi seară şi în acelaşi loc, a fost lansată cartea domanei Doina Iovănel Spineanu, Teofan. Remember!, iar Fundaţia Aiud i-a acordat domnului Gheorghe Jijie Premiul pentru Demnitate Românească.

Amabil, amuzant şi deferent, Dan Puric i-a introdus pe autori şi pe premiat, care, discreţi, de pe scenă, au rostit cîteva cuvinte, fiecare dintre ei, după laudatio, derobîndu-se cu sinceritate de a fi avut vreun merit de a scrie ori de a face. Cu o căldură cuceritoare, Marcel Petrişor i-a învăluit pe toţi cei prezenţi, ştiuţi şi neştiuţi, cu certitudinea că sînt în familie, cu bunele şi cu relele fiecăruia. Răzvan Codrescu şi-a asumat încă o dată consecinţele trecerii în revistă, competent şi cu elocvenţă, a unei istorii care se întinde pînă la noi de aproape un secol şi care, sub aspecte majore, este în cel mai bun caz ignorată, în cel mai rău mistificată, iar aproape în orice caz neînţeleasă.

Pentru o seară, era destul.

Dar la Teatrul de pe Lipscani, am avut parte apoi de o remarcabilă surpriză. Aveam să aflu că surpriză fusese pînă nu demult şi pentru însuşi mai marele teatrului, domnul Dan Puric, care nu făcuse altceva decît să îngăduie elegant şi să înlesnească în mod consistent un Artist Liber.

Pe scena teatrului, s-a întîmplat ceva nemaivăzut: timp de o oră şi un sfert, a fost prezentat un testament. De regulă, testatorul este cel care alcătuieşte testamentul. De data aceasta, însă, nişte beneficiari ai testamentului au fost cei care au autentificat un testament – fără a-l falsifica – pentru că au pătruns spiritual şi au recompus testamentul care transmite talantul încă recent al vredniciei, jertfei şi sfinţeniei româneşti. Un talant care, spre marea ruşine a contemporaneităţii, este atît de puţin ştiut şi parcă defel înmulţit.

Într-un comentariu evanghelic, Sfîntul Ioan Gură de Aur spune că nu ar fi trebuit să avem nevoie de Scripturi, dar că ele ni s-au dat pentru slăbiciunea duhului nostru. Şi putem observa că Noul Testament este cu atît mai ziditor pentru sufletul omului cu cît omul îşi înţelege slăbiciunea.

Or, veritabilii autori ai testamentului făcut public în Sala Rapsodia nu ne-au transmis testamentul scriindu-l pe hîrtie, ci pe carnea inimii lor. Dar, pentru slăbiciunea duhului nostru, cineva cu nume de Artist Liber a fost inspirat să transcrie în decupaj şi alcătuire scenică testamentul esenţial pe care ignoranţa curentă îl obliterează.

În formă, am asistat la o piesă de teatru cu titlul Testament.

Dar mă voi feri să îi numesc “actori”, “regizor”, “scenarist” etc. pe cei care ne-au prezentat Testamentul, pentru că, deşi au întrebuinţat instrumentarul dramaturgic, ei toţi au fost mult mai mult decît “oameni de teatru” şi au fost mult mai împreună decît separarea pe care o sugerează denumirile. Şi mă feresc să folosesc termenul de “spectacol” pentru că ceea ce s-a făcut nu a fost pentru mine nici spectacol şi nici gest cultural comun, ci un complex şi complicat act de cultură a duhului.

Singurul reper legat de arta dramatică pe care mi-l evocă mie Testamentul este filmul Kagemusha al lui Akira Kurosawa. Numai că, în Testament, nici unul dintre corespondenţii nobilului japonez – adică toate persoanele din Testament, cu excepţia triadei demonice – nu a dat impresia că joacă rolul jucării unui rol. Ci am avut în toată vremea, în timpul prezentării testamentului, cît şi apoi, în foaier, convingerea că cei numiţi îndeobşte “interpreţi” erau slujitori afierosiţi în mod paradoxal adevărului şi tainei. Şi nimic din ceea ce s-a întîmplat pe scenă nu este lipsit de corespondenţă în realitatea lumească şi în cea mistică.

Am aflat, de altfel, că majoritatea celor care au fost pe scenă nici nu sînt actori. Şi, stînd în preajma lor după căderea cortinei, am constatat că le lipsea cu desăvîrşire orice reflex de vedetism. Era limpede că ceea ce făcuseră nu făcuseră nicidecum pentru a se arăta pe sine – orgoliu ce pare altminteri imposibil de inhibat integral la “omul-artist-creator” –, ci ceea ce făcuseră, făcuseră pentru Adevăr, pentru Cale şi pentru Viaţă. Şi sînt convins că persoana care a pus cap la cap această lucrare – pe care nu o numesc nu pentru a-i minimaliza vrednicia, ci dimpotrivă – este la rîndul ei încredinţată că nu a “regizat”, nu a “imaginat” şi nu a “dramatizat”. Cred cu tărie că o astfel de lucrare spirituală nu are nimic din teatrul care îl oripila oarecînd – şi l-ar oripila şi azi, pe bună dreptate – pe Sfîntul Ioan Gură de Aur.

Una dintre lecţiile colosale date în seara aceea în teatru a fost că nu trebuie abuzat de cuvinte. Nu vă voi dezvălui nimic din construcţia Testamentului pentru că, nefiind loc nici de spectacol, nici de paradă actoricească, nu e loc nici de “critică de teatru”. Ca să înţelegeţi ceva din curăţia inspirată a lucrării acesteia, şi pentru ca ea să-şi producă efectul chatarctic, trebuie neapărat să asistaţi la prezentarea acestui Testament. Vă atenţionez numai că, deşi admirabil realizată estetic şi riguros articulată ideatic, lucrarea aceasta nu este un prilej de relaxare ori de problematizare intelectuală, iar dacă o să o reduceţi totuşi la aşa ceva, veţi rămîne sau veţi deveni nişte spectatori ordinari. Căci, încă o dată, acesta nu este un spectacol. Este o consistentă experienţă anamnetică. Vă spun doar că există un moment la sfîrşitul acestui Testament cînd în mod explicit cei de pe scenă se arată pe ei înşişi în postura oamenilor de pe stradă ori a celor din sala din faţa lor, adică a oamenilor cărora solzii de pe ochi le cad prin pronia divină şi care se fac ei înşişi instrumentul proniei pentru alţii. Iar aceasta – aflarea Adevărului şi îndrăzneala mărturisirii Lui – este chiar explicaţia izbînzii Testamentului, o izbîndă a comuniunii hristice, a cunoaşterii mistice şi a predaniei. Prin urmare, acum acest Testament a devenit public. Rămîne ca publicul să vină la Teatrul de pe Lipscani cu ochi de văzut şi cu urechi de auzit. Căci, în definitiv, aceasta este o însemnată teză din Testament. 

Vă spun, deci: Mergeţi la teatru şi luaţi aminte!

Miercuri seară, în sală s-au aflat în carne şi oase, în afară de foştii deţinuţi politici Marcel Petrişor şi Gheorghe Jijie, şi alţii dintre adevăraţii autori ai Testamentului. La sfîrşit, slujitorii de pe scenă au fost aplaudaţi îndelung, îndelung cum niciodată nu mi-a fost dat să aud. Dar slujitorii de pe scenă au primit cu sfială aplauzele şi s-au înclinat în faţa celor pe care îi întruchipaseră, pentru că ştiau bine că mulţumirile, ca şi multele lacrimi, pentru unii ca aceia erau. Şi s-a dovedit că dragostea, care este tema de început şi de sfîrşit a acestui Testament, a rodit curat într-o sală de teatru.

Fotografii de Irinel Cîrlănaru

Spune-ți părerea