„Toate ale omului pornesc de la gândul omului. Nu se face nimic din viaţa omului care nu trece prin gând. De aceea toată grija celui care vrea să-şi curăţească sufletul trebuie să fie grija de a-şi curăţi mintea de gândurile cele rele şi de toate înfăţişările răului câte sunt în gând” (părintele Teofil PĂRĂIAN)
Gândul şi fapta omului
„De la cârma minţii atârnă” – aşa îşi intitula părintele Arsenie Boca unul dintre capitolele celei mai cunoscute lucrări scrisă de el, „Cărarea Împărăţiei”. Înţelegem că este de o importanţă covârşitoare ce fel de gânduri străbat mintea unui om, deoarece orice faptă exterioară porneşte de la un gând. Mintea omului ar trebui să fie într-adevăr cârma vieţii sale, iar gândul sau gândurile de care este stăpânită mintea reprezintă hrana, seva care duce mai departe la făptuire, la o anumită conduită şi, în general, la felul de a fi al omului în această viaţă. Un cuvânt din Pateric spune că nu poţi opri gândurile „să se plimbe”, să zboare asemenea păsărilor pentru a căuta omul care să le primească, însă, atunci când acestea sunt rele, le poţi opri să se sălăşluiască în tine. Este foarte important să ai puterea de a opri gândul cel rău, de a nu lăsa ispita să îţi pătrundă în minte şi de aici în inimă. Spune Sfântul Antonie cel Mare că virtutea cea mai mare este discernământul. Şi, într-adevăr, fără discernământul duhovnicesc nu am fi în stare să deosebim gândurile bune de cele rele, sau, pe o treaptă mai înaltă, să ne dăm seama că un gând rău se poate prezenta în aparenţă ca unul bun. Sfântul Apostol Pavel ne spune de altfel că diavolul poate să ne ispitească şi sub chip de înger de lumină, ceea ce ne arată şi mai lămurit importanţa discernământului duhovnicesc.
Corespondentul din inima omului
„Gândul este întotdeauna un element străin. După cum ochiul nu suportă nimic străin în el şi încearcă să-l îndepărteze, exact aşa se întâmplă şi cu mintea şi cu inima noastră. Gândul însă ne atacă, pentru că găseşte în inima noastră un corespondent … Gândurile noastre corespund dorinţei inimii noastre, precum visele omului, dar în acestea sufletul lucrează subconştient, în timp ce în gânduri se amestecă şi voinţa noastră” (Arhimandritul Emilianos Simoniopetritul). Ne dăm seama din cuvântul de mai sus de importanţa unităţii, a păcii de care se cuvine să fie cuprins cel care îl caută pe Dumnezeu. De asemenea, poţi avea o voinţă puternică dacă ai realizat unirea minţii cu inima în rugăciune, de unde rezultă în mod firesc împărtăşirea de dragostea lui Dumnezeu, de Duhul Sfânt: „Unitatea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh”, cerem noi în Dumnezeiasca Liturghie, înţelegând prin aceasta mărturisirea aceleiaşi credinţe de către întreaga adunare a credincioşilor. Însă, pentru a ajunge la această unitate a Bisericii, fiecare în parte este chemat să dobândească unitatea acestei credinţe în fiinţa sa pentru că, înainte de a ne dărui unii pe alţii lui Hristos Dumnezeu, îi cerem aici Lui să ne învrednicească de a ne dărui noi înşine, fiecare pe Sine, cu propria viaţă, cu propria unitate de credinţă şi de mărturisire, lui Hristos: „ … pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” spunem înainte de rostirea rugăciunii „Tatăl nostru”.
Pentru a realiza această unitate şi pentru a ne împărtăşi de Duhul Sfânt este firesc să avem în noi gândul cel bun. Gândurile care dau târcoale omului arată starea inimii sale, arată ce anume predomină în adâncul său, spre ce tinde el cu toată fiinţa sa. Corespondentul din inimă care primeşte gândul nu este altceva decât realitatea tainică a fiinţei noastre care, conlucrând cu gândul, dă roade pe măsură. „Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule.” (Matei 15, 18-19). Acest cuvânt al Domnului Hristos care îi scandalizase pe farisei, ne arată relaţia dintre inima omului, gândul care pătrunde în ea şi faptă. De aceea părinţii isihaşti, practicanţi ai rugăciunii lui Iisus, insistau atât de mult pe coborârea minţii în inimă. Coborând mintea pe scara rugăciunii aceasta va purifica adâncul din om, inima sa şi din ea nu vor mai ieşi „gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule”, ci va aduce roada cea bună, arătând în acelaşi timp un alt chip, chipul omului duhovnicesc în lume. Câtă vreme rămânem însă în limitele firii nu vom putea primi în noi gândul lui Dumnezeu pur şi simplu, pentru că nu îl vom putea cuprinde. Omul firesc, spune Sfântul Apostol Pavel, „nu primeşte cele ale lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (I Cor. 2, 14). Omul duhovnicesc este cel care judecă lucrurile corect, deoarece din inima lui nu mai ies cele rele; el are, aşa cum spune Apostolul Pavel „gândul lui Hristos” (cf. I Cor. 2, 16). Poţi avea gândul lui Hristos doar dacă îl ceri, dacă îi trimiţi gândurile tale lui Hristos, dacă ai în primul rând gândul la El. Şi atunci drumul acesta de la minte la inimă întru refacerea unităţii fiinţei poate fi parcurs, în Hristos, fără pericol de deviere.
Rugăciunea este gândul la Hristos care aduce gândul lui Hristos în inimă atunci când altarul inimii este curat pentru a-l primi.
- Gândul și fapta - 30 aprilie 2012
- De la dragoste la autoritate - 25 aprilie 2012