Reproduc aceste însemnări din 2003 ale Părintelui Calciu aşa cum au apărut în revista Puncte cardinale, din iarna pînă în vara lui 2004. E un text de suflet şi emoţia de a-l (re)citi e cu atît mai mare cu cît, deşi n-au trecut decît puţini ani de atunci, nu numai autorul lor a plecat dintre noi, dar şi mulţi dintre cei evocaţi: Teofil Mija, Adrian Făgeţeanu, Bartolomeu Valeriu Anania, Raul Volcinschi, Ion Gavrilă Ogoranu… Parcă stăm la o cumpănă dintre lumi şi rămînem, pe an ce trece, mai singuri şi mai săraci… Dar cîtă tainică putere de a păstra viaţa “în viul ei” au uneori cuvintele! (R. C.)
(V)
În trecere pe la Nicula
Şoferul nostru ne-a dus cu viteza vântului la Nicula. Aproape că nici n-am putut înregistra peisajul, deşi ar fi trebuit să mi-l reamintesc cu precizie. Cu cât înaintăm în viaţă, după ce am trecut de epoca maturităţii, cu atât ne apropiem mai mult de «mintea copiilor», în sensul că amintirile tinereţii şi ale copilăriei se accentuează în memoria noastră, în detrimentul amintirilor mai recente…
Am urcat dealul mănăstirii, dar peisajul care ni se revela nu era cel întipărit în amintirile mele. Au fost câteva momente de luptă între amintire şi realitate, care s-a impus brutală peste imaginile diafane ale memoriei. Încercam să-mi aduc aminte de biserica în care era icoana făcătoare de minuni, dar catedrala uriaşă ştergea albul unei imagini fragile; încercam să-mi amintesc panta pe care se întindea mulţimea oamenilor îmbrăcaţi în costumele lor populare, dar panta nu mai era: clădiri noi blocau spaţiul verde de altădată, iar pădurea în care culegeam ciuperci pentru a le coace la foc se retrăsese mai spre vârful dealului…
Un grup de deţinuţi, cu gardianul lor, munceau pe şantierul construirii noii biserici. Era bine că li se dădea ocazia să-şi răscumpere din păcate prin această muncă. Am intrat în vorbă cu ei, întrebându-i despre anumite detalii ale închisorii, dintre care unele dispăruseră, altele mai erau acolo. S-au mirat că le ştiam. Le-am spus că şi eu, şi Marcel am făcut închisoare. Ei erau cât se poate de surprinşi că un preot a stat în închisoare, indiferent sub ce motiv. Au început să mă descoasă ei pe mine – pe unde am fost, cât am stat închis. Când au auzit că am stat 21 ani, au fluierat a mirare şi a admiraţie. Ei erau infractori cu pedepse uşoare, de aceea şi erau scoşi la muncă pe şantiere din afară.
Ne-am dus la stareţie. Părintele stareţ era plecat. Ne-a primit un monah (cred că era ghidul) care venea dinspre bucătărie. Fraţii bucătari cărau nişte peşti mari, de parcă proveneau de la cel de-al doilea pescuit minunat (Ioan 21, 1-22). Erau pentru masa noastră. Am vizitat noua clădire a bisericii în curs de construire (viitoarea reşedinţă a Î. P. S. Arhiepiscop Bartolomeu, la vremea retragerii sale) şi Biblioteca în curs de aranjare – toate mari, înălţătoare, pline de făgăduinţe arhitecturale şi duhovniceşti. Am mâncat după tradiţia monastică, ascultând cu atenţie ceea ce monahul ne spunea despre viitorul sfintei mănăstiri, am făcut o rugăciune înainte de plecare şi am părăsit locurile sfinte, apucând spre ţinte geografice mai lumeşti: voiam să ajungem la Ocişor, locul de baştină şi de «rezidenţă» al lui Marcel, de care ne legau – şi pe mine, şi pe «D-l preşedinte» – atâtea amintiri (unele comune).
Spre Ocişor, cu ocol prin legendă
Iarăşi mă «sparie gândul» – vorba «D-lui preşedinte» – de a nu face gafe geografice, dar aşa stau lucrurile în mintea mea, în care nu geografia lucrează, ci un obscur principiu al ierarhiei. Ne-am oprit pe la un personaj legendar, singurul partizan din munţi care nu a fost prins de Securitate, erou trăind în modestie materială şi curăţie spirituală, Ion Gavrilă Ogoranu. Într-un sat din Transilvania, ocupându-se cu agricultura, mândru de recolta obţinută, de parcă niciodată nu ar fi trăit pericolul morţii mereu pânditoare, prietenul nostru, al tuturor, Gavrilă, ne-a ospătat cu struguri şi cu must, cu brânză şi cu peşte, vorbind ba despre una, ba despre alta, şi lăsând doar un loc minuscul pentru suferinţa şi vitejia propriului său trecut. Marea grijă era problema păcii dintre Biserica unită şi cea ortodoxă, la nivelul local şi la cel naţional. Nu am rezolvat problema, nici nu am avut această intenţie. Dumnezeu şi ierarhii o vor face, mai devreme sau mai târziu.
Apoi am luat drumul Ocişorului. Înainte de a doua arestare, în timpul vacanţelor, mă duceam acolo cu Marcel, pentru câteva zile. Aurel, tatăl lui Marcel, fusese învăţător şi fiu de preot şi construise şcoala în curtea casei lui. Acum – adică atunci – era bătrân, nu mai avea dinţi în gură şi se fălea că, în ciuda acestui fapt, cu gingiile, care se făcuseră tari ca osul, putea muşca din merele crescute pe dealul-munte din apropiere, unde comuniştii le mai lăsaseră livada, la care era greu să ajungi. Mama lui Marcel – Melania – se umplea de bucurie când mă vedea şi-mi spunea cu glas de mamă: «Giţă (forma ardelenizată a lui Ghiţă, cum mă numea Marcel), bine ai venit la noi!». Deşi aceste cuvinte erau repetate exact de câte ori veneam la Ocişor, de fiecare dată mi se păreau proaspete, niciodată mai înainte rostite, noi şi dulci, aşa cum erau şi vorbele mamei mele. Melania era cea care ducea greul casei, cu munca şi cu rugăciunea; tatăl lui Marcel cioplea lemne, «bâte», cum le spunea el, pe care sculpta figurile istorice ale neamului nostru, începând cu Traian şi Decebal şi sfârşind cu Regele Ferdinand. Era învăţătorul clasic, cu dragoste de patrie şi de trecutul istoric al neamului… Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre un singur eveniment petrecut acolo şi legat, în mod egal, de mine, de Marcel şi de Bobiţă.
La Ocişor, pe firul amintirii…
După ce am fost eliberat din ultima închisoare, în august 1984, Securitatea mi-a fixat domiciliu obligatoriu acasă, în sensul că mi-a alocat cu generozitate circa 40 de agenţi, politişti şi câini şi, la un moment dat, chiar ostaşi în termen care, chipurile, să mă păzească de furia clasei muncitoare, «foarte revoltată că ai fost eliberat», cum îmi spunea, cu un umor negru, şeful Securităţii, Vasile Gheorghe. Îmi fixase dreptul de a fi vizitat de anumite persoane şi de a vizita eu anumite persoane, de a merge la biserică sau în altă parte cu aprobarea agenţilor, numai să nu încerc să mă duc pe furiş undeva. Făceau de gardă în trei schimburi, în timpul iernii stăteau în maşinile care funcţionau spre a le oferi căldură şi deveniseră o prezenţă comună, pitorească şi chiar amicală, la un moment dat, pentru întregul cartier – ca un fel de rău care există şi pe care trebuie să-l accepţi ca atare, ba chiar să te obişnuieşti cu el.
Printre persoanele pe care le târguisem cu Securitatea, să le dea şi să-mi dea dreptul de vizită, era, se înţelege, şi Marcel. De Crăciunul lui 1984, am mers la Marcel şi la Dana, soţia lui, să-l sărbătorim împreună. La un moment dat, Marcel propune să plecăm la Ocişor. Mie mi-a surâs ideea din capul locului, dar preoteasa şi Dana, mai chibzuite, ca toate (sau aproape toate) femeile românce, au cântărit lucrurile pe toate feţele, ba chiar şi pe toate muchiile, iar în cele din urmă au zis şi ele că nu e rău să jucăm o mică farsă gărzii noastre de onoare. Marcel l-a chemat şi pe Bobiţă, care era elevul şi «pupilul» său (probabil prin clasa penultimă de liceu) şi am ieşit toţi trei pe poartă cu câte un mic bagaj, ca agenţii să bănuiască intenţia noastră de a pleca pe mai multe zile.
Spre stupoarea lor, ne-au văzut că mergem la gară (Marcel locuia aproape de Gara de Nord), că ne luăm bilete şi ne suim în tren. S-au urcat şi ei cu noi şi am mers împreună şi în bună pace până la Deva. De acolo, spre Ocişor, trebuia să mergem cu un autobuz şi apoi cu orice ocazie ivită. Spre Ocişor, care era «centrul lumii», nu exista nici un mijloc de transport, decât picioarele şi camioanele. La Deva erau foarte mulţi agenţi care foiau în jurul nostru: fusese convocată Securitatea locală, care trebuia să ne preia. Marcel, ca mai isteţ, s-a hotărât să rezolve problema transportului apelând chiar la garda noastră personală. Agenţii erau grupaţi câte 3-4 (locali şi de la Bucureşti), ca şi cum ar fi aşteptat autobuzul. Marcel s-a apropiat de un grup în care erau şi doi de la Bucureşti şi le-a adresat rugămintea să ne ducă ei cu maşina lor, dacă tot ne urmăresc… Era o mare dezvăluire a secretului nostru, credea Marcel, dar dezvăluirea nu i-a prea impresionat pe agenţi. Unul dintre ei l-a repezit, cu voce răstită: «Eşti nebun? Caută-ţi de treabă! De unde ne cunoşti? Du-te, tovarăşe, de aici, până nu ne sare muştarul!». Marcel a înţeles că nu era nimic de câştigat de la oamenii aceştia, care erau mânioşi pe noi că le stricasem sărbătoarea Crăciunului, aşa că am aşteptat cuminţi autobuzul. Ei ne-au dat în primire agenţilor locali, care păreau foarte îngrijoraţi, probabil din cauză că li se spusese că eram foarte periculoşi. A venit autobuzul, am plecat până la Gura Barza, cred, iar de acolo am luat un camion cu muncitori de la mină şi de pe la păduri, care ne-a lăsat la Ocişor.
Era o privelişte albă, liniştitoare, o curăţenie în aer şi peste pământ, ca la Naşterea Fiului lui Dumnezeu. Noi ne-am dus la casa lui Marcel. Între timp părinţii săi muriseră amândoi, aşa că eram singuri acolo, în pacea inimii şi a sufletului; ne mai gândeam la companionii noştri de la Securitate, care se cam împotmoliseră prin nămeţi, dar ieşiseră cu bine, că aveau maşini puternice. Până am ajuns noi acasă, ei se şi instalaseră în jurul satului, la halta de cale ferată şi la toate celelalte drumuri de acces. Mărioara, o vecină a lui Marcel, ne-a adus lapte, colac, cârnaţi şi alte bunătăţi ardeleneşti. Bobiţă se uita la noi ca la nişte mari eroi care învinseseră neînvinsa Securitate! Am stat acolo vreo 3 zile, mâncând cârnaţi şi bând lapte.
În virtutea inerţiei mişcării noastre anti-securiste, Marcel ne-a spus: «În noaptea asta fugim!». Pentru Bobiţă, aceasta acţiune era culmea eroismului, mai mult decât aventurile submarinului Dox! Marcel ne-a explicat că era foarte simplu: vom ieşi prin spatele casei, după miezul nopţii, vom urca dealul cât mai departe de posibilităţile securiştilor de a ne vedea şi de a ne găsi urmele, iar după o oră de mers vom ajunge la strek – linia ferată –, de unde luăm trenul şi mergem la Arad…
O «evadare» ca-n filme
Am lăsat lampa să ardă, aşa cum făceam în fiecare noapte, şi până după miezul nopţii am mai trecut, din când în când, prin dreptul ferestrei, ca să ne vadă securiştii umbrele, pentru ca apoi, pe la 2, să ieşim prin spate, conform planului. Am urcat cu greu panta înzăpezită (mai ales eu, care eram cel mai nătâng şi mai neobişnuit cu muntele, şi nici nu aveam tinereţea şi entuziasmul lui Bobiţă). Când am ajuns pe strek, cădeam mereu printre grinzile de cale ferată. După fiecare cădere, Marcel mă instruia cum să calc, dar eu cădeam iarăşi la fiecare 10 sau 15 minute. Pe la 6 dimineaţa am ajuns la staţie (cred că era Hălmagiu) şi l-am trimis pe Bobiţă înăuntru, să ia seama dacă nu erau ceva securişti pe acolo. Ne bizuiam că învăţase să-i «miroasă». Cred că misiunea aceasta a fost culmea gloriei lui Bobiţă. S-a întors şi ne-a spus că nu era nimic suspect. I-am dat bani să cumpere biletele şi am mai aşteptat pe afară vreo jumătate de oră până la plecarea trenului. Eram îngheţaţi bocnă. Trenul era plin de muncitori şi nici un agent printre ei.
Am ajuns la Arad. Am vrut să mergem la Episcopul Aradului, dar i-a fost frică să ne primească. Era şi normal… Ne-am plimbat prin oraş, am evitat orice întâlnire cu prietenii sau cunoscuţii lui Marcel. Spre seară ne-am despărţit. Eram mulţumiţi cu toţii că jucaserăm un renghi grozav Securităţii, dovedindu-i că nu era invincibilă; de-acum ne puteam întoarce acasă. Trufaşi sau spăşiţi, noi eram învingătorii!
Marcel şi Bobiţă s-au dus la Deva, la sora lui Marcel, iar eu am plecat spre Bucureşti. Cei doi au picat direct în braţele Securităţii, care îi arestaseră deja pe sora lui Marcel, Medina, şi pe cumnatul Traian. Cum i-au avut în mână pe Marcel şi pe Bobiţă, securiştii i-au eliberat pe toţi cei pe care-i mai arestaseră, rude de-ale lui Marcel, apropiate şi îndepărtate. Eu am ajuns fără incidente la Ploieşti. De la telefonul gării, am încercat să sun la ambasada franceză şi la cea americană. Era pe la miezul nopţii şi nu a răspuns nimeni, spre norocul meu, căci, dacă ar fi răspuns, ce le-aş fi putut spune, sau ce mi-ar fi putut ei spune? Singurul incident pe care l-am avut la Ploieşti a fost că un poliţist m-a legitimat, văzându-mă că stăteam mai mult pe afară, în frig, fără ca măcar să fumez. Mi-a cerut actele – aici a început să-mi bată inima puţin – şi mi-a controlat conţinutul valijoarei în care aveam pijamaua, nişte nuci şi nişte mere. Spre surprinderea mea, nu ştia nimic de mine; luată prin surprindere, Securitatea nu anunţase toate gările şi probabil nu se aşteptase să mă-ntorc la Bucureşti.
Mai târziu am aflat de la Marcel că în zori, când se descoperise că fugiserăm, scăpând de sub control, au fost alertate toate unităţile de Securitate din cele trei judeţe vecine, au controlat tot satul (cu ocazia asta au descoperit şi nişte cazane de ţuică ţărăneşti, clandestine), au ameninţat-o şi chiar au lovit-o pe vecina Mărioara, care ne hrănise, acuzând-o de complicitate cu nişte «bandiţi». Mărioara a scăpat însă uşor, făcând uz de calitatea sa de «membră de partid încă din 1948». I-a întrebat cu emfază: «Mă, tu de când eşti în partid? Eu sunt din 1948! Dai în mine, dai în partid!»… Şi securistul nu a mai dat în ea, Dumnezeu s-o odihnească.
«Bine-ai venit acasă, părinte!»
Când am ajuns în Gara de Nord era ora 4 dimineaţa. Nu era nici un autobuz, nici un taximetru. Zăpada era mare. Am plecat pe jos, ştiind că voi face cam 2 ore, dar speram că pe drum să întâlnesc vreun taxi. Nu am întâlnit nici unul. Pe la 6-7, obosit, dar amuzat, am ajuns în Militari. Când am intrat pe aleea dintre blocuri care duce pe strada Ghirlandei, unde locuiam, abia se crăpa de ziuă. Probabil că agenţii care patrulau prin cartier i-au anunţat pe ceilalţi că vin spre casă. Agenţii stăteau în maşini şi patrulau pe rând, luptându-se cu gerul, ia unii erau în holul blocului. Când am intrat pe strada mea, am început să aud uşile maşinilor, cum le deschideau şi apoi le închideau pe rând. Ieşeau ca nişte şoareci din culcuşul lor cald, privindu-mă cu zâmbete fericite pe faţă şi urându-mi cu bucurie (le venise sufletul la loc!): «Bine ai venit acasă, părinte!». Aceasta a fost singura dată când Securitatea m-a iubit, şi cred că m-a iubit cu recunoştinţă.
În hol erau circa 20 de agenţi şi politişti, vreo 4 ostaşi în termen, câini şi mare agitaţie de cizme. Mi-au urat bun venit în cor, râzând cu gura până la urechi. De pe scări coborau doi agenţi şi un câine, auzind şi ei că am venit. Tot timpul, de la dispariţia mea, stătuseră la uşa apartamentului, de parcă eram o muscă şi aş fi putut intra în casă fără să mă vadă cei din hol şi de pe stradă! Le fusese teamă că am fugit în Iugoslavia, că Marcel ar fi putut avea cine ştie ce legături cu cei care treceau frontiera, şi de aceea îi arestaseră toate rudele. Acum se convingeau, răsuflând uşuraţi, că nu avusesem şi nu aveam intenţia să părăsesc ţara.
Din toată această tevatură, a avut şi Securitatea un avantaj. A pus toate scrisorile mele trimise la «Europa Liberă» pe seama răstimpului cât am fost fugit, ceea ce nu era deloc adevărat. Aşa cum le dovedisem că pot fi oricând «jucaţi», tot aşa le dovedeam că, fiind sub observaţia lor directă şi urmărit pas cu pas, puteam totuşi, sub ochii lor, transmite mesaje în afară, fără să mă poată prinde, cum poate voi povesti cu un alt prilej. În orice caz, legenda Securităţii era umbrită, iar asta mă binedispunea…
Epilog deschis
Închei aici călătoria mea prin duhul României. Şi această amintire este tot o călătorie în duh, într-o zonă spirituală unde s-a dat o luptă pe care, de bine, de rău, am dus-o până la capăt. Într-un sens, am ieşit biruitor din această bătălie, cu voia şi ajutorul lui Dumnezeu.
În ţară, însă, duhul rău şi-a întins rădăcinile în adânc; chiar dacă poţi cosi recolta răului, mereu răsare din adânc veninul abjecţiei, al corupţiei şi al minciunii…
Dumnezeu a luminat Sfântul Sinod al Bisericii şi a scos-o din sclavajul faţă de puterea politică. O luptă luminoasă contra întunericului a început, cu bune nădejdi. Aş putea spune, fără emfază, ca am pus şi eu o mică piatră la temelia acestui început, chiar în acest drum prin duhul ţării. Războiul acesta se duce în spirit, între îngerii buni ai Ţării Româneşti şi îngerii răi ai corupţiei, ai minciunii şi ai nepăsării de neam şi de aproapele. Se cere mult curaj din partea ierarhiei şi strânsă unitate în jurul Sfântului Sinod din partea preoţilor, a monahilor şi a credincioşilor. Se cere rugă, trezvie, hotărâre. Dumnezeu să binecuvinteze lupta şi biruinţa armatei cereşti şi pământeşti a Bisericii Ortodoxe Române, acum şi în veci. Amin!
(Puncte cardinale, iunie 2004)
Fotografii (mai recente) de Lucian D. Popescu
- DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
- ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
- Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019