Sfîntă Lumină Pascală

O carte de căpătîi din “raftul meu cu minuni de-acasă” este cea în care Episcopul Auxentios al Foticeei, răspunzînd parcă îndemnului evanghelic “Îndrăzneşte!”, prezintă miracolul Luminii Sfinte de Paşti de la Ierusalim. Este o teză susţinută şi publicată la Graduate Theological Union, Berkeley, California, şi apărută în traducere românească la Editura Deisis din Sibiu (1996). Ediţia românească are un prolog al regretatului arhimandrit Ioanichie Bălan, extras din cartea Mărturii româneşti la Locurile Sfinte(Huşi, 1986), din care citez:

 

Ierusalim: Biserica Învierii (Biserica Sfîntului Mormînt)

 

“De aproape 20 de veacuri, din an în an,, în Sîmbăta Mare, venirea Sfintei Lumini în mod suprafiresc la Mormîntul Domnului este o minune dumnezeiască necuprinsă de mintea noastră, despre care s-a scris prea puţin şi nici în zilele noastre nu se vorbeşte cît s-ar cuveni. Este cea mai mare minune văzută în zilele noastre, atît de credincioşi, cît şi de necredincioşi, care uimeşte toată mintea şi dovedeşte oamenilor, pînă la sfîrşitul veacurilor, că Hristos, Lumina lumii şi Mîntuitorul sufletelor noastre, a înviat din morţi, dăruind tuturor viaţă veşnică”.

Lucrarea Episcopului Auxentios este prefaţată de Episcopul Chrysostomos al Etnei, care face următoarele precizări: “În fenomenul Luminii Sfinte avem o remarcabilă reminiscenţă datînd din timpul Bisericii nedivizate a Imperiului Romano-Bizantin, a Bisericii celei Una a Vechii şi Noii Rome. Istoria ritului ne permite să aruncăm o privire asupra efectelor întristătoare ale Marii Schisme, care au îndepărtat Occidentul creştin de la o pomenire evlavioasă a Învierii lui Hristos. Astăzi acesta este un ritual ortodox prin excelenţă, dar este în mare măsură şi o moştenire lăsată de rădăcinile ortodoxe ale creştinismului. Această moştenire comună s-a pierdut în atitudinea polemică ce îi conduce acum pe cei mai mulţi catolici latini şi protestanţi să considere fascinanta ceremonie drept o păcăleală ori înşelăciune. […]

Relatarea Episcopului Auxentios despre ritul Luminii Sfinte revelează astfel atît tragedia Marii Schisme, cît şi complexitatea consecinţelor ei; o complexitate care ne spune încă o dată că, pentru a realiza unitatea creştină în viitor, trebuie să ne adresăm trecutului cu grija, discernămîntul şi smerenia de a ne supune măreţiei acelei mărturii creştine nedivizate care străluceşte în Credinţa Ortodoxă cu aceeaşi lumină blîndă şi strălucitoare ce coboară în fiecare an asupra Mormîntului lui Hristos în Ierusalim”.

Înainte de prezenta pe scurt cercetarea autorului, vom cita din nou din prologul arhimandritului Ioanichie, care ne descrie Lumina Sfîntă a Învierii aşa cum a văzut-o cu prilejul unui pelerinaj de Paşti la Ierusalim: “Sf. Mormînt este controlat încă din noaptea Vinerii Mari, după prohod, de cîţiva poliţişti civili necreştini – un arab, un turc şi unul din partea statului Israel. Ei verifică toate obiectele din interior să nu aibă vreo sursă de foc, verifică lespedea Sfîntului Mormînt şi controlează corporal pe Arhiereul grec care răspîndeşte vată pe Mormîntul Domnului. Apoi se sting toate luminile şi se pecetluieşte uşa Sfîntului Mormînt cu două mari peceţi, benzi de pînză albă cu ceară şi sigilii la capete, în formă de X. Gardienii rămîn de pază la uşa Mormîntului pînă cînd se aprinde Lumina Sfîntă… Procesiunea pentru Vecernia Sîmbetei Mari se formează la sediul Patriarhiei Ortodoxe… La ora 9 dimineaţa procesiunea porneşte spre Biserica Sfîntului Mormînt… În biserică, slujitorii, împreună cu Patriarhul, se opresc în faţa Sfîntului Mormînt pecetluit”. Urmează înconjurul bisericii de trei ori, în sunetul clopotelor şi în cîntările rituale. “Apoi Patriarhul cu toţi slujitorii se retrag în altarul bisericii ortodoxe de vizavi şi stau în aşteptare. Între timp vin diferiţi delegaţi oficiali, autorităţi locale şi bisericeşti, armene, catolice şi copte. Miile de credincioşi stau cu felinarele speciale în mîini, să ducă acasă, în ţara lor, Sfînta Lumină. Cei mai mulţi, însă, ţin în mîini cîte un mănunchi de 33 de lumînări albe, legate între ele, simbolizînd numărul anilor pe care i-a trăit Mîntuitorul pe pămînt… Fiecare se roagă în tăcere, aşteptînd cu emoţie Lumina Divină. Deodată vin însă cîteva sute de arabi ortodocşi, foarte evlavioşi, dar fanatici; înconjoară Sf. Mormînt, se roagă tare, cu mîinile în sus, se urcă unii pe umerii altora, se agaţă de pereţii baldachinului Sfîntului Mormînt, de jur-împrejur, ca albinele pe fagur, şi ridică mîinile, cerînd Sfînta Lumină: Doamne, trimite-ne din Cer Lumina!”. Pe la ora 12 Patriarhul este condus în faţa Sfîntului Mormînt. “Aici este controlat peste tot de poliţişti necreştini, în prezenţa reprezentanţilor oficiali armeni, catolici şi copţi, să nu aibă vreo sursă de foc. Apoi Patriahul desigilează uşa Sfîntului Mormînt prin ruperea peceţilor şi intră în prima încăpere, însoţit, după tradiţie, de un arab musulman”. Acesta rămîne aici şi supraveghează, în timp de Patriarhul intră în a doua încăpere şi îngenuchează în faţa lespedei Sfîntului Mormînt. “Se sting toate lumînările, candelele, luminile. În biserică se face o mare tăcere. Emoţia minunii îi cuprinde pe toţi… După 15-20 de minute de rugăciune fierbinte, lumea din biserică observă o lumină puternică, precum o scînteie de fulger, coborînd în zig-zag din cupola mare a bisericii… Se zice că dacă nu vin arabii să se roage, întîrzie venirea Sfintei Lumini… În mulţime se aud glasuri de emoţie, în toate limbile. Scînteia dumnezeiască coboară deasupra Capelei Sfîntului Mormînt, ca un glob de lumină ce se sfărîmă în mici bucăţi, apoi intră înăuntru ca o subţire rază de foc, coboară pe lespedea Mormîntului şi aprinde vata răspîndită deasupra, care se încarcă de o rouă divină. În această clipă Sfînta Lumină a venit! Minunea s-a săvîrşit! Mulţimea aşteaptă cu nerăbdare Sfînta Lumină, cu mîinile întinse… Patriarhul adună cu mîinile vata aprinsă de o flacără galben-verzuie, care timp de cîteva minute nu frige. Apoi pune vata aprinsă în două cupe de aur şi iese în prima încăpere. Aici aprinde două buchete mari de cîte 33 de lumînări, în prezenţa musulmanului, iar cupele le dă, pe două ferestre mici, afară, la cei doi diaconi ortodocşi. Aceştia duc o cupă la Sf. Altar, iar pe a doua la Biserica Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, de la Patriarhie. Apoi Patriarhul iese în faţa Sfîntului Mormînt, cu cele două făclii aprinse, şi strigă de trei ori: Veniţi de luaţi Lumină!… Toţi credincioşii aprind felinarele şi buchetele de lumînări. Biserica este parcă o flacără vie! Mulţi se ating de flacără cu faţa, cu mîinile, cu hainele, pentru binecuvîntare, fără a se arde. Tot acum iau Sfînta Lumină de la Patriarh şi catolicii, armenii şi copţii, ducînd-o în altarele lor, unde o păstrează tot anul… La ora 2 după miezul nopţii Liturghia Învierii ia sfîrşit”. Veniţi de luaţi Lumină!

Lucrarea de doctorat a Episcopului Auxentios cuprinde 7 capitole, începînd cu o retrospectivă istorică asupra fenomenului Luminii Sfinte, în care prezintă mărturii din sec. IV şi pînă în zilele noastre. Citez şi aici cîteva.

Eusebiu al Cezareei (sec. IV), Sf. Chiril al Ierusalimului (sec. IV), călugăriţa spaniolă Egeria (sec. IV), Lecţionarul Armean (sec. V), Lecţionarul Georgian (sec. VII), Codicele Patriarhiei Ierusalimului (sec. XII) fac referiri la ceremonia Luminii Sfinte, dar fără a menţiona anume natura ei miraculoasă. Singurele tangenţe cu miraculosul fenomenului le aflăm în mărturiile lui Eusebiu (care descrie transformarea minunată a apei în untdelemn de către Sf. Narcis, în noaptea Paştilor) şi în jurnalul Egeriei (care face precizarea că Lumina nu-i adusă de afară, ci “este luată dinăuntrul grotei”).

Începînd din sec. IX, mărturiile sînt mai explicite. Astfel, călugărul occidental Bernard, martor al miracolului în anul 870, relatează: “Merită să spunem ce se întîmplă în Sîmbăta Sfîntă, la privegherea Paştilor. Slujba începe dimineaţa în această biserică. Apoi, cînd ia sfîrşit, se merge la procesiune, cîntîndu-se Kirie eleison, pînă ce vine îngerul şi aprinde Lumina în candelele care atîrnă deasupra Mormîntului. Patriarhul trece o parte din această lumină episcopilor şi restului mulţimii, şi fiecare are Lumina acolo unde stă”.

Tot din sec. IX încep să dea mărturie şi o serie de autori musulmani. În anul 947, clericul Niketas îi scrie Împăratului Constantin VII Porfirogenetul despre încercarea unui emir furios de a pune capăt (fără succes, desigur) ritului Luminii Sfinte.

În anul 1238, Papa Grigore IX emite o bulă prin care interzice orice participare la ritul Luminii Sfinte, pe care îl condamnă ca pe o fraudă, fără a aduce argumente. A fost prima condamnare oficială a ceremoniei de către Biserica latină şi sfîrşitul oricăror reacţii occidentale de simpatie faţă de Lumina Sfîntă.

Relatări pro şi contra autenticităţii Luminii Sfinte nu lipsesc din nici unul dintre secolele care au urmat. Dintre clericii occidentali care au negat miracolul (P. Walter – 1481, F. Suriano – 1524, J. Doubdan – 1651, H. Maundrell – 1696), unii susţin că acest miracol se producea cu adevărat înainte de anul 1244, cînd Ierusalimul a fost ocupat de musulmani şi pînă cînd Biserica Catolică avusese control asupra ceremeniei, după care “lucrarea lui Dumnezeu a căzut în mîinile schismaticilor răsăriteni şi a devenit o impostură şi un truc”. O reacţie a Bisericii Ortodoxe la această campanie a fost cea a Patriahului Paisie al Constantinopolului, care, în 1727, a ameninţat cu excomunicarea pe oricine ar împiedica pe credincioşi să facă pelerinaje la Sf. Mormînt, sădind în ei “impietăţi satanice şi distructive, ori necredinţă şi rea-voinţă”…

Alte capitole ale lucrării Episcopului Auxentios analizează ritul Luminii Sfinte din perspectivă teologică şi liturgică.

 

 

Un deosebit interes prezintă însă observaţiile finale ale autorului: “Am privit ritul Luminii Sfinte dintr-o perspectivă… care implică, cel puţin pînă în sec. IX, apariţia supranaturală a unei flăcări şi diferite imagini de lumină… apariţie legată de manifestările şi imaginile dumnezeieşti din Sf. Scriptură, din mărturia Părinţilor şi din imagistica Luminii a iconografiei pascale ortodoxe… Se iveşte [astfel] o imagine care se detaşează din mărturia istorică, liturgică ori teologică. Ivirea acestei imagini complexe reprezintă modul de teologhisire al Bisericii răsăritene – al descoperirii adevărurilor dumnezeieşti… Deşi multe din relatările de după Marea Schismă sînt marcate de polemică, relatările istorice mai timpurii despre rit sînt libere de astfel de accente şi dau mărturie despre acceptarea lui universală în lumea creştină, cel puţin de după secolul IX, dacă nu şi mai înainte… Mai mult, în îndelungata sa istorie şi în ciuda turbulentelor prefaceri bisericeşti şi politice din Ierusalim, ritul Luminii Sfinte şi-a menţinut consecvent focarul iniţial: aprinderea minunată a Luminii pascale şi primirea ei cu bucurie de către credincioşi… Nu numai Lumina pascală este împărţită de preot, ca o imitare directă a ceremonialului din Ierusalim, dar nu este ceva neobişnuit ca Lumina Sfîntă să fie luată şi dusă de la Ierusalim în Grecia sau în Europa răsăriteană, pentru a aprinde cu ea candela de priveghere, de la care sînt aprinse apoi lumînările de Paşti ale credincioşilor… La un nivel universal, ritul Luminii Sfinte transcende propria sa istorie şi propriul său caracter. Substanţa lui miraculoasă rezidă în cele din urmă în minunea de care face pomenire… Dacă lumina din mormîntul lui Hristos, amintită în relatările scripturistice ale Învierii, este aceeaşi cu Lumina care apare în timpul celebrării ritului Luminii Sfinte (şi eu cred că aceasta este); dacă Lumina Sfîntă este aprinsă în mod supranatural (şi eu cred că aşa este); dacă lumina necreată văzută de omul luminat de har este aceeaţi cu cea văzută de cei prezenţi la ceremonia Luminii Sfinte (şi eu cred că aceasta este) – toate aceste probleme nu sînt rezolvate de istorie, de erudiţie sau de ştiinţă. Răspunsul la ele îl oferă, în cele din urmă, însăşi realitatea Învierii”.

O scriere deosebită şi prin bogăţia de informaţii, dar mai ales prin încărcătura ei spirituală, nu prea des întîlnită într-o lucrare ştiinţifică, de doctorat. O scriere care ne pune pe gînduri şi ne face să ne întrebăm despre noi înşine, despre credinţa sau necredinţa noastră, ca şi Sf. Apostol Toma, care a crezut numai după ce a văzut…

Iar răspunsul la întrebările noastre nu are cine să ni-l dea mai convingător decît noi înşine, fiecare în taina sufletului său creştin, care se pregăteşte să întîmpine Sfînta Sărbătoare a Învierii Domnului.

Erast Călinescu

About Erast Călinescu

Doctor în agronomie, publicist, ultima carte publicată: Viaţa ca o vizită. Instantanee (2008).

Spune-ți părerea