Nevoia unei regenerări sufleteşti

Valorile perene ale spiritului uman se descompun văzând cu ochii sub presiunea infernală a materiei, a tehnicii, a banului – stihii care domină de la A la Z mersul lumii de azi. Omul nu mai are răgaz pentru suflet, pentru ceea ce ţine de identitatea sa, de taina persoanei sale.

Sufletul românesc nu s-a împăcat niciodată cu acest mers al lumii. A rezistat cu încăpăţânare, ori de câte ori a fost asaltat de asemenea tendinţe vătămătoare. Formele exterioare ale opoziţiei au fost diverse, în funcţie de împrejurări. S-a luptat şi pe planul politic, la nevoie s-a luptat cu arma în mână. Suflete arestate şi-au proptit rezistenţa pe puterea lăuntrică a credinţei. S-a încercat zdrobirea, mutilarea, robotizarea, altfel spus, dezumanizarea lor în malaxorul de trupuri şi de conştiinţe din temniţele iadului. Experimentul a eşuat. Chipul lui Dumnezeu din om nu poate fi distrus prin niciun fel de unealtă sau uneltire diabolică. El rămâne mereu întreg şi păstrează de-a pururi întru sine puterea de regenerare a persoanei umane, care tânjeşte după asemănarea cu Creatorul ei.

Este remarcabil faptul că, indiferent de formele şi împrejurările acestor izbucniri de demnitate românească, ele îşi trag esenţa dintr-un strat existenţial mai adânc decât cel al simplelor idei –care de multe ori degenerează în platitudini ideologice. Nu a fost şi nu este vorba de o luptă între idei şi sisteme politice, între doctrine sau moduri de organizare socială. Acestea pot fi privite cel mult ca nişte epifenomene ale unui conflict mai profund: acela dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre autentic şi fals. Aici s-a dat adevărata luptă. Aceasta este natura veritabilă a energiilor pe care sufletul românesc le-a aruncat într-o bătălie dusă deopotrivă pentru conservarea şi afirmarea sa în lume.

Sunt lucruri pe care marea masă a românilor de azi nu le ştiu. Mai precis, nu au fost lăsaţi să le ştie. Totuşi, românii nu s-au lăsat niciodată « îndoctrinaţi » de ideologiile oficiale. Nici de comunism, nici de globalism. N-au aderat, pătrunşi de convingere, la propaganda de felurite culori. Poate tocmai de aceea, în cele din urmă, coloana vertebrală le-a fost frântă în mod deliberat. Au fost desfiguraţi sufleteşte, n-au mai ştiut să găsească în ei resurse pentru a rezista vertical, ca brazii, ideologiilor străine de sufletul lor. Au făcut-o doar pe un plan subtil. Cultul « subversiunii » se practică şi acum, la fel ca în trecutul totalitar, căpătând treptat dimensiuni populare. Românii încă mai tresar la acele mesaje în care îşi descoperă, ca într-o oglindă pusă în faţă, identitatea şi rostul care le este propriu. Numai că acestea vin pe o filieră « neoficială ». Faptul e într-un fel regretabil, căci denotă fractura adâncă între neam şi cei care au ajuns să-l conducă (atenţi mai degrabă la a se adapta docili la bătaia globală a vântului decât să ia veritabilul puls al neamului pe care ar trebui să-l slujească). Pe de altă parte, e totuşi benefic: abia lipsa oricărei constrângeri exterioare îi imprimă pecetea libertăţii şi a autenticului.

Vorbim aici de Dan Puric, de această adevărată cutie de rezonanţă a sufletului românesc. Actor? Scriitor? Retor? Moralist? Toate la un loc? În orice caz, asistăm la un veritabil fenomen, greu de clasificat. Cărţile lui sunt cele mai vândute, sălile unde conferenţiază de-a lungul si de-a latul ţării sunt arhipline. Românii simt puterea unui mesaj şi se strâng, strâng rândurile. Doar snobii şi dilematicii se distanţează. Fie pentru că nu vor să meargă cu acest curent (ei se pliază dealtminteri perfect curentului “oficial”), fie au reticenţe de ordin “elitist” (vezi Doamne, Dan Puric ar fi un diletant ).

Tuturor acestora, oricât ar fi de “dotaţi”, le lipseşte însă ceva fundamental. La Dan Puric, în schimb, aflăm o mare sensibilitate în a percepe la modul profund condiţia fiinţială a acestui neam. Simte unde este binele şi frumosul. Îl găseşte în ungherele cele mai ascunse ale deşertului sufletesc pe care neamul nostru îl traversează şi îl transmite şi altor români. Asemeni unei cutii de rezonanţă care amplifică manifestările cele mai subtile, descoperă sensuri şi valori acolo unde alţii nu ar percepe decât banalităţi. Faptul că românii se regăsesc pe ei înşişi în acest mesaj capătă deja contururile unui fenomen social. Asistăm poate la mugurii unei renaşteri româneşti. Posibil îndepărtată, dar întrezărită. Încă mai sunt resurse. Poporul acesta încă mai simte nevoia unei regenerări sufleteşti.

Teorii anti-globalizare se găsesc la tot pasul pe internet. Nici nu se cere un efort prea mare să le găseşti. Dar ispita ideologiilor de sens contrar nu e împărtăşită de omul de bun simţ. Majoritatea nu subscrie la aşa ceva, intuind că lumea nu poate fi salvată printr-o înşiruire de vorbe goale, unele adevărate, altele plauzibile, altele imposibil de verificat. Oamenii au însă un instinct infailibil pentru altceva. Mai sunt încă în stare să desluşească binele şi frumosul. Tăvălugului depersonalizant, Dan Puric îi opune omul frumos, omul demn, omul care ştie cine este. Acesta este discursul care are efect şi care adună la un loc, spre a-şi primeni sufletele, oameni plini de speranţă. De aşa ceva se tem cel mai mult artizanii globalismului. Ei îşi pot permite să arate cu degetul către ceea ce ei numesc “rău” – terorismul, fie el islamist sau “european” (cum am văzut recent în Norvegia) apărut, fie însă spus, ca reacţie la mersul fatal al lumii. Prin comparaţie, ei vor să apară drept “buni”. De fapt, tot ce pot face este încerce să convingă că ideologia lor e mai bună decât ideologia contrară. Atât şi nimic mai mult. Numai că în faţa unui fenomen viu şi personal li se dezvăluie întreaga nimicnicie.

“Armele” unui Dan Puric sunt cu totul altele. Conferinţele sale, cu întreaga atmosferă pe care o iradiază , revelează din plin fenomenul. Sunt calitativ altceva decât apariţiile sale gen talk-show la TV, unde nu există acel contact viu cu publicul, unde nu el impune ritmul cel mai potrivit. Aici unele din afirmaţii pot suna uneori a lozinci. De vină e criza de timp şi graba ocazională de a transmite cât mai multe idei. Deşi rar, se mai întâmplă. Adevărata măsură e dată însă în faţa audienţei, pe scenă, în faţa publicului. Aici el se află în elementul său natural. La fel, în cărţile sale. O ia de la început de tot, de la temelie. Deschide uşi, îi ia de mână şi stârneşte interes pentru cei care vor mai apoi să aprofundeze. Totul este făcut cu har şi cu talent, deopotrivă literar cât şi pedagogic.

« Ce ne-a făcut să rezistăm până acum? Poate tocmai răspunsul pe care l-am dat istoriei. Şi ce ne face să abdicăm azi într-o lume lipsită de sens? Tocmai lipsa acestui răspuns. Iar dacă istoria ne-a obligat la un continuu exerciţiu de umilinţă, dăinuirea miraculoasă a acestui popor s-a datorat unui contra-exerciţiu, şi anume, acela de verticalitate. Cu alte cuvinte, demnităţi ce nu s-au supus valului trecător dar sinistru al istoriei. Aceste demnităţi adunate au creat în timp calitatea de a fi român. Ele n-au fost salturi calitative din acumulări cantitative, ci constante ale neamului care au apărut în istorie când a fost nevoie sau au trăit subteran, ca un fenomen carstic, întreţinând de acolo, în mod neştiut, taina acestui popor. Am putea spune că această calitate raportată la valul cantităţii uriaşe ce ne-nconjoară a fost cumplit de mică dar miraculos de puternică cât să supravieţuiească şi chiar să tracteze după sine destinul unui neam. A fost, cum spunea Petre Ţuţea, cât o căruţă cu ţărani care a ţinut în şah imperii…» (Dan Puric -Războiul continuă, fragment din volumul « Fii demn ! »)

La răul sufletesc nu răspunde cu aceeaşi monedă, nu cu o propagandă de sens contrar unde îi pune explicit o oglindă în faţă, prin care-i înfierează toate amănuntele. Combaterea răului se face de pe un alt plan : cu puterea binelui şi a frumosului. Aici rezidă adevărata superioritate. Răului nu îi este spus întotdeauna pe nume, până la capăt. Oricum, nici nu e nevoie. Contrastele sugestive fac de multe ori mult mai mult, iar lumea simte diferenţa. Ideea nu este să “combatem” răul cu armele lui, ci să lucrăm pentru triumful valorilor binelui. Iată de ce e o diferenţă ca de la cer la pământ între această abordare şi cei care combat răul cu rău, cu violenţă şi terorism, făcându-l să pară prin contrast mai puţin rău, ceea ce îi convine de fapt de minune.

Un cuvânt cu adevărat ziditor dublat de un model de atitudine poate face în acest moment mult mai mult decât orice formă pripită de acţiune politică sau civică, fără o temelie suficient de solidă. Va veni poate si vremea lor, atunci când împrejurările o vor impune. Dan Puric merge pe drumul său, ascultând de sfatul dat de părintele Arsenie Papacioc (o întâlnire pe care o povesteşte plin de umor, fiind “împins de la spate” să se ducă). Dus de voie, de nevoie la părintele Arsenie, acesta l-a povăţuit că nu este momentul să se implice în asociaţii civice sau partide politice (“ce-mi vorbeşti în limbi străine!?”), ci să facă în continuare ce a făcut şi până acum. Să zidească sufleteşte, să pună cărămidă, cu credinţa că într-o bună zi va pune Dumnezeu mortarul care să întărească această lucrare de refacere a conştiinţei româneşti.

Vom vedea ce va fi. Până atunci este cert că acest neam, alcătuit din cărămizi vii, începe să simtă cum îl învăluie un liant tainic. Începem să ne percepem sufleteşte unii pe alţii, să rezonăm la fel. E doar un început.

Gândindu-ne ce rol a jucat numele de “Puric” în trecutul nostru, ajungem la istoria plină de glorie a Moldovei. Aprodul Purice şi-a făcut movilă din propriul trup, ajutându-l pe domnul Ştefan să urce în şa, continuând lupta şi biruind duşmanul.

Un gest din cele aparent mici, dar care, făcut într-o oră astrală, poate influenţa în mod hotărâtor destinul unui neam întreg.

foto: Irinel Cîrlănaru

Spune-ți părerea