Despre un sinucigaș, o damă de companie și un mediocru hăhăit

Sinuciderea este un pacat foarte grav, cel putin in spiritualitatea crestina europeana, nu este un act de onoare. Incep cu aceasta afirmatie, tocmai pentru a clarifica de la bun inceput cum trebuie privit gestul facut de condamnatul penal Nastase Adrian, care a intors arma spre propria persoana si a incercat sa evadeze din viata aruncandu-se inconstient spre iad.

Gestul lui va fi judecat de duhovnic, daca are, si mai ales, de Dumnezeu. Un singur fapt ar mai fi de comentat pe marginea acestei tentative de suicid, anume ca, tragandu-si un glont in gat, Nastase Adrian a hotarat in mod egoist sa inmulteasca suferinta familiei sale, un act impardonabil care il va bantui, poate, tot restul vietii. Eu sper doar atat: ca se va face sanatos, ca va executa cei doi ani de inchisoare si dupa liberare, spalat de pacatele penale, va avea puterea sa se relanseze in politica, pastrand amintirea acestei crude lectii pe care singur si-a administrat-o.

Situatia in care se afla Nastase Adrian trezeste mila. Un om a vrut sa se omoare, zace in stare grava pe patul de spital, a fost in pericol sa-si piarda nu doar viata, ci mai ales, sufletul. Totusi, mila pentru omul Nastase Adrian nu poate fi amestecata cu dreptatea care trebuie aplicata condamnatului Nastase Adrian. Mila fara dreptate te face complice cu desfranarea, tot asa cum dreptatea fara mila te transforma intr-un tiran. Justitia romaneasca, asa cum o stim, o dama de companie cu moravuri usoare, de inchiriat si uneori cu ochii holbati spre stapanii din umbra care-i dicteaza sentintele prin instante, in fine, aceasta Justitie a facut un surprinzator act de dreptate sociala, condamnandu-l pe Nastase Adrian pentru faptele penale comise in vremurile lui de glorie. Pedeapsa pe care si-a administrat-o singur Nastase, incercand sa se sinucida, nu poate inlocui executarea pedepsei hotarata de Justitie.

Justitia, insa, nu trebuie privita ca fiind la inceputul unei renasteri morale si cutremurata de profunde transformari reformatoare, asa cum cativa scribi cu solda s-au grabit sa afirme prin presa. Dimpotriva, sa nu uitam ca pe masa magistratilor s-au adunat ani in sir, sute, poate chiar mii de dosare, cu spete mai mult sau mai putin grave, in care sunt acuzati diversi membri ai clasei politice, ai administratiei publice sau ai mediului de afaceri care au provocat daune financiare si morale imense statului roman. In presa circula de peste zece ani alte sute de acuzatii, cele mai multe insotite cu dovezi de necontestat, despre afaceri ilegale pe banii statului si ai Uniunii Europene, acuzatii pe care orice procuror dintr-o tara cu adevarat democratica le-ar fi considerat imediat ca fiind motive de autosesizare si declansare a unei anchete penale. In Romania, din nefericire, inca exista opinia, nu intotdeauna dovedita, ca procurorii manifesta acest autism fata de dezvaluirile din presa, pentru ca ei ar fi doar un fel de executanti obedienti ai unor comenzi politice. Justitia nu este, deci, intr-o stare mai buna decat – iertata fie comparatia – domnul Nastase Adrian care acum zace, in suferinta si agonie, pe patul de spital.

Cel de-al treilea actor important al dramei, Basescu Traian, ne dovedeste, prin comportamentul din ultimele saptamani, ca nu a inteles nimic din votul anti-PDL al romanilor la alegerile locale. Ironia hahaita „dottore Ponta” lansata la adresa primului ministru, urmata la cateva zile – ciudat de repede! – de dezvalurile din revista „Nature” despre presupusul plagiat din lucrarea de doctorat a lui Ponta, ne-au aratat ca Basescu Traian ramane acelasi personaj care arunca demnitatea de presedinte al republicii in grotesc si mediocritate. Faptul ca s-a interesat de starea de sanatate a lui Nastase Adrian confirma mediocritatea si reprezinta o alta eroare comisa de Basescu datorita firii sale. Ce a vrut Basescu sa demonstreze prin acest gest? Ca are sentimente umane, de mila? Ca-i pasa de soarta lui Nastase? Traian Basescu nu era obligat la acest gest nici ca om si mai ales, nici ca sef al statului. Nastase Adrian nu este altceva decat un condamnat la inchisoare care a incercat, printr-un act nebunesc, sa scape de rusinea pedepsei. Cea mai buna atitudine a lui Basescu fata de aceasta drama, era sa taca. Traian Basescu insa a ales – a cata oara? – sa planga cu lacrimi de crocodil la capataiul unui alt dusman personal doborat.

Acestea fiind zise, scrise, ramanem cu un gust amar si oftand, spunem si noi, impreuna cu Eminescu: „Cum nu vii tu, Tepes Doamne, ca punand mana pe ei, Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei, Si in doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni, Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!”

Marcel Răduț Seliște

About Marcel Răduț Seliște

Preot ortodox în Craiova, publicist şi activist civic. A publicat volumul ”Cu căruța prin democrația românească” (2009), o culegere de editoriale și comentarii politice publicate în diferite ziare și periodice, iar în 2011, volumul ”Jurnal Cubanez - Amintiri din Absurdistan”, o carte mărturisire despre o misiune umanitară pe care a realizat-o autorul în Cuba comunistă, în sprijinul dizidenților anti-castriști.

Spune-ți părerea