Drama noastră demografică

De curând a apărut cartea prof. Vasile Gheţău, Drama noastră demografică. Populaţia României la recensământul din octombrie 2011, publicată sub egida Institutului de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare de Editura Compania.
Rezultatele oficiale şi finale ale recensământului vor fi publicate în 2013, dar prof. Gheţău analizează rezultatele primare comparativ cu cele din 2002 şi formulează o serie de observaţii referitoare la organizarea acţiunii, de însemnătate majoră pentru elaborarea strategiilor de dezvoltare ale României. 
La acest recensământ a fost introdus un nou criteriu de înregistrare a populaţiei, stabilit de CE şi PE pentru ţările membre UE începând cu 2010. Potrivit acestui criteriu nu fac parte din populaţia rezidentă (sau populaţie stabilă) persoanele plecate din gospodărie pentru o perioadă de cel puţin 12 luni, ele urmând să fie incluse în populaţia rezidentă a localităţii în care îşi au reşedinţa la data efectuării recensământului. Neincluderea persoanelor plecate în străinătate pentru cel puţin 12 luni reduce dramatic numărul populaţiei şi complică înţelegerea schimbărilor care au avut loc la nivel naţional şi local.
Recensământul din oct. 2011 arată o schimbare dramatică: populaţia stabilă a României este acum de 19 mil., ceea ce faţă de 2002 înseamnă o scădere de 2,6 mil. persoane. Reculul provine atât din migraţie (internă şi externă), cât şi din scăderea naturală a populaţiei (numărul deceselor îl depăşeşte pe cel al naşterilor). Scăderea naturală este de 420 mii persoane, iar 2,2 mil. persoane reprezintă migraţia externă pentru că în ultimii ani se înregistrează o mişcare de retur (migraţie circulară), provocată de criza economică din ţările-gazdă. Pentru anul 2011 se estimează o scădere naturală de 55 mii persoane. România a ajuns pentru prima oară la o populaţie de 19 mil. locuitori în 1965, dar, deşi natalitatea era în scădere în prima jumătate a anilor 1960[1], creşterea naturală din acel an a fost de 115 mii persoane.
Comparativ cu ian. 1990 populaţia României este mai mică cu 4,2 mil. persoane (scăderea e de 18%).
În cei zece ani dintre recensăminte, în care scăderea naturală a continuat şi migraţia externă a explodat, reculul populaţiei în teritoriu s-a plasat între 4% în Timiş şi 21% în Tulcea. Numărul de locuitori depinde de trei factori: sporul natural, migraţia internă şi migraţia externă. În 25 judeţe toate cele trei componente au fost negative. Sporul natural a fost pozitiv, dar diferit ca nivel, doar în 5 judeţe. În judeţele care înregistrau în mod tradiţional o creştere naturală, aceasta a fost depăşită de migraţia externă şi internă şi reculul populaţiei este de 11% (Iaşi, Suceava, Bistriţa-Năsăud). În celelalte 2 judeţe cu spor natural pozitiv (Braşov şi Constanţa) acesta este mult mai mic; el se explică prin gradul crescut de urbanizare şi efectele benefice pe care le-a avut măsura indemnizaţiei pentru creşterea copilului (din 2003) asupra natalităţii femeilor salariate, aflate predominant în mediul urban.
Judeţele mai puţin dezvoltate economic sau cu un profil industrial neviabil după 1989 rămân furnizoare de mână de lucru pentru alte regiuni. Pierderea de populaţie prin migraţie internă a afectat judeţele Vaslui, Olt, Galaţi, Botoşani şi Hunedoara.
Migraţia externă este cea mai importantă componentă a scăderii dramatice a populaţiei României. Valorile cele mai mari pentru această componentă se înregistrează în Bucureşti, Bacău şi Iaşi. Pentru Bucureşti migraţia externă netă este de 230 mii persoane, ceea ce situează Capitala pe primul loc la scăderea numărului de locuitori. Pentru un singur judeţ sporul natural negativ (35%) este mai important decât migraţia: Teleorman.
În două judeţe reculul populaţiei are la origine numai migraţia externă: Braşov şi Constanţa. Singurul judeţ în care populaţia a crescut, cu 21%, este Ilfov; aici cauzele sunt explozia imobiliară şi migraţia internă.
Populaţia urbană a crescut de la 52,7% în 2002 la 55% în 2011 pe fondul scăderii naurale din rural şi al majorării mecanice a populaţiei urbane, prin trecerea unui număr mare de localităţi în categoria oraşelor. „Urbanizarea” pe hîrtie a dus nu numai la modificarea statisticilor (acum suntem o ţară „mai puţin rurală”), ci şi la pierderea unor fonduri europene destinate dezvoltării rurale, adică ameliorării infrastructurii. Judeţul Ilfov avea doar două oraşe în 2002 şi a ajuns la 8 în 2011, în cele 6 localităţi devenite oraşe între cele două recensăminte aflându-se 76%  din populaţia urbană recenzată în oct. 2011.
Migraţia din urban în rural este mai mare decît fluxul tradiţional, cu sens invers, încă din 1997; ea s-a menţinut, ceea ce a dus la un aport de populaţie din oraşe la sate de 300 mii persoane. Dar această migraţie, favorabilă ruralului, a fost depăşită de scăderea naturală din rural.
Reculul populaţiei urbane a fost mai mare pentru oraşele mari. În prezent doar două oraşe mai depăşesc 300 mii locuitori: Cluj şi Timisoara; au ieşit din această categorie Iaşi, Constanţa şi Craiova. Bucureştiul are acum sub 2 mil. locuitori.
Structura etnică a populaţiei nu a suferit modificări importante. Maghiarii au emigrat mult mai puţin decât românii, şi nu din Harghita şi Covasna, ci din alte judeţe (Mureş, Cluj, Bihor). Numărul de romi este în creştere (3,3% în 2011 faţă de 2,5% în 2002), dar autorul se întreabă dacă nu e vorba mai degrabă de o creştere a numărului celor care şi-au declarat sincer etnia.
Prof. Gheţău are o serie de observaţii privind modul de organizare al acestui recensământ şi semnificaţia eşecului lui. Felul în care s-a organizat recensământul este expresia fidelă a societăţii româneşti din 2011: o societate aflată în criză socială, politică şi economică, divizată, afectată de disoluţia autorităţilor statului şi de atitudinea iresponsabilă a unor oameni politici şi a mass-mediei, ce s-au manifestat violent împotriva recensământului. Un recensământ cu un grad înalt de acoperire a populaţiei şi cu CNP pentru populaţia înregistrată ar fi permis construirea unui registru al populaţiei, mai uşor de ţinut la zi şi care ar fi permis ca viitoarea recenzare să se facă pe baza cercetărilor selective, aşa cum se procedează în majoritatea ţărilor europene. Listele electorale provin din actualul registru al populaţiei, gestionat de MAI, care e de o calitate îndoielnică, dacă ne gândim la erorile constatate de fiecare dată la alegeri (numărul mare de decedaţi sau de emigraţi ce apar pe liste); acest registru nu poate fi reconstruit şi corectat pe baza datelor de la recensământ pentru că nu toată populaţia recenzată a fost înregistrată şi cu CNP.
Recensământul nu a fost apărat de cei care trebuiau să o facă: miniştrii pentru care elaborarea strategiilor necesită date furnizate doar de recensăminte (administraţie internă, sănătate, educaţie, muncă şi protecţie socială etc). Guvernele din următorii zece ani, până la următorul recensământ, care va fi făcut după aceeaşi metodologie învechită şi costisitoare de azi (formulare şi recenzori), vor fi obligate să folosească rezultatele de acum, cu toate aproximările lor.
Rata estimată a fertilităţii pentru anul 2011 este de 1,6 născuţi la o femeie, puţin mai mare decât cea din 2010 (1,4). Proiecţiile bazate pe noua populaţie stabilă şi pe această rată a fertilităţii duc la un rezultat sumbru: vom fi sub 15 mil. locuitori în 2050. Populaţia în vârstă de peste 65 ani reprezintă azi 16%, iar menţinerea ratei fertilităţii anticipează un procent de 28% pentru acest grup de vârstă în 2050. Redresarea ratei fertilităţii la 2,1 copii la o femeie, care ar permite doar simpla înclocuire în timp a generaţiilor, ar schimba radical dinamica procesului de îmbătrânire demografică din ţara noastră.
Până atunci este cert că scăderea populaţiei României la 19 mil. duce la repoziţionarea ţării pe harta Europei; suntem cu 11% mai puţini şi vom avea o altă pondere în PE şi în alte organisme comunitare, iar fondurile europene alocate în funcţie de numărul de locuitori se vor modifica.

[1] Acest lucru a fost unul din motivele adoptării decretului 770/1966 pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii.

Alina Ioana Dida

About Alina Ioana Dida

Medic, publicist şi traducător. A tradus „Revoluţia franceză”, de Albert Soboul, apărută în 2009 la Editura Prietenii Cărţii (Bucureşti).

Spune-ți părerea