Maica Domnului și umanismul teocentric

Panayotis Nellas

MAICA DOMNULUI ŞI UMANISMUL TEOCENTRIC

Introducere

În gîndirea Părinţilor Bisericii, în special a Părinţilor greci, valoarea creaţiei se concentrează şi se dezvăluie în omenitatea Mîntuitorului.

Fiul lui Dumnezeu recapitulează de fapt în trupul Său creaţia întreagă, o umple de viaţa Sa divină şi, prin înviere şi prin trimiterea Duhului “peste tot trupul”, o imortalizează şi o îndumnezeieşte, ceea ce reprezintă însăşi mîntuirea.

Pe de altă parte, finalitatea proprie creaţiei, ţelul către care aceasta se îndreaptă prin elanul iniţial cu care Creatorul a înzestrat-o, este tot unirea cu Dumnezeu, theosis-ul, deci constituirea reală a trupului lui Hristos, a Trupului concret al Persoanei istorice Hristos, care este trupul real al Hristosului credinţei: Biserica. Iată de ce Fiul lui Dumnezeu – Care-i şi Fiul Omului, “întrupat de la Duhul Sfînt şi din Fecioara Maria” – este în acelaşi timp revelaţia ultimă a lui Dumnezeu şi împlinirea supremă a omului, desăvîrşirea vocaţiei umane. Dumnezeu ni Se descoperă ca Iubire şi Iubitor de oameni; omul devine theophoros (purtător de Dumnezeu), “templu” şi “mădular” al Trupului Fiului lui Dumnezeu, fiu al lui Dumnezeu şi “dumnezeu” după har.

Această poziţie a Părinţilor, care reprezintă esenţialul învăţăturii de la Calcedon (sec. V), conţine două orientări: prima evidenţiază mîntuirea realizată de Hristos în Trupul Său şi dăruită întregii umanităţi prin Tainele Bisericii; iar a doua, bazîndu-se pe prima şi dezvăluind-o, exprimă realitatea şi importanţa contribuţiei umane, relevă taina divino-umană a sinergiei. Clasicismul patristic a accentuat prima orientare fără a o ignora pe cea a doua. Într-o hristologie pozitivă prin excelenţă, un umanism autentic!

Dar dacă perspectiva hristologică a antropologiei a fost mulţumitor studiată pînă în prezent, ne rămîn încă destule de făcut pentru a-i adînci conţinutul, şi anume perspectiva antropologică a hristologiei. Întruparea Cuvîntului este în fond un fapt dublu: Dumnezeu ia trup omenesc şi prin acest trup omul trăieşte viaţa dumnezeiască –  “Dumnezeu S-a făcut Om pentru ca şi omul să se îndumnezeiască” (Sfîntul Atanasie cel Mare). Astfel, separîndu-le numai în vederea studiului, putem distinge în Întrupare trei momente de importanţă capitală: 1) Întruparea Îl revelează pe Dumnezeu; ea însăşi este Revelaţia. 2) Prin Întrupare Dumnezeu intră în istoria omenirii; aceasta îi dă posibilitatea să acţioneze în istorie nu numai prin energiile Sale necreate, ci chiar prin Persoană. Tocmai de aceea Dumnezeu a putut să învingă din interior diavolul şi moartea, salvînd omul. 3) În fine, Întruparea îl desăvîrşeşte pe om; prin ea îşi împlineşte acesta vocaţia, devenind Dumnezeu-Om.

În cele ce urmează vom vedea cum o persoană umană, Maria, fiica lui Ioachim şi-a Anei, prin harul lui Dumnezeu, a jucat în mod conştient şi hotărît un rol absolut esenţial în cele trei planuri ale “marii taine” a iconomiei dumnezeieşti; şi vom mai vedea cum, prin însuşi faptul că a născut pe Dumnezeu, această persoană umană întemeiază adevăratul umanism creştin, umanismul teocentric [1]

I

Conform învăţăturii scripturistice şi patristice de bază, Dumnezeu este inaccesibil, invizibil şi incognoscibil. Nimeni nu poate vedea faţa Sa şi să trăiască (Ieşirea 33, 20). Chiar îngerii îşi acoperă faţa dinaintea lui Dumnezeu, din pricina luminii Sale de neîndurat [2]. Totuşi Dumnezeu a creat omul cu scopul de a Se uni cu el şi de a-i împărtăşi viaţa. Dar pentru că din punct de vedere ontologic există o prăpastie de netrecut între Dumnezeu şi om, Dumnezeu Tatăl, în marea Sa milostivire, a vrut ca Fiul Său să ia asupră-Şi trupul omenesc, astfel încît prin el o Persoană din Sfînta Treime să poată deveni în mod concret vizibilă, iar viaţa lui Dumnezeu cu adevărat comunicabilă. Sfîntul Irineu vede în Întrupare această motivaţie primordială: “Dumnezeu ni S-a dăruit nouă ca unor prunci, în chip de lapte, pentru ca, hrăniţi la sînul Trupului Său, să putem deveni în El veşnici” [3]. De asemenea, Sfîntul Isaac din Ninive spune că nici o făptură – fie ea şi îngerească – nu poate privi spre Dumnezeu decît prin Trupul Lui Hristos; chiar şi în rai, sfinţii tot pe Hristos Îl vor vedea [4].

Astfel, în Persoana lui Hristos, trupul omenesc devine nu numai casă a Domnului, ci şi Dumnezeu concret, real. Căci şi pentru acest Trup Tatăl a spus la Epifanie: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 17). Tocmai de aceea, împărtăşindu-ne cu acest Trup, ne împărtăşim cu Dumnezeu Însuşi. Iar acest Trup este Trupul Fecioarei Maria. Sîngele Lui Hristos este Sîngele Fecioarei Maria. Acest Sînge şi acest Trup al Fecioarei Maria, învăluindu-L pe Dumnezeu, Îl revelează întregii creaţii. “Doar prin Fecioară Dumnezeu a venit la noi […], ni S-a arătat […], înainte de ea fiind pentru toţi invizibil” [5].

De fapt, creîndu-l pe om după chipul Său, Dumnezeu se lasă condiţionat de acum înainte, în raport cu creaţia, de către această făptură liberă şi responsabilă, creată pentru a deveni chipul Său, adică manifestarea Sa, revelarea Sa istorică. “Nici o altă creatură nu ne poate face să-L cunoaştem pe Dumnezeu, fără numai omul – scrie Sfîntul Nicolae Cabasila. Nici legea, nici cuvintele profeţilor, nici frumuseţea şi măreţia cerurilor, nici îngerii… Numai omul care poartă în sine chipul lui Dumnezeu, dacă ni se prezintă aşa cum este el după natura sa nepervertită, fără să aibă ceva rău în el… poate într-adevăr să ni-L arate pe Dumnezeu” [6]. “Căci omul este slava Lui Dumnezeu” (1 Corinteni 11, 7).

Dar pentru ca trupul omenesc să fie demn de a-L primi pe Dumnezeu şi de a-I da astfel posibilitatea să fie vizibil prin făptură, acest trup trebuie să fie pur, lipsit şi de cel mai neînsemnat păcat şi foarte frumos. În acest context, întîlnim importanta temă din istoria mîntuirii cu cele două linii directoare în profundă corespondenţă, şi anume pedagogia dumnezeiască şi sinergia omenească. De fapt, chiar în păcatul originar şi de-a lungul marilor căderi ale omenirii.(Potopul, Sodoma etc.) a existat mereu “un mic rest care, de bună voie, a rămas fidel lui Dumnezeu”. Din partea Sa, Dumnezeu suscita consimţămîntul uman prin Duhul Sfînt şi conducea în mod constant acest “mic rest” către ţelul său, iar astfel pedagogia dumnezeiască, de-a lungul generaţiilor lui Avraam, Moise, David, ale profeţilor şi ale altor sfinţi ai Vechiului Testament, a adus omenirea pînă în punctul de a da minunatul rod care este Fecioara.

Conform acestei învăţături fundamentale din patristica răsăriteană, Sfînta Fecioară nu este un individ izolat, venit pe lume în mod accidental, ci ea reprezintă scopul istoriei poporului ales, arborele crescut din rădăcina lui Iesei, rodul pedagogiei dumnezeieşti şi a sinergiei omeneşti. La ea conduc toate faptele Vechiului Testament. Ea împlineşte aspiraţiile omeneşti cele mai profunde. Sfînta Fecioară Maria este prefigurată în Vechiul Testament prin norul din deşert, prin rugul aprins, prin Sfînta Sfintelor etc.

Fiică a sfinţilor Ioachim şi Ana, bătrîni şi sterpi, zămislită într-un act de supunere faţă de Dumnezeu, conform învăţăturii Bisericii Ortodoxe, este supusă şi ea legilor stricăciunii şi morţii, ca urmare a păcatului originar, căci, după cum spune Sfîntul Grigorie Palama [7], numai Hristos, Care nu a fost zămislit din sămînţă bărbătească, nu se află sub păcatul strămoşesc; dar ea nu purta totuşi greutatea păcatelor personale ale strămoşilor – ceea ce numim astăzi ereditate – pentru că era urmaşa unei mari familii de sfinţi a căror origine ajunge pînă la David şi Avraam, pînă la Noe şi Adam, “fiul lui Dumnezeu” (Luca 3, 38).

Ea însăşi, folosind la maximum elanul dumnezeiesc dăruit fiecărei persoane în parte o dată cu zestrea primară a creării omului “după chipul lui Dumnezeu”, a putut să devină sfîntă şi frumoasă, panagia. Atunci Dumnezeu a numit-o “cea plină de har” şi prin gura trimisului Său i-a adresat salutul Kaire (“Bucură-te!”). După păcat, cînd durerea şi moartea au intrat în lume, acest salut este adresat pentru prima oară unei persoane omeneşti, pentru că pentru prima dată a apărut pe Pămînt o persoană atît de curată, lipsită de orice păcat, demnă de bucuria raiului. Sfînta Fecioară, după cum spune Sfîntul Nicolae Cabasila, l-a urcat astfel pe om pînă la măsura de dinaintea căderii şi pînă la măsura la care se cuvenea să ajungă. Căci, demnă fiind să împlinească lucrarea pentru care a fost creat omul, şi anume să realizeze în sine chipul şi slava lui Dumnezeu, ea, altminteri decît Eva, de cum Dumnezeu a chemat-o la această lucrare, a acceptat imediat. Umilul şi maiestuosul fiat a dat astfel lui Dumnezeu posibilitatea să ia asupra Sa trupul omenesc şi, prin chenoză, să-Şi facă apariţia în creaţie cu şi prin acest Trup.

Acum se clarifică două lucruri. Pe de o parte, omenirea, sub imboldul constant al lui Dumnezeu, “sporeşte în creşterea lui Dumnezeu” (Coloseni 2, 19) şi ajunge să înfăţişeze lui Dumnezeu, prin Fecioară, un trup capabil să devină veşmînt şi casă a Domnului. Pe de altă parte, prin gura Sfintei Fecioare, omenirea I-a permis lui Dumnezeu să ia acest Trup. Ca şi Eva, Maica Domnului ar fi putut să spună “nu” chemării lui Dumnezeu, iar în acest caz Dumnezeu nu ar fi forţat libertatea făpturii Sale, pentru că, distrugîndu-i libertatea, l-ar distruge omul însuşi. Iar Dumnezeu nu poate să distrugă ceea ce a creat. Dar Fecioara a răspuns “da”. Şi astfel trupul omenesc a devenit, prin Întrupare, revelaţia lui Dumnezeu.

Dar cuvîntul “trup”, în ebraică, înseamnă nu numai “corp”, ci şi “om”. Cuvîntul Şi-a asumat de fapt nu numai corpul omenesc, ci şi sufletul, voinţa, libertatea, gîndirea şi vorbirea omului, întreaga sa structură, viaţa şi sensibilitatea sa, în afară de păcat. Toate acestea au devenit, în Persoana lui Hristos, manifestarea şi revelaţia lui Dumnezeu.

Consecinţele Întrupării sînt inimaginabile. Datorită acestui fapt, Biserica, Trupul Mîntuitorului, şi nu numai Biserica în general, ci şi fiecare parohie în parte, constituie o adevărată, o reală teofanie; Sfintele Taine, acte istorice, se celebrează într-un timp şi într-un spaţiu eshatologice; viaţa morală creştină are ca scop suprem manifestarea şi slava lui Dumnezeu: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încît să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16) şi “… voi sînteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfînt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2, 9).

Dacă am vrea să evidenţiem toate consecinţele acestui adevăr (eclesiologice, liturgice, estetice), subiectul s-ar prelungi foarte mult; limitele unui articol ne obligă să-l lăsăm pe cititor să descopere singur subtilităţile acestei taine teologice atît de bogate şi să trecem la al doilea punct al studiului nostru, anume să vedem cum trupul omenesc, pe care Maica Domnului l-a adus lui Dumnezeu ca prinos al omenirii, a devenit în persoana lui Hristos nu numai revelaţie, ci şi “puterea” şi “dreptatea“ istorică a lui Dumnezeu.

II

După cum afirmă Sfîntul Apostol Petru, “ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpînteşte” (II Petru 2, 19); omul învins de diavol este subjugat după lege, deci diavolul are stăpînire legitimă asupra lui. Pe de altă parte, Dumnezeu, slăvit de toată făptura pentru dreptatea Lui, nu dorea să încalce drepturile nimănui, nici chiar ale diavolului. De aceea, împotriva voinţei şi a atotputerniciei Sale, Dumnezeu nu l-a scos pe omul căzut de sub stăpînirea diavolului, pentru a nu-i da acestuia ocazia să-L acuze de nedreptate. Şi pentru că războiul nu se ducea nicidecum între diavol şi Dumnezeu, ci între diavol şi om, era normal ca omul să-şi ia revanşa.

Dar oare cum ar fi putut omul subjugat să lupte împotriva celui ce stăpînea lumea de la cădere încoace? Această victorie putea fi numai lucrarea lui Dumnezeu. “Din această pricină a trebuit ca Dumnezeu şi omul să conlucreze, iar cele două firi au trebuit să se unească în una şi aceeaşi persoană, şi anume în aşa fel ca una din ele să fie biruită, iar cealaltă să iasă învingătoare. Şi atunci iată ce s-a întîmplat: Însuşi Dumnezeu vine şi, în locul omului, ia asupra Sa lupta contra fărădelegii, fiind El de acum şi om. Iar ca om liber de orice păcat, El cîştigă biruinţa asupra păcatului, căci este şi Dumnezeu” [8].

Omul nu se putea elibera singur de sub tirania diavolului, nici Dumnezeu singur nu o putea face. Iată că numai Cuvîntul întrupat a avut, în acelaşi timp, şi posibilitatea de a lupta împotriva lui, şi pe aceea de a-l birui. Putem acum înţelege de ce trupul, adică natura umană a Mîntuitorului, a devenit forţa, puterea, “armătura” lui Dumnezeu împotriva diavolului.

De fapt, dacă Dumnezeu nu ar fi avut Trup, cum ar fi putut El să Se frîngă pentru toţi, “cu moartea pre moarte călcînd”? Dacă nu ar fi avut Sînge, cum ar fi putut El “să spele păcatele lumii”? Dacă n-ar fi putut suferi, cum ar fi putut El să vindece rănile lumii şi să restaureze natura umană în integritatea ei?

Dar, pe de altă parte, dacă o persoană umană nu I-ar fi dat de bună voie acest trup, cum ar fi putut Dumnezeu să-l obţină – El, Care respectă pînă şi libertatea puterilor răului? De-a lungul tuturor veacurilor Vechiului Testament, Dumnezeu a cerut (şi, de fapt, a aşteptat) din partea oamenilor o colaborare decisivă. Dar nici un profet şi nici un sfînt, înainte de Maica Domnului, nu a putut să I-o ofere. Sfînta Fecioară a fost cea dintîi care L-a ajutat pe Dumnezeu să înfăptuiască mîntuirea lumii! Ea I-a pregătit după cum se cuvenea şi I-a oferit în mod liber trupul prin care El, Cel singur atotputernic, a învins moartea şi puterile întunericului. Astfel, prin Trupul Mîntuitorului, natura umană a scăpat de rău şi de jugul morţii. Şi fiecare persoană umană în parte, întrucît participă la firea omenească îndumnezeită a Mîntuitorului, participă de acum înainte la Viaţa şi la Învierea Sa.

Între trupul Maicii Domnului şi cel al Fiului său există o legătură tainică. În realitate, Trupul Mîntuitorului este Trupul Maicii Sale; dintr-un anumit punct de vedere, trupul Fecioarei Maria este întocmai Trupul îndumnezeit al Fiului ei. Sfînta Fecioară este prima care s-a unit cu Hristos într-un mod foarte intim şi concret, chiar s-a hristificat; de aceea trupul său nu a rămas pradă stricăciunii morţii, ci a fost luat la cer de către Fiul său, ca garanţie a înălţării la cer cu trupul a tuturor sfinţilor.

Dar taina Maicii Domnului, manifestare supremă a umanităţii desăvîrşite, este strîns legată de taina Bisericii. Ca şi Persoana Mîntuitorului, Biserica este însoţirea mistică dintre Dumnezeu şi creaţia Sa, unirea foarte intimă şi fără confuzie dintre firea dumnezeiască şi firea omenească. Or, Dumnezeu singur, fără colaborarea omenirii, nu putea înfăptui această unire. De-a lungul secolelor Vechiului Testament, Duhul Sfînt a condus şi a pregătit omenirea, sfătuind şi întărind pe profeţi şi pe sfinţi, dar El acţiona întotdeauna din exterior, nu personal, adică numai prin oameni, în măsura în care aceştia îi erau disponibili. Dar prin întruparea Fiului Lui Dumnezeu în pîntecele fericit al Maicii Domnului, e pentru prima oară cînd o Persoană din Sfînta Treime a venit în lume, a locuit şi a acţionat nemijlocit în istorie.

Înainte, cînd cele două firi erau despărţite, omul trăia în moarte şi robie, în timp ce, raportat la creaţia Sa, Dumnezeu era fără casă (aοikos). Prin întrupare, cele două firi s-au unit; omul s-a îndumnezeit, iar Dumnezeu a luat ca locaş istoric trupul omenesc. Pentru întemeierea Bisericii, care reprezintă însoţirea mistică a celor două firi, Maica Domnului a jucat rolul principal, al celui care pregăteşte mireasa pentru nuntă. Ea a pregătit firea omenească, a curăţit-o, a împodobit-o după cuviinţă în propria sa persoană şi a prezentat-o aşa cum se cade Mirelui ceresc. Acesta a iubit-o şi a unit-o cu Sine, astfel încît a devenit “un singur trup” cu ea (Efeseni 5, 31).

Deci Cuvîntul a putut să-Şi asume firea omenească numai pentru că Maica Domnului I-a oferit-o aşa cum se cuvenea. Sfinţii Părinţi tocmai acest lucru îl înţelegeau scriind că Maica Domnului a pregătit lui Dumnezeu casă şi locaş omenesc. Înainte de Sfînta Fecioară, faţă de creaţie, Dumnezeu era “Rege fără cetate”, scria  Sfîntul Nicolae Cabasila. Dar cum să ne imaginăm un rege fără cetate? Şi, de altfel, cum poate rezista o cetate fără rege? Or, Maica Domnului a devenit ambasadorul cetăţii omeneşti pe lîngă Regele ceresc. Şi nu numai ambasadorul, ci şi calea. Datorită ei şi prin ea Dumnezeu a venit şi a cucerit cetatea în mod paşnic, primind acordul ei liber consimţit; şi aşa s-a ridicat întru strălucire Regatul Bisericii.

Înţelegem acum rolul central al Sfintei Fecioare în împlinirea planului lui Dumnezeu pentru mîntuirea lumii şi întemeierea Bisericii. Şi tot astfel înţelegem importanţa covîrşitoare a omului în împlinirea tainei mîntuirii sale. Dacă fiecare creştin trebuie să conlucreze liber şi cu hotărîre pentru a-şi însuşi mîntuirea săvîrşită o dată pentru totdeauna de Hristos, este clar că, pentru împlinirea mîntuirii lumii, lui Dumnezeu I-a fost necesară conlucrarea energică şi fermă a făpturii omeneşti.

Jean-Paul Sartre se afla vorbind despre o mîntuire dată omului din partea lui Dumnezeu ca o pomană; şi el refuza– împreună cu toată tagma umaniştilor atei – să o accepte, pentru că o astfel de mîntuire nu este demnă de om, este o alienaţie. Dar cele de mai sus demonstrează că nimic altceva nu este mai străin de adevărata învăţătură creştină ca o astfel de concepţie despre mîntuire. Este adevărat că, în gîndirea Părinţilor, mîntuirea este dăruită oamenilor din partea lui Dumnezeu, dar este la fel de adevărat că omul însuşi trebuie să şi-o însuşească, activ şi responsabil. Dumnezeu oferă totul, dar îi lasă omului posibilitatea – ba chiar îi cere – să facă la rîndul lui totul. El nu se vrea stăpînul, ci prietenul omului (filantropos): “De acum nu vă mai zic slugi… ci v-am numit pe voi prieteni” (Ioan 15, 15). Acest profund respect al lui Dumnezeu pentru om, în care rezidă adevărata măreţie umană şi care, ca orice lucru dumnezeiesc, nu cunoaşte limite, va fi evidenţiat în a treia parte a abordării noastre.

III 

Să ne concentrăm acum asupra principalei învăţături dogmatice despre Maica Domnului, aceea de la Efes, în care ea este numită “Născătoare de Dumnezeu” (theotokos). Se ştie că ereticii, în frunte cu Nestorie, pretindeau că Maica Domnului ar fi doar “născătoare de Hristos” (hristotokos) sau “născătoare a omului” (anthropotokos) zămislit în pîntecele ei şi cu care abia apoi S-ar fi unit Cuvîntul. Dar ortodocşii au insistat cu hotărîre asupra termenului “Născătoare de Dumnezeu” (theotokos), pentru că numai prin acest termen îndrăzneţ putem să păstrăm expresia adecvată realităţii unirii în Hristos, în mod lăuntric, inseparabil şi inconfundabil, a două firi întregi şi perfecte – cea dumnezeiască şi cea omenească.

Dacă Sfînta Feciară n-a născut pe Însuşi Dumnezeu, dacă Dumnezeu doar “S-a instalat în ea”, dacă doar “a folosit-o”, atunci Cuvîntul n-a putut să-şi asume omul întreg, nu mai este om adevărat şi, în consecinţă, nu poate să mîntuiască omenirea. Cu adevărat “Născătoarea de Dumnezeu” a devenit, din punct de vedere dogmatic, ancora mîntuirii noastre, încredinţarea şi arvuna legăturii noastre reale cu Hristos, garanţia umanităţii reale şi perfecte a Cuvîntului Întrupat. Care sînt implicaţiile pentru antropologie ale acestei expresii, de altfel fundamentale atît pentru hristologie cît şi pentru mariologie? Într-un mod cît se poate de concis, vom da o singură interpretare, însă decisivă.

Sfînta Scriptură învaţă că Dumnezeu a creat lumea în perspectiva unirii cu Sine, adică în perspectiva Bisericii, Trup al Fiului Său născut din veşnicie. Cu alte cuvinte, lumea este creată în perspectiva lui Hristos: “Întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute…toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Coloseni 1, 16) Sfîntul Maxim Mărturisitorul, Sfîntul Grigorie Palama, Sfîntul Nicodim Aghioritul, o lungă şi respectabilă pleiadă de Părinţi vorbesc despre taina lui Hristos ca despre scopul suprem al creaţiei şi văd în Iisus Hristos începutul şi sfîrşitul, Alfa şi Omega a toate [9].

Omul, creat în a şasea zi, ca încoronare şi conştiinţă a făpturii, recapitulează în persoana sa întreaga lume; după Sfîntul Maxim, El este un “microcosmos”, sau, după Sfîntul Grigorie de Nazianz, “o mică lume care o conţine pe cea mare”. Pe de altă parte, omul este creat liber şi – învăţătură antropologică fundamentală – “după chipul lui Dumnezeu”. Sfîntul Apostol Pavel spune că Logos-ul este Chipul Dumnezeului celui nevăzut. Ceea ce înseamnă că omul creat după Chip este creat pentru a tinde către Chip, cu scopul de a se uni ipostatic cu Logos-ul şi de a deveni şi el astfel, în Chipul firesc al Tatălui, chip al lui Dumnezeu după har. Altfel spus, scopul omului este de a deveni dumnezeu-om. Sfîntul Vasile cel Mare afirmă că “omul este o făptură care a primit porunca de a deveni dumnezeu”.

Dar cum s-ar fi putut realiza acest lucru? În legătură cu aceasta, Sfîntul Nicolae Cabasila [10] scrie că “Dumnezeu a creat firea omenească în scopul de a găsi în ea o Maică în momentul în care El ar dori să Se întrupeze”. Cum ar fi putut omul să depăşească distanţa ontologică infinită dintre el şi Dumnezeu şi să se unească cu Dumnezeu, dacă Dumnezeu Însuşi nu Şi l-ar fi asumat? Şi cum ar fi putut Dumnezeu să Şi-l asume în mod eficient fără o legătură organică, “trupească” cu el?

Atingem aici în profunzime dogma inspirată – şi deci inepuizabilă – a “Născătoarei de Dumnezeu” (theotokos). Am văzut deja că Maica Domnului, în cadrul poporului ales al lui Israel, nu era o persoană oarecare, venită pe lume în mod accidental. În contextul de faţă înţelegem că, într-un anumit sens, Maica Domnului nu mai este un caz excepţional al umanităţii în general. Naşterea feciorelnică, ieşită din comun, a fost totuşi pur şi simplu împlinirea scopului pentru care firea omenească a fost creată dintru început. În persoana Fecioarei Maria, cea cu adevărat “Născătoare de Dumnezeu”, firea omenească însăşi se dezvăluie a fi “născătoare de Dumnezeu” (theotokos)!

În dialogul dintre creştini şi atei, consecinţele acestui fapt s-ar putea dovedi de o utilitate nebănuită. De-a lungul secolelor au fost mai mulţi atei care au susţinut că omul poate deveni dumnezeu. Dar nici unul dintre ei n-a îndrăznit să spună că omul poate să-L nască pe Dumnezeu în istorie, aşa cum au spus-o Părinţii Bisericii! De fapt, nici o eroare dogmatică nu este la fel de îndrăzneaţă ca adevărul însuşi. Nici o sentinţă a umanismului ateu nu este aşa de radicală ca această învăţătură ortodoxă fundamentală, care vede în chiar firea omenească o adevărată “Maică a Domnului”.

Această învăţătură poate aduce o lumină nouă şi poate conduce la o mai bună înţelegere a sintagmei “Fiul Omului”, pe care Mîntuitorul a folosit-o de mai multe ori vorbind despre Sine. Ea poate să ne ajute să aprofundăm învăţătura paulină despre “omul cel nou”. După Sfîntul Apostol Pavel, fiecare persoană omenească trebuie “să moară” şi să renască; or, a doua naştere se face “în Hristos”: omul acesta nou este un om hristificat, un dumnezeu-om.

Concluzii

A) Analiza pe care tocmai am făcut-o evidenţiază necesitatea Maicii Domnului în iconomia mîntuirii. Dacă Sfînta Fecioară ocupă un loc atît de important în dogmatica liturgică şi în cinstirea Bisericii, aceasta se datorează rolului atît de important pe care ea l-a avut în iconomia dumnezeiască. Ea a îndreptat-o pe Eva; ea a putut să-l ridice pe om la măsura din momentul creaţiei, la toată frumuseţea şi măreţia sa dintîi; o persoană omenească pură şi simplă, confruntată ea însăşi cu condiţiile lumii căzute, Maica Domnului a putut totuşi să atingă ţelul pentru care omul a fost creat la început; Sfînta Fecioară a devenit calea prin care Dumnezeu-Cuvîntul a venit pe lume în Persoană, spre a acţiona ca Dumnezeu-Om în istoria omenirii şi a face astfel cu putinţă mîntuirea, îndumnezeindu-i pe oameni.

B) Chiar această analiză demonstrează că cele două mari acuzaţii ale ateilor împotriva creştinismului nu se justifică prin fapte. Dumnezeu nu este cîtuşi de puţin pentru creştini un “tată sadic”; şi nicidecum un factor alienant pentru om. Ba din contră.

Nikos Kazantzakis adaugă eseului său filosofic intitulat Asceză un subtitlu caractaristic: Salvatores Dei (“Salvatorii lui Dumnezeu”), susţinînd teza că Dumnezeu, ascuns în fiecare lucru şi în fiecare fapt istoric, are nevoie de om, singurul care poate să-L descopere. Este vorba despre erezia umanismului antropocentric. Dar în fiecare erezie există ceva adevărat; teologia ortodoxă are drept scop să discearnă adevărul de erorile dogmatice şi să şi-l asume. Ceea ce este adevărat – deşi deformat – la Kazantzakis este tocmai respectul profund al lui Dumnezeu pentru om. Dumnezeu îl respectă pe om pînă-ntr-acolo încît – faţă de om şi faţă de creaţia dependentă de acesta – rămîne inactiv, pentru a nu-i forţa libertatea. De fapt, Dumnezeu a rămas ascuns pînă cînd o persoană omenească, Sfînta Fecioară Maria, a fost capabilă şi a dorit să-I ofere trupul ca acoperămînt, pentru a Se face văzut şi accesibil oamenilor. Dumnezeu a aşteptat şi a pregătit de la început momentul în care El urma să se manifeste plenar faţă de oameni şi îngeri, faţă de întreaga făptură, moment în care urma să-Şi asume în propria Sa Persoană firea omenească şi să le dea astfel oamenilor posibilitatea de a deveni dumnezei-oameni – oameni adevăraţi şi desăvîrşiţi. Or, acest moment central al istoriei, numit “plinirea vremii”, a sosit o dată cu Sfînta Fecioară. Îndreptată cu totul către Dumnezeu, smerita fiică a Nazaretului, hrănită din plinătatea vieţii dumnezeieşti, a revelat deopotrivă, prin naşterea cea neîntinată, pe Dumnezeu şi pe om, devenind astfel temeiul solid al umanismului adevărat şi sănătos – umanismul teocentric.

În româneşte de

Mariana CHECHE

(după revista Contacts, nr. 164/1993, pp. 251-264)

[1] Am folosit în primul rînd, pentru acest studiu, Omiliile despre Maica Domnului ale Sfîntului Nicolae Cabasila, texte fundamentale pentru orice abordare ortodoxă a teologiei Sfintei Fecioare. Ediţia: M. Jugie, Patrologia Orientalis, t. XIX, 465-510; P. Nellas, Theomitor, text critic, introducere şi note teologice, Athena, 1968, p. 232.

[2] Is. 6, 2; cf. şi I In. 4, 12; I Tim. 6,16. Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvîntări 37, 2, P.G. 36, 324 A; Cuvîntări 45, 7, P.G. 36, 632 B.

[3] Sf. Irineu de Lugdunum, Combaterea şi distrugerea ştiinţei cu nume mincinos, cartea IV, 38, I.

[4] Sf. Grigorie de Nazianz spune de asemenea că piatra în spatele căreia s-a ascuns Moise pentru a-L vedea pe Dumnezeu este Trupul lui Hristos (Cuvîntări 32, 8, P. G. 36, 320 BC; Cuvîntări 28, 4, P. G. 36, 32A). Tot aşa şi Diadoh al Foticeii, Scrieri duhovniceşti, Viziunea R, 21, Q 24, “Sources Chrétiennes” – 5 bis, Paris, 1966, pp. 175-176.

[5] Sf. Grigorie Palama, Cuvîntări la Adormirea Maicii Domnului, ed. de la Ierusalim, 1857, p. 210.

[6] Theomitor, ed. cit., p. 68.

[7] “Cuvîntare la Bunavestire”, op. cit., p. 73.

[8] Sfîntul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. S. Broussaleux, Chèvetogne, 1960, p. 37 [în lb. rom.: trad. Pr. Prof. T. Bodogae, EIBMBOR, 2000, p. 40].

[9] Cf. textele din Theomitor, ed. cit., pp. 150-152.

[10] Op.  cit., p. 150.

Spune-ți părerea