«Luptători împotriva lui Dumnezeu»? (I)

sue

I

Deunăzi am fost făcut martor, fără voia mea, la o oţioasă polemică de culise între doi oameni care au fost – şi le-ar fi stat bine să rămînă – prieteni (chiar dacă nu “la cataramă”, cum se zice). Mărul discordiei? Statele Unite ale Europei vs naţionalismele europene (pot spune aşa, deşi discuţia s-a purtat pe cazul particular al naţionalismului românesc).

Cînd vine vorba de Statele Unite ale Europei, azi mai toată lumea îl invocă pe Victor Hugo, romanticul “vizionar” care la 1849 spusese, într-un discurs cu tentă colonialistă, raportîndu-se explicit la modelul Statelor Unite ale Americii (marea ctitorie masonică a istoriei moderne, dar într-un cu totul alt context istoric, geografic şi spiritual): Un jour viendra où l’on verra ces deux groupes immenses, les États-Unis d’Amérique, les États-Unis d’Europe, placés en face l’un de l’autre, se tendant la main par-dessus les mers, échangeant leurs produits, leur commerce, leur industrie, leurs arts, leurs génies, défrichant le globe, colonisant les déserts, améliorant la création sous le regard du Créateur

Dar, ca şi în cazul sintagmei “Lumina vine de la Răsărit”, făcute celebre la noi printr-un discurs prosovietic al masonului Mihail Sadoveanu din 1945, sintagma “Statele Unite ale Europei” nu-i aparţine lui Victor Hugo (după unii, mason şi el, în paranteză fie spus), ci doar a fost făcută celebră prin verbul lui înaripat. Ea traduce în termeni analogici o idee centrală clasică a masoneriei moderne, cu rădăcini în secolul anterior, mai tîrziu preluată şi dezvoltată, cu cinism “metodologic”, şi în controversatele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului, pe alocuri dîndu-i-se, explicit sau implicit, o extensiune planetară (Guvernul Unic Mondial). După ce a stat într-un con de umbră conspirativă şi a fost ocolită deliberat de discursul oficial (regăsindu-se doar, cu o anume adaptare contextuală, în ideologia marxist-leninistă a “internaţionalismului proletar”), de la o vreme nu numai că este reluată pe noul fond al mondialismului sau globalizării, dar începe să fie adoptată oficial şi să circule curent, ca un ideal generos şi nevinovat, pe care lumea largă – cu creierii abil spălaţi pe cale educaţională şi mediatică – nu-l mai receptează ca pe un vechi punct de pornire conspirativ, ci ca pe un nou şi oarecum fatal punct de sosire, încununare a unui lung proces istoric “obiectiv” (cum pretindeau şi comuniştii, pe urmele lui Marx şi Engels). “Logica” istoriei ar fi cea care ne duce, vezi Doamne, spre această nouă ordine federativă – spre binele nostru al tuturora, desigur, căci binele acesta cotidian (al meu, al tău, al lui, al fiecăruia şi al tuturor) e cel care nu-i lasă să doarmă pe artizanii “umanişti” ai noilor inginerii socio-politico-economice! Vorba lui Traian Băsescu (administrator local al “bunăstării” globaliste): “Să trăiţi bine!”. Un nou “paradis” este în curs de construcţie pe Pămînt şi e cel puţin politically incorrect să nu-i vezi, fie şi anticipat, “raţiunile” şi “splendorile”! Ca în atîtea alte privinţe, Protocoalele Înţelepţilor Sionului (sau ale cui or fi ele) prevăzuseră punctual şi acest aspect: se va face în aşa fel încît popoarele vor fi aduse să creadă că dominaţia noastră unică este o necesitate istorică şi ne vor privi ca pe nişte salvatori. Prin urmare, globalizarea, sub toate formele ei (Noua Ordine Mondială, NATO, UE, SUE), e un calcul vechi al ocultelor, raţiunile impure sînt mai mult decît transparente, dar ea nu s-a putut pune deschis în lucrare (dincolo de experimentul circumscris în fostul “lagăr socialist/comunist”) pînă nu s-a distrus în măsură suficientă conştiinţa naţională, pînă n-a fost spălat în măsură suficientă creierul unei umanităţi agonice, pînă nu s-au tăiat în măsură suficientă cordoanele de legătură cu tradiţia şi cu transcendenţa. Astăzi se apreciază că acest context necesar “s-a copt” şi proiectul îndelung pritocit al “supraguvernului” salvator (azi european şi mîine mondial) poate fi scos să respire liber, la lumină. I s-au creat chiar condiţiile de a fi receptat ca soluţie “unică” şi “înţeleaptă” a crizei generalizate (şi, în mare măsură, ea însăşi artificială, prin consensul “regizoral” al plutocraţiei suprastatale – şi nu neapărat strict evreieşti, cum cred unii, dînd apă la moara unui “antisemitism” inerţial, moştenit din retorici desuete şi altoit pe conceptul expirat de “iudeo-masonerie”).

steaguri

II

Eu nu cred, desigur, că cei ce colportează astăzi aceste idei de sorginte masonică sînt cu toţii masoni ei înşişi, sau conştienţi de o manipulare subversivă, sau lipsiţi de anumite bune intenţii (dintre cele cu care şi iadul este pavat, cum se spune). Mulţi răspund doar, cu diferite grade de oportunism, sugestiilor şi presiunilor unui anumit context ideologic şi diplomatic, în care asta “se mănîncă” şi asta “se respiră”. Iar în conştiinţa multora, mai ales la noi, atîrnă greu şi cumplitul impas în care am ajuns ca ţară şi naţiune, după dublul experiment dizolvant al comunismului roşu şi al comunitarismului albastru: comunismul a murit, comunitarismul nu se simte nici el prea bine, deci nu ne rămîne decît cartea “salvatoare” a unei noi “integrări” globaliste, mai ample şi mai radicale, prin care să scăpăm, pe mîna altora, de propria puţinătate şi de răspunderea unui suveranităţi pe care nu sîntem oricum în stare s-o onorăm (şi care, în ultimă analiză, a devenit ea însăşi mai degrabă teoretică, o dată cu intrarea în NATO şi în UE). E şi o formă de disperare de sine, după un lung şir de ratări succesive, pe care am fost chiar “ajutaţi” să le cumulăm (de la Moscova, de la Washington, de la Strasbourg, de la Bruxelles, iar unii analişti sînt de părere că şi de la Viena sau Berlin). Nu-i mai puţin adevărat că principalul “ajutor” ni l-am dat noi înşine, prin aleşii noştri şi prin mafiile lor clientelare, sub supravegherea atentă a foştilor securişti şi nomenclaturişii de rangul al doilea şi al treilea, de la tandemul Iliescu-Roman la tandemul Băsescu-Ungureanu.

La oamenii cu trecut şi/sau mentalitate de stînga, acest joc antinaţional, oricît de culpabil, apare pînă la urmă firesc, fiind “pe linia” şi “în duhul” lor. Stînga, conştient sau nu, dincotro se trage, într-acolo se şi îndreaptă, fără nimic sfînt în afara interesului imediat. Curiozitatea şi nefirescul apar atunci cînd oameni care au fost şi se mai pretind de dreapta intră în acest joc dizolvant, ba chiar încercînd, naiv sau impur, să-şi motiveze creştineşte opţiunea, punînd semn de egalitate între universalitatea principială a mesajului hristic şi manevrele uniformizante ale internaţionalismului secular.

E de la sine înţeles că principalele piedici în calea acestui marş dizolvant sînt “îndărătniciile” tradiţiei: rigorismele religioase şi naţionalismele reziduale. Pentru oamenii de stînga acestea sînt piedici consacrate, cu care sînt hîrşiţi dintotdeauna şi care nu le angajează în nici un fel scrupulele sau sensibilitatea. În fond, revoluţionarismul de stînga şi-a asumat din capul locului, ca raţiunea sa de a fi, să-l spînzure pe ultimul rege cu maţele ultimului popă, statornicindu-şi apoi crezul în ritmurile Internaţionalei şi împingînd laicismul pînă la ateismul ştiinţific şi reformismul pînă la cultul gauchist al modelului sovietic (reconfigurat, în forme mai civilizate, în noul proiect al Comunităţii Europene). Euro-marxismul s-a dovedit, în cele din urmă, mai rezistent în timp decît marxism-leninismul, conformînd pînă azi – conştient sau inconştient, mărturisit sau nemărturisit – mentalitatea stîngist-democratică a Occidentului. Primatul economicului, obsesiile egalitariste, patosul laicist, diabolizarea tradiţiilor identitare, demagogia libertăţii (confundate cu libertinajul) – toate acestea (şi multe altele) sînt mărci ale unei forma mentis de tip marxist, în care omul de stînga se simte ca în “naturelul” lui. “Modernitatea eşuată” a comunismului e doar o chestiune de plan exterior; pe plan interior, ca mentalitate şi sensibilitate, comunismul rămîne dominant şi abil adaptat la post-modernitate.

În cazul oamenilor de dreapta “furaţi”, din mers, de idealurile stîngiste, adică deveniţi “tovarăşi de drum” ai reformismelor internaţionaliste şi materialiste de tip masonic, tradiţiile confesionale şi naţionalismele (fie ele cît de anemice azi), nu sînt, ca pentru oamenii de stînga, doar simple piedici de rutină, în sensul curent, ci adevărate “pietre de poticnire”, în sensul evanghelic. De aici piruetele ideologice prin care unii dintre ei încearcă să dezavueze naţionalismele tocmai în numele unui pretins creştinism principial, pe care cred că şi-l pot lua aliat, atît pentru a-şi împăca într-un fel propria conştiinţă, cît şi pentru a-şi menţine în ochii lumii, prin această “notă diferenţiatoare”, pretenţia legitimantă şi statutul formal de oameni de dreapta. Cu cît s]nt personalităţi intelectuale mai puternice, cu atît acest reglaj oportunist este mai dificil, atît în plan interior, de conştiinţă, cît şi în plan exterior, de prestaţie publică. Nu-i vorba aici, în cele mai multe cazuri, de proastă calitate umană, cum tind să concluzioneze judecătorii superficiali, ci mai degrabă de prinderea aproape tragică (şi uneori pe nesimţite) în plasa ca de păianjen a unui context public complex şi ingrat, în care mereu alţii au “pîinea şi cuţitul”. Altminteri, mulţi dintre ei sînt oameni cu totul exemplari în alte privinţe, iar Dumnezeu sigur îi va judeca după alte criterii decît cele după care se întîmplă să-i judece contemporanii lor.

Dar aici nu e vorba de cazul personal al unuia sau altuia (fiecare îşi duce crucea lui), ci de o problemă de principiu, privitoare la înţelegerea creştină a lumii şi la felul în care mai sîntem dispuşi să-L luăm în calcul pe Dumnezeu, spre posibila lămurire a unui public mai larg, păscut şi el de derută în faţa atîtor evaziuni doctrinare şi ideologice.

Se ridică întrebarea: cîtă îndreptăţire şi cît credit poate avea, mai ales creştineşte vorbind, cineva (oricine ar fi el) care îşi zice de dreapta, dar se pretează să apeleze la clişeele încetăţenite ale gîndirii de stînga, ca de pildă acela că naţiunile şi naţionalismele nu sînt decît nişte invenţii artificiale şi reprobabile ale secolului al XIX-lea, definitiv compromise de extremismele secolului XX şi inacceptabile la marele ospăţ planetar al secolului XXI, ca unele ce sînt depăşite şi condamnate de mersul istoriei? Chiar aşa să fie, pe cuvîntul lor de oameni de dreapta?! Dumnezeu are vreun loc în această ecuaţie ideologică? Pentru că, vorba înţeleptului Gamaliel (Fapte 5, 38-39), dacă lucrul acesta este de la oameni, el se poate nimici; dar dacă este de la Dumnezeu, nu va putea fi nimicit; ba nu cumva să vă pomeniţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu!

statele unite ale Europei

III

De la Dumnezeu sau nu, fapt este că naţiunile şi naţionalismele se confruntă după al doilea război mondial, şi mai abitir din pragul noului veac şi mileniu, nu numai cu ostilităţile ideologice şi tendinţele globalizante, dar şi cu o vădită criză internă, în care converg handicapul exceselor istorice, disoluţia curentă a sentimentului naţional, desuetudinea discursivă, disensiunile între grupuri, extensiunea mixajului etnic şi – last but not least – eclipsa generală a tradiţiei. Toate acestea nu spun însă nimic despre legitimitatea sau ilegitimitatea naţionalului, ci doar despre entropia istorică a umanului, care pleacă de la indivizi şi se răsfrînge asupra colectivităţilor. Dacă se constată o criză a familiei, bunăoară, nu înseamnă că familia ar fi rea în sine şi s-ar cădea abolită. Aşa cum, dacă un om este bolnav, îl tratezi, nu-l culpabilizezi şi nu-i conteşti legitimitatea de a exista. Din păcate, cînd vine vorba despre naţional, discuţiile tind tot mai mult să se poarte anapoda. De obicei, ele se înfundă în critica naţionalismelor care au luat-o uneori razna, trăgîndu-se încheierea abruptă că orice naţionalism nu poate fi decît rău şi trebuie să ajungă, prin consensul oamenilor de bine, la lada de gunoi a istoriei. Cu naţionalismele facem noi cumva, dar ce ne facem cu naţiunile însele, care nu prea încap în lada de gunoi a istoriei? Le “spălăm creierii”, cu răbdare? Le şantajăm economic sau militar? Le dislocăm din matca lor, ca să-şi uite de sine?

La rigoare, orice discuţie despre naţionalism ar trebui să se raporteze, în mod principial, la fundamentul său ontologic: “naţia” sau “naţiunea” (în sens originar), “etnia” sau “neamul”. Numai acest fundament ontologic corect înţeles şi asumat (realitate complexă şi inefabilă, pe care o aproximează toţi termenii menţionaţi) dă naţionalismului consistenţă şi legitimitate, dincolo de orice context istorico-politic, după cum contestarea acestui fundament permite criticismul antinaţional şi implementarea discreţionară a noilor proiecte politice de tip nivelator.

Este curios (dacă nu cumva simptomatic) că o lucrare de referinţă, tradusă prompt şi în româneşte, Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice, înregistrează termenul de “naţionalism”, dar nu şi pe cel de “naţiune” (pe care-l discută doar superficial, în cadrul articolului despre “Naţionalism”). De altfel, despre limitele ideologizante în care este abordată problema de gîndirea socio-politică postbelică mărturisesc şi unele lucrări occidentale altminteri destul de consistente şi cu mare influenţă în politologia actuală, cum ar fi Nations and Nationalism (a lui Ernest Gellner) sau The Ethnic Origins of Nations (a lui Anthony D. Smith). În general, s-a trecut dinspre extrema mai veche (şi puternic discreditată) a abordărilor de tip rasist (de la Gobineau la Chamberlain şi la ideologii direcţi ai nazismului, în frunte cu un Alfred Rosenberg) la o altă extremă (acreditată astăzi mai ales din conformism ideologic): cea a relativizărlor psihologizante şi sociologizante, care au ajuns chiar pînă la contestarea realităţii obiective a entităţilor etnice, ca la un E. Kedourie (în publicistica noastră recentă nu s-au stins încă ecourile tiradelor necruţătoare ale d-lui Patapievici, pe urmele lui K. R. Popper, împotriva oricărui determinism naţional, şi mai ales împotriva aşa-numitului “esenţialism etnic”). Pe aceeaşi linie se înscrie şi demersul “demitizant” al istoricului Lucian Boia (“Naţiunea este unul dintre marile mituri ale epocii moderne”), tributar îndeosebi lucrării “deja clasice” a teoreticianului stîngist Benedict Anderson, Imagined communities. Reflections on the Origins and Spread of Nationalism. Tendinţa este sintetizată în această afirmaţie a unui Gusztáv Molnár: “… consider sentimentul naţional ca pe o marcă definitorie a personalităţii umane din epoca modernă, dar nu cunosc naţiunea ca substantiv”. Această “desubstantivizare” şi sociologizare a naţiunilor îşi are originile, oricît nu le-ar plăcea s-o recunoască adepţilor ei, în cea mai pură gîndire marxistă. Consecinţa este, desigur, discreditarea naţionalismului (care rămîne astfel oarecum fără obiect, sau cu o bază mai degrabă subiectivă şi spectrală), de unde încercările de a-l substitui cu diferite abstracţiuni ideologice, ca de pildă “patriotismul constituţional” (J. Habermas). Mai nou s-a inventat noţiunea de “naţionalism civic”, opusă parşiv temutului “naţionalism etnic”. Corolarul acestor dezvoltări ideologice şi conceptuale e decretarea falimentului aşa-numitei “ere westfaliene” (statale şi naţionale) şi proclamarea solemnă a unei “ere post-westfaliene” (supra-statale şi supra-naţionale), ceea ce aduce neplăcut de mult cu ideile clasice ale francmasoneriei şi cu discursul “spiritual” de tip new-age-ist.

Că, în ciuda atîtor destructurări, contaminări şi relativizări, naţiunile există, cu tot cu coloratura lor etnică – acesta e un fapt în jurul căruia nu poate să încapă discuţie. Discuţiile încep atunci cînd se caută a se stabili natura şi notele definitorii ale acestei realităţi: este ea o realitate secundară, de ordin istoric şi subiectiv, sau este o realitate primară, de ordin metafizic şi obiectiv? Altfel spus, sînt naţiunile (neamurile) entităţi necesare în ordinea firească a lumii (fie că o concepem ca determinism natural, fie că o concepem ca determinism divin), sau ele au un caracter aleatoriu, conjunctural? E greu de aproximat care ar putea fi cel mai simplu argument pentru eventualul caracter aleatoriu, dar pentru caracterul necesar este fără îndoială acela că nu există individ fără apartenenţă naţională; ba mai mult, originea etnică e ceva la fel de imposibil de modificat ca şi condiţia umană: aşa cum, născut om, nu mă pot preschimba în altă specie animală, tot aşa, născut român, să zicem, nu mă pot preschimba în chinez, în evreu sau în turc. Îmi pot schimba religia, mentalitatea, patria, cetăţenia, înfăţişarea, ba chiar şi sexul – dar cu nici un chip apartenenţa etnică. În mod fatal, fie că-mi place, fie că nu, voi muri drept ceea ce m-am născut; şi, după expresia biblică, “mă voi adăuga la neamul meu”.

Aşadar, înainte de orice altă tratare mai sofisticată (teologică, filosofică, istorică, etnologică, sociologică, psihologică, biologică etc.), evidenţa bunului simţ e cea care ne arată că naţiunea, naţionalitatea, naţionalul ţin de o realitate obiectivă, de un dat al firii. Sigur că mie, om deştept şi gelos de libertatea mea, se poate întîmpla să nu-mi convină această stare de fapt şi să mă revolt principial împotriva ei, ca şi împotriva oricărei alte forme de determinism. Revolta nu foloseşte însă la nimic dincolo de planul strict al subiectivităţii mele: la nivelul ontologic al realităţilor primare, determinismul nu-i mai puţin existent din cauză că îl contest eu. (Va urma)

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

Spune-ți părerea