«Luptători împotriva lui Dumnezeu»? (partea a doua)

IV

Din unghiul de vedere al unei poziţionări creştine, interesează dacă această realitate incontestabilă – naţi(une)a sau neamul – este de la oameni sau este de la Dumnezeu. Episodul biblic al Turnului Babel (Facerea 11, 1-9) sprijină aserţiunea că diferenţierea “limbilor“ (cuvînt care în vechime avea şi înţelesul de “neamuri“) nu-i străină de voinţa şi lucrarea divină, dar într-un sens mai degrabă corecţional. Acest vag mit paleosemitic are mai degrabă relevanţă morală şi nu explică decît o latură a problemei. Etnicul (sinteză inefabilă de sînge şi suflet) e asociat de obicei cu o anumită limbă şi cu un anumit spaţiu, dar între acestea nu-i o legătură indisolubilă sau o convergenţă necesară. Există în istorie şi neamuri care şi-au pierdut limba sau teritoriul, dar nu şi identitatea etnică, iar cazul cel mai relevant e chiar cel al poporului evreu. “Amestecul limbilor” nu constituie nicidecum un criteriu suficient în explicarea diferenţelor etnice sau a misterului etnogenetic.

Spre o perspectivă providenţialistă ne duce şi puternica încredinţare a lui Israel că este “poporul lui Dumnezeu“, ales şi chemat să parcurgă mesianic o istorie sfîntă, păzindu-şi cu habotnicie temeiurile identitare, tocmai din răspundere faţă de Dumnezeul său şi de ordinea divină a Creaţiei. Numai că originea şi misiunea de sus Israel le revendică strict pentru sine, pe cînd pe noi ne preocupă o explicaţie integratoare, în măsură să dea seama nu doar de un neam, ci de toate neamurile, consfinţite ca atare prin universalismul mesajului creştin (“La ai Mei am venit şi ai Mei nu M-au primit; chema-voi neamurile şi acelea Mă vor preamări!“). Cert este că nicăieri în Sf. Scriptură, nici în Vechiul Testament, nici în Noul Testament, nu-i contestată (sau măcar pusă la îndoială) legitimitatea existenţei diferenţiate a neamurilor în istorie. Faimosul loc epistolar, citat adeseori cu jubilaţie decerebrată (şi, desigur, decontextualizat), unde Sf. Apostol Pavel zice: “Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sînteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28) are un înţeles pur spiritual, referindu-se la egalitatea de principiu a oamenilor în faţa lui Dumnezeu, nu la formele vieţii seculare. În lume, iudeul este iudeu şi elinul este elin, tot aşa cum bărbatul este bărbat şi femeia este femeie, iar aceste diferenţieri nu sînt cîtuşi de puţin rele sau vinovate. Ba mai mult, Biblia ne încredinţează (cf. Deuteronomul 32, 8-9; dar şi Daniel 10, 13-21) că Dumnezeu a rînduit îngeri protectori fiecărui neam (de Israel văzînd El Însuşi).

În cartea sa Despre îngeri, d-l Andrei Pleşu are un frumos capitol intitulat “Îngerii, muzica lumii şi naţiunile” (p. 158 şi urm.), din care îmi îngădui aici cîteva spicuiri: “Toţi marii învăţaţi ai creştinismului timpuriu sînt de părere că, în economia divină, fiecare seminţie îşi are îngerul ei păzitor. Nu doar individul uman are, prin urmare, un înger [păzitor], ci şi poporul din care face parte. Iată, în acest sens, un pasaj semnificativ din [Sfîntul] Vasile cel Mare (sec. al IV-lea): «Ştim încă de la Moise şi de la Profeţi că există îngeri înainte-stătători ai tuturor naţiunilor… Aceste căpetenii şi guvernatori puşi să ocrotească şi să supravegheze popoarele ce li s-au dat în grijă sînt fără de număr». […] Comentarii iudaice la legenda Turnului Babel (Testamentum Nephtali) precizează că răspîndirea pe întreg pămîntul a urmaşilor lui Noe s-a făcut cu ajutorul unei armate de 70 de îngeri, care i-a învăţat pe oameni 70 de limbi diferite. Origene consideră şi el că la originea limbilor naţionale stau îngerii (cf. infra, «Îngeri şi litere», pp. 204-206). Sîntem, aşadar, îndreptăţiţi să ne imaginăm că la temelia fiecărei comunităţi etnice se află un principiu spiritual, un înger, care se exprimă în felul de a fi al respectivei comunităţi, în destinul ei istoric, în limba şi cultura ei. […] În asemenea măsură se identifică îngerii neamurilor cu neamurile pe care le păstoresc, încît, potrivit tradiţiei, ei vor fi chemaţi să răspundă o dată cu ele la Judecata de Apoi” (pp. 165-166). Hristos este însă mai mare peste îngeri şi în El avem supremul “interlocutor ceresc al fiecărui individ şi al fiecărei naţiuni” (p. 168).

Iată că nici teologia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii nedespărţite, fie ea răsăriteană sau apuseană, nu se pronunţă în alt sens; ba mai mult, Biserica Ortodoxă, care a păstrat cel mai fidel învăţătura tradiţională, a dăinuit firesc în duhul organicităţii etnice, orînduită treptat în Biserici naţionale, pe temeiul unităţii în diversitate a întregii Firi create. Apusul, din păcate, s-a îndepărtat de această viziune realist-spirituală, absolutizînd unitatea în detrimentul diversităţii, cu căutarea raţionalistă a unui universalism abstract, precursor religios al universalismelor laicizate ale modernităţii, de la “cosmopolitismul“ sau “internaţionalismul“ de ieri pînă la “mondialismul“ sau “globalismul“ de azi. Cu toate acestea, natura lucrurilor a opus rezistenţă semnificativă abuzurilor artificiale, naţiunile conservîndu-şi cu îndărătnicie fiinţa şi conştiinţa de sine, chiar dacă pe fondul unei crize tot mai accentuate, ce pare a permite astăzi, cel puţin în spaţiul euro-american, pasul îndelung pregătit spre abolirea definitivă a structurilor naţionale, adică a întregii ordini tradiţionale a lumii.

Cum se poate fundamenta teologic, pe baze scripturistice şi patristice, dar şi în confruntare deschisă cu provocările oneroase ale modernităţii, existenţa legitimă a naţiunilor şi a naţionalismelor subsecvente se poate vedea şi din numeroasele dezbateri purtate pe această temă în România interbelică, fie de oameni de ştiinţă creştini, precum Nicolae C. Paulescu sau Simion Mehedinţi, fie de filosofi cu sensibilitate teologică, precum Nae Ionescu sau Vasile Băncilă, fie de ideologi politici ai dreptei creştine, precum Corneliu Z. Codreanu sau Petre Ţuţea, fie de teologi propriu-zişi, precum Nichifor Crainic sau Dumitru Stăniloae. Au avut loc şi polemici de amploare pe această temă (cea mai faimoasă fiind probabil cea din 1937, în care au fost angajaţi Nae Ionescu, Radu Dragnea, Dragoş Protopopescu şi Dumitru Stăniloae). Gândirismul, şcoala lui Nae Ionescu şi legionarismul (cel puţin pînă la moartea întemeietorului său şi “decapitarea“ generală a Mişcării: 1938-39) au avut ca numitor comun spiritualismul şi naţionalismul creştin (uneori, ce-i drept, cu supralicitări mai degrabă ortodoxiste decît ortodoxe, de unde o anume rezervă a teologiei oficiale, ce nu trebuie nicidecum interpretată ca ostilitate de principiu). Etnicul, chiar abordat din perspective divergente (Constantin Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti, Lucian Blaga etc.), a constiuit o preocupare de căpătîi, cu rezultate considerabile, pe nedrept ignorate astăzi (cînd nivelul dezbaterilor congenere, impus din Occident, e unul aproape derizoriu, sub pretenţia unui soi de ştiinţifism ideologizat, ad usum gentilium).

Cea mai solidă fundamentare metafizică a naţiunii în duhul teologiei mistice răsăritene, de la înălţimea unei înalte autorităţi teologice, dar şi cu o bună respiraţie filosofică, îi aparţine fără îndoială părintelui Dumitru Stăniloae şi se regăseşte în prima parte a volumului Ortodoxie şi românism, care sintetizează un deceniu de dezbateri serioase pe tema respectivă.

Se întîmplă însă că diferitele denaturări ale naţionalismului în istoria politică a secolului XX au dus treptat la o compromitere nedreaptă a înseşi ideii naţionale, ba chiar la o abruptă echivalare a ei cu ceea ce se numeşte îndeobşte rasism, şovinism sau xenofobie. Faptul acesta a convenit mai tuturor taberelor politice de stînga, care s-au grăbit să-şi scoată de aici argumente aparent îndreptăţite în sprijinul promovării diferitelor internaţionalisme, mai mult sau mai puţin democratice. Criza identitară a devenit una dintre mărcile “omului recent” şi principalul factor dizolvant al culturilor tradiţionale.

Se pune însă întrebarea dacă procesul tot mai accelerat de deznaţionalizare a lumii nu reprezintă cumva o violentare a ordinii fireşti a existenţei istorice? Nu cumva se petrece, la nivelul “naţiunilor” şi al “patriilor”, un proces de uniformizare tendenţioasă, foarte asemănător cu cel încercat la nivelul indivizilor în diferitele regimuri totalitare (şi mai ales în cel comunist)? Nu e oare la fel de scandalos să pui între paranteze personalitatea istoriceşte consolidată a unor comunităţi ca şi pe aceea a unor indivizi umani? Dacă fiecărui om i se recunoaşte dreptul la personalitate proprie şi la liberă determinare, atunci de ce acest drept nu s-ar cuveni respectat şi în cazul comunităţilor naţionale? Cum să nu existe temeri, în faţa acestor tendinţe nivelatoare cu vădit substrat ideologic, că internaţionalismul democratic al “noii ordini mondiale” (sintagmă adeseori grafiată cu majuscule) nu-i decît o formă camuflată de totalitarism, ale cărui victime nu vor mai fi atît indivizii luaţi izolat, cît comunităţile tradiţionale? Din acest punct de vedere, nu ne aflăm decît pe linia de continuitate a comunismului marxist (“Proletarul n-are patrie!”), deci a aşa-numitului internaţionalism proletar, ale cărui baze sînt, cum bine ştim, ateismul şi materialismul, adică atentatul de tip luciferic la “ordinea firească a lumii lui Dumnezeu”. Cea care se vede agresată, îndărătul ordinii politice, este însăşi ordinea religioasă, care-n spaţiul nostru european – fie că le place, fie că nu le place unora sau altora – se identifică organic cu creştinismul.

De aceea, problema naţională se cuvine rediscutată (şi) din perspectiva generală a creştinismului, cu toată responsabilitatea mistică şi morală pe care omul creştin o are în faţa lui Dumnezeu, atît pentru sine, cît şi pentru aproapele. Trăitor în Biserică, creştinul are conştiinţa vie că nu se mîntuieşte “de unul singur”, ci că există cercuri concentrice de viaţă comunitară (familia, neamul, Biserica), pe care nu le poate eluda fără urmări păgubitoare (văzute şi nevăzute). Chiar dacă nu avem aici “cetate stătătoare” (Filipeni 3, 10), ci “cetăţenia noastră este în ceruri” (Evrei 13, 14), istoria sau “veacul de acum” rămîne marea “scenă a mîntuirii”, care nu ne poate fi indiferentă, după cum nu ne poate fi indiferent “trupul stricăcios” în care vieţuim cu nădejdea “nestricăciunii” ce va să vie. Nu absolutizăm “lumea”, nici nu ne împătimim de ea, dar ne pasă de rosturile ei, căci tot ceea ce ne înconjoară e sprijin sau piedică pe calea mîntuirii.

Conform ideologiilor curente, naţiunile sînt contestate pentru că generează naţionalisme, iar naţionalismele sînt definite ca forme revolute de extremism şi intoleranţă. Dacă naţiunea este devalidată, atunci naţionalismele rămîn fără obiect. Este un caz tipic de reducţonism ideologic. În realitate, cum spuneam, existenţa naţiunilor este un fapt de evidenţă elementară, iar naţionalismele reprezintă consecinţe fireşti ale acestei stări de fapt. Că naţionalismele au ajuns uneori la excese reprobabile, acesta e un adevăr. Nu înseamnă însă că orice naţionalism trebuie condamnat aprioric, aşa cum anumite excese pătimaşe ale iubirii nu ne îndreptăţesc să condamnăm iubirea în sine – care nu numai că este bună, dar este cel mai mare bun.

Părintele Stăniloae conchidea, la capătul unei minuţioase analize teologice: “Există, prin urmare, naţionalism şi naţionalism. Există un naţionalism care poate fi o grea cădere în păcat – şi de multe ori aşa este –, dar antinaţionalismul e prin sine, ca fugă nu numai de forma creştină a vieţuirii, ci şi de conţinutul ei firesc, o şi mai grea cădere în păcat. […] Naţionalismul, ca tot conţinutul natural al vieţii, chiar dacă nu ne mîntuie el, ci credinţa din el, nici nu ne pierde practicîndu-l cu credinţă. […] Naţionalismul, în sine luat, nici nu mîntuie, nici nu pierde. Dar în practică orice naţionalism sau mîntuie, sau pierde, după cum este sau nu este străbătut de credinţa creştină” (“Naţionalismul sub aspect moral”, în Ortodoxie şi românism, ed. 1998, p. 104).

V

Mai întîi se cade arătat cănaţionalismul genuin n-are nimic de-a face cu şovinismul sau cu vreo altă formă de izolare ori agresivitate etnică. Tot aşa cum personalismul, la nivelul individual, nu-i o formă de însingurare sau de negare a celorlalţi. Orice persoană este chemată să se dezvolte cît mai mult pe linia propriei personalităţi, aceasta constituind singura modalitate optimă de contribuţie creatoare la organismul social. Tot aşa, orice neam este chemat să se dezvolte cît mai mult pe linia tradiţiei proprii, spre a aduce sporul său specific umanităţii înseşi, care nu este altceva decît unitatea în diversitate a tuturor comunităţilor umane, finalitatea lor armonică (integratoare, dar nu nivelatoare). E un adevăr banal că, bunăoară în ordinea valorilor spirituale, cu cît eşti mai specific, cu atît eşti mai interesant şi mai universal. Căci fiecare este chemat să atingă universalitatea în propria lui specificitate. Universalul este ideal, specificul este concret. Or, idealul trebuie întruchipat în concret, pe care-l catalizează şi prin care se valorifică funcţional. Universalul viu, “întrupat”, nu este nicidecum totalizare amorfă, ci vastă simfonie de note specifice. Cei ce umblă să ne ispitească în numele unui universalism abstract şi impersonal sînt deopotrivă in-amicii “neamurilor” şi ai “omenirii”; şi, implicit, ai lui Dumnezeu, Care a rînduit ca neamurile să existe prin fire şi să co-existe prin iubire, pînă ce se vor înfăţişa, cu zestrea lor istorică, la marea Lui judecată.

Adevăratul naţionalism înseamnă, aşadar, păzirea şi afirmarea creatoare a fiinţei şi geniului naţional al unui neam, dar şi efort conştient de armonizare cu celelalte neamuri, în concertul universal al omenirii. 

Naţionalismul acesta nu are doar baze materiale (biologice, istorice, politice), ci şi baze moral-spirituale, metafizice şi chiar mistice. De aceea, cea mai pură formă de naţionalism este naţionalismul creştin, ca unul care stă sub marele imperativ al Iubirii: iubire faţă de Dumnezeu, iubire faţă de propriul neam, iubire faţă de orice om ca făptură a lui Dumnezeu. Altfel spus, iubire lucidă (în sensul mistic al cuvîntului) faţă de ordinea firească a Creaţiei, în care neamurile/naţiile, lăsate ca atare de Dumnezeu, sînt forme de existenţă metafizic legitime şi istoriceşte necesare.

Orice atitudine – politică sau de altă natură – care contravine temeiului dumnezeiesc al iubirii cuminecătoare este o formă de patologie istorică. Şovinismul (rasismul, xenofobia), tocmai pentru că se întemeiază nu atît pe iubirea de propriul neam, cît pe ura faţă de alte neamuri, nu este decît o formă de pseudo-naţionalism, ce trebuie repudiată tocmai în numele naţionalismului adevărat (care nu este şi nu-şi propune să fie belicos şi exclusivist). A amesteca tendenţios lucrurile, cultivînd deliberat confuzia dintre naţionalism şi şovinism, denotă o lipsă de probitate vecină cu infamia. Din păcate, propaganda antinaţională a reuşit să inoculeze adînc această confuzie în conştiinţa opiniei publice mondiale, transformînd naţionalismul în “sperietoarea” de serviciu a lumii contemporane. Creştineşte vorbind, demersul onest ar fi acela de a veghea ca lucrurile să nu degenereze, prin manipulare interesată, nici în pseudo-naţionalismul şovin, nici în pseudo-universalismul antinaţional, care nu sînt decît două fundături simetrice ale vieţii istorice.

În al doilea rînd, se cuvine reamintit că fundamentul uman al naţionalismului autentic nu este poporul, ci neamul. Actualizez aici o distincţie curentă în discursul interbelic de dreapta. Dincolo de imanenţa poporului, există o transcendenţă a neamului, conexată la Dumnezeu. Cînd spun “popor”, înţeleg o ipostază actualizată a neamului, uneori fastă, alteori nefastă, în funcţie de virtuţile sau păcatele liber exercitate de fiecare trăitor curent. Iar cînd spun “neam”, înţeleg comunitatea, deopotrivă istorică şi transistorică, a tuturor generaţiilor trecute, prezente şi viitoare subsumate ontologic aceluiaşi “model” identitar de origine divină, avînd o dinamică structurală complexă, a cărei evaluare definitivă e legată de misterul eschatologic, în raport tainic cu fiecare destin personal. Chiar în stare degenerată, “chipul” neamului continuă să subziste în fiecare dintre noi, aşa cum, creştineşte vorbind, la nivelul ontologic al condiţiei panumane, păcatul n-a des-fiinţat din noi “chipul lui Dumnezeu”, ci numai l-a stricat sau l-a obscurizat. Omul şi-a “ieşit” din fire, pe toate registrele existenţei sale, dar Dumnezeu îi lasă posibilitatea şi-i adresează chemarea de a-şi “veni”/re-intra în firea lui, mîntuirea reprezentînd o provocare complexă, deopotrivă particulară şi generală, personală şi comunitară, istorică şi metaistorică. Inşi şi neamuri (realităţi ontologic solidare) se pot pierde sau se pot cîştiga, căzînd toate sub “judecată”: nu atît sub judecata omenească a istoriei (care este parţială şi poate fi nedreaptă), ci sub Marea Judecată a lui Dumnezeu, cea de la “plinirea vremii”. 

Raportul dintre popor şi neam nu trebuie în nici un caz înţeles simplist, ca unul dintre o realitate fizică, supusă devenirii, şi alta metafizică, substrasă devenirii. În fond, este vorba de una şi aceeaşi realitate, dar în două ipostaze complementare: una care “se arată” în veac, alta care “se ascunde” dincolo de veac; sau, altfel spus, de o prelungire a fizicului în metafizic, printr-o dinamică tainică şi perpetuă, de ordin cumulativ. Tot ce păţeşte un “popor” (ipostaza sincronică a realităţii etnice) se înregistrează în contul “neamului” respectiv (ipostaza diacronică a aceleiaşi realităţi). În felul acesta, putem spune, fără nici o ezitare, că “neamul” se actualizează şi devine prin “popor”. Această dinamică ni se înfăţişează complexă şi imprevizibilă, ca una ce angajează tot şirul generaţiilor istorice ale unui organism comunitar. De aceea, cum am arătat cu alt prilej (polemica mai veche cu d-l Patapievici, care a prilejuit numeroase lămuriri utile), se poate spune că nu există neamuri o dată pentru totdeauna rele, nici neamuri o dată pentru totdeauna bune. Ca orice realitate care cade (şi) sub incidenţa istoriei, neamurile nu sînt entităţi perfecte, pentru că omul însuşi nu (mai) este o fiinţă perfectă. Viaţa naţională se colorează şi ea, la toate nivelurile, de virtuţile sau de viciile umanului, iar neamul, ca ansamblu organic, se resimte, clipă de clipă, de starea fiecărui mădular. 

Părintele Stăniloae observa cu dreptate că nu împotriva neamurilor e de luptat, ci împotriva păcatului care sluţeşte (şi) neamurile: “Scoaterea neamurilor din starea păcătoasă nu se face prin anularea calităţilor naţionale, ci prin îndreptarea naturii omeneşti în general. Dacă ar fi ceva păcătos însuşi specificul naţional, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni şi răi în cadrul unei naţiuni, căci toţi ar fi răi!”. Principial, neamul este şi nu poate să nu fie. El devine însă întru Bine sau întru Rău, după împrejurările istoriei. Aici, “sub vremi”, lucrurile sînt neclare şi amestecate (perplexae şi permixtae, cu terminologia augustiniană), într-o mişcare perpetuă, fiind întotdeauna loc şi de “mai rău”, şi de “mai bine”.

Aşa cum insul uman nu poate fi judecat definitiv după o singură împrejurare a vieţii sale, ci o dreaptă judecată se cade să ia în seamă ansamblul acestei vieţi, tot aşa neamurile se cade să fie judecate în ansamblul existenţei lor istorice (tocmai de aceea precizam mai sus că adevărata lor judecată aparţine lui Dumnezeu şi că nu se poate face decît la sfîrşitul istoriei).

Conform învăţăturii creştine, există o certă solidaritate eschatologică între ins şi comunitatea etno-spirituală căreia îi aparţine. Sfîntul Ioan Teologul ne-a lăsat această viziune a Ierusalimului ceresc: “Şi neamurile vor umbla în lumina ei [a cetăţii sfinte], iar împăraţii pămîntului vor aduce la ea mărirea lor. […] Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor” (Apocalipsa 21, 24 şi 26). Încă din vechime, evreii sugerau unitatea mistică în eternitate a insului cu spiţa lui, spunînd despre cel ce murea că “s-a adăugat la neamul său”. Biserica se roagă în mod curent pentru cei răposaţi să fie pomeniţi de Dumnezeu “cu tot neamul lor cel adormit”. Neamul este resimţit ca un fel de “sine lărgită” a fiecăruia dintre noi, avînd nu doar subzistenţă istorică, ci şi permanenţă transistorică.

Între “neam” şi “popor” există un raport analog – mutatis mutandis – cu cel dintre “Biserica văzută” şi “Biserica nevăzută”. Comunitatea mistică a neamului nu se substituie nicidecum comunităţii mistice a Bisericii (o asemenea înţelegere ar constitui o erezie de tip filetist, de care a fost păscut uneori naţionalismul romantic, ce nu s-a sfiit să vorbească chiar de o “mistică naţională”), ci este internă acesteia: nu atît ca parte într-un întreg, cît ca diversitate în unitatea întregului. (Va urma)

1 Statutul de “popor ales” al lui Iahve reprezintă însăşi axa istorică şi religioasă a iudaismului, iar ideea dominaţiei sale universale, pe cale de consecinţă, este limpede atestată în textul Legii (Tora): cf. Ieşirea 23, 22, sau Deuteronomul 7, 6 (discutabilă rămînînd doar extrapolarea acestei “alegeri” din planul religios în cel istorico-politic).

2 Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.

3 Ca şi tradiţionalismul în raport cu Tradiţia, ortodoxismul este receptat îndeobşte ca un fel de ideologizare a Ortodoxiei, fie în sens politic, fie în sens cultural.

4 Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1939 (reed. Editura Albatros, Bucureşti, 1998) – texte apărute iniţial în Gândirea şi Telegraful român. Unele precizări utile se găsesc şi în Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie (Sibiu, 1942; reed. Editura Paideia, Bucureşti, 1993).

5 Cf. şi vol. “Fiecare în rîndul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Editura Christiana, Bucureşti 2003 (secţiunea “Repere tradiţionale”), precum şi Costion Nicolescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Editura Christiana, Bucureşti, 2003 (analiză bazată pe publicistica de tinereţe a marelui teolog, şi mai ales pe articolele sale din Telegraful român). Am optat pentru sintagma de „teologia neamului“, socotind că acest cuvînt, deşi de origine maghiară, exprimă mai exact înlăuntrul limbii române statutul ontologic şi dimensiunea mistică a entităţii etnice sau naţionale, avînd şi avantajul de a fi (încă) un termen de circulaţie curentă, spre deosebire de „naţie“, receptat tot mai mult ca un termen învechit şi oarecum livresc, eliminat în mare măsură din uzul curent de către sinonimul parţial „naţiune“, ce are însă un puternic caracter sociologizant, impus mai ales pe filieră marxistă. În limbajul politologic şi sociologic, conceptul de naţiune nu mai acoperă atît o realitate ontologică sau organică, cît una de ordin juridic sau contractual, legată de ideea modernă de statalitate.

6 Părintele Dumitru Stăniloae evoca, din teologia germană, sintagma Gottes Erhaltungsordnungen, “orînduirile dumnezeieşti de conservare a lumii”. Pînă la urmă, ca orişice realitate organică, neamul poartă spre Dumnezeu, Creatorul şi Rost(u)itorul – Logos-ul – lumii. Orice refuz sau siluire a realităţii fireşti este “partea diavolului”, negarea luciferică a creaţiei şi a ordinii ei divine.

7 S-a afirmat că rădăcinile creştine ale Europei, deşi incontestabile, n-ar mai fi, totuşi de actualitate. Dincolo de faptul că “ingredientul” creştin din sufletul european este greu (dacă nu imposibil) de cuantificat, e de spus că nu altcineva pentru noi şi peste capul nostru, ci noi înşine, fiecare, în mod liber şi personal, facem (putem face) să fie ceva anume actual sau nu. Şi de cînd este Hristos inactual?! Că există o eclipsă istorică a conştiinţei şi vieţii creştine, aceasta este o altă discuţie, care nu ţine de actualitate şi inactualitate, ci de nedesăvîrşirile conjuncturale ale umanului.

8 Folosesc aici termenul de “naţiune” mai ales cu sensul ontologic de natio (“naţie”, “neam”), însă fără vreo iluzie de “purism” etnic. Etno-identităţile, în acest tîrziu al istoriei, sînt realităţi complexe, funcţionale în virtutea unei predominanţe asumate. Am lămurit altădată că „în toate statele moderne există majorităţi şi minorităţi etnice; caracterul naţional al unui stat de drept nu exclude diversitatea etnică a cetăţenilor săi, ci atestă existenţa unei majorităţi fondatoare, recunoscute ca prima inter pares. Toţi cetăţenii se bucură de drepturi egale, dar e firesc ca viaţa publică să se coloreze cu precădere după tradiţiile, sensibilitatea şi stilul de viaţă al elementului majoritar. Elementele minoritare, la rîndul lor, sînt factori de nuanţare a vieţii naţionale, iar comunitatea de interese e chemată să ducă la o armonizare a tuturor notelor componente şi la un destin istoric solidar. Prin urmare, «specificul naţional» nu se reduce la tradiţia etnoculturală a elementului majoritar, ci reprezintă, în contextul dat, o sinteză complexă de convergenţe istorice, de negăsit ca atare la un alt meridian”.

9 Continuă să circule în mod curent sintagma perversă de “manifestări naţionalist-şovine”, impusă de comunism.

10 Cf. “Scurtă interpretare teologică a naţiunii”, în Ortodoxie şi românism, ed. 1998, p. 23.

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

Spune-ți părerea