«Luptători împotriva lui Dumnezeu»? (partea a treia)

VI

În teologia părintelui Stăniloae, pe lîngă accepţiunea de comunitate mistică a generaţiilor etnice (la care ne vom adăuga cu toţii, pînă la sfîrşitul veacurilor, cu virtuţile şi cu păcatele noastre), neamul o mai are şi pe aceea de model/proiect dumnezeiesc etern care susţine şi guvernează realizarea în timp a unui destin comunitar (iar în acest sens, nu-i neavenit să spunem că libertatea făpturilor raţionale este şi o problemă de conformare sau de non-conformare la aceste cadre tainice ale ordinii divine: neamul, ca şi insul, îşi poate împlini destinul sau şi-l poate rata):

“Astfel, creaţiunea propriu-zisă n-a constat într-o arătare a lumii în forma ei deplin dezvoltată, cu toate speciile şi varietăţile lucrurilor din ea. Dumnezeu a creat numai seminţele lucrurilor, dar în aceste seminţe se cuprind potenţial toate formele ulterioare ale lor. Dezvoltarea aceasta se face printr-o colaborare a lui Dumnezeu, ca proniator, cu lumea. Ceea ce este de la început, în Dumnezeu, deplin descoperit şi dezvoltat, în lume se arată pe rînd, în timp. Dezvoltarea lumii e o descoperire în timp a formelor care există etern [în sophía divină]. În ce priveşte pe om în special, Dumnezeu a creat la început pe Adam şi Eva. Dar în ei se cuprindeau potenţial toate naţiunile [neamurile]. Acestea sînt descoperiri în timp ale chipurilor care există etern în Dumnezeu. La baza fiecărui tip naţional acţionează un model dumnezeiesc etern…”.

Oricum le-ar numi – raţiuni/logoi, idei-voinţă, modele-forţă, esenţe, substanţe etc. – şi oricum le-ar concepe, creştinismul se întemeiază, pretutindenişi totdeauna, pe certitudinea unor “idei” divine eterne, ce constituie – fie că le place, fie că nu “antiesenţialiştilor” – temeiurile şi ordinea metafizică a Creaţiei. Nu poţi fi creştin dacă nu accepţi, în însuşi spiritul Revelaţiei, o formă de esenţialism. Toată tradiţia creştină, atît cea răsăriteană, cît şi cea apuseană, mărturiseşte esenţialismul ca pe o consecinţă a creaţionismului. Este însă o deosebire fundamentală (pe care probabil că Vl. Lossky a formulat-o cel mai limpede): Apusul, pe urmele lui Augustin, perpetuează, inclusiv prin Toma de Aquino, un esenţialism static de origine platoniciană (este esenţialismul sau substanţialismul prost, pe care se supărase mai demult d-l Patapievici, şi care confundă fiinţa neschimbătoare a lui Dumnezeu cu fiinţa schimbătoare a lumii, îngheţînd dinamismul creaţiei divine); Răsăritul, depăşind de devreme atît idealismul platonismului antic, cît şi formele de neoplatonism creştinat ale origenismului sau augustinismului, a promovat – prin Maxim Mărturisitorul, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Ioan Damaschin etc. – un esenţialism dinamic sau energetic, consolidat definitiv prin marea sinteză palamită: este esenţialismul ce distinge între “fiinţa” şi “lucrarea” lui Dumnezeu, raţiunile lucrurilor ţinînd de sfera “energiilor necreate”, a “dumnezeirii de jos” despre care vorbea Sf. Grigorie Palama, prin care făptura se împărtăşeşte haric şi progresiv – liberă de orice fixism fatalist – din slava atotcuprinzătoare şi atotţiitoare a Creatorului ei, chemată fiind la în-dumnezeire (theosis). D. Stăniloae avea să insiste şi mai tîrziu pe acest caracter ortodox, “maleabil” sau “flexibil”, al raportului dintre raţiunile eterne şi “raţiunile plasticizate”.

Ţinînd seama de toate aceste dimensiuni teologice, confuzia dintre neam şi popor poate duce la grave neajunsuri pentru înţelegerea corectă a naţionalismului, care riscă să devieze uneori nu doar spre o supralicitare păgînă a naţionalului (cum a fost cazul rasismului german, a cărui critică ortodoxă a întreprins-o, în “Rasă şi religiune”, Nichifor Crainic – cel de la care ne-a rămas formula: „Pacea Europei înseamnă: pămînt naţional şi cer comun”), dar şi spre un populism demagogic şi conjunctural (cum este cel practicat astăzi la noi de Partidul România Mare sau de alte aşchii sărite din trunchiul naţional-comunismului ceauşist).

În istorie există o linie a fiecărui neam, urmată şi îmbogăţită în măsuri variabile de şirul generaţiilor etnice. Ea, această linie a neamului, constituie axa esenţială a existenţei naţionale. Pe ea se întîlnesc, în ceea ce au mai reprezentativ, morţii şi viii, cei ce au fost, cei ce sînt şi cei ce vor fi; la capătul ei va sta întreagă, pentru dreapta judecată a lui Dumnezeu, vrednicia sau ne-vrednicia istorică a fiecărui neam. În dialectica istorică a vieţii naţionale, există generaţii care se învrednicesc mai mult şi generaţii care se învrednicesc mai puţin. Sau, am putea spune: popoare care trăiesc mai aproape de linia neamului lor şi popoare care, orbite şi decăzute, se îndepărtează considerabil de la această linie. Or, degenerarea unui popor poate să meargă şi pînă la frîngerea definitivă, încă de aici, a liniei istorice a unui neam; există destule exemple de neamuri care au părăsit scena istoriei prin nevrednicia uneia sau a mai multor generaţii succesive. Un neam se poate “stinge” atunci cînd poporul – ipostaza lui actualizată într-un anumit ceas istoric – decade atît de mult încît uită complet şi se îndepărtează de linia neamului, adică de formula specifică a vredniciei şi demnităţii lui. Cîtă vreme mai există însă în sînul unui popor măcar o minoritate ce urmează şi mărturiseşte linia neamului, acesta se poate salva prin ea. Acea minoritate va fi naţional reprezentativă: ea va constitui “elita mesianică” a neamului respectiv, capabilă să-l îndreptăţească în faţa lui Dumnezeu. Căci, după vechea mărturie biblică (Ieşirea 18, 23-32), pentru o mînă de drepţi Dumnezeu poate salva/ierta întreaga Cetate…

Un popor ticăloşit trebuie mustrat cu asprime, tocmai în numele neamului, de către “drepţii” lui. Poporul nu trebuie absolutizat şi iubit orbeşte. Dacă el periclitează, prin nedesăvîrşirile clipei, existenţa veşnică a neamului, atunci adevăratul naţionalist are obligaţia morală şi istorică de a-l certa, trezindu-l din nemernicie, cum făceau proorocii din vechiul Israel – şi cum a făcut-o Mîntuitorul Însuşi (“Neam [popor] păcătos!” – le strigă El evreilor în mijlocul şi din sîngele cărora S-a întrupat ca om). Dumnezeu Însuşi îi ceartă pe cei pe care-i iubeşte, dojana nefiind decît semn al iubirii care veghează. Adevăratul naţionalist va fi, aşadar, cel care, iubindu-şi neamul pînă la sacrificiul de sine, va evita să-l mistifice sau să se mistifice. A vorbi necondiţionat numai în termeni superlativi despre poporul tău, oricît de rătăcit ar fi acesta, nu e atitudine de adevărat naţionalist, ci de jalnic demagog populist. Ca şi şovinismul, populismul este o formă de denaturare a naţionalismului; el apare de obicei ca apanaj al retoricii politicianiste, dispuse oricînd, pentru interesele sale imediate, să linguşească poporul, chiar în detrimentul destinului naţional. Este tocmai ceea ce au făcut în România ultimilor ani avortonii naţional-comunişti ai vechiului regim, dar şi anumite tabere ce s-ar dori sincer naţionaliste, fără a fi meditat însă cum se cuvine asupra temeiurilor mai adînci ale doctrinei şi atitudinii lor politice.

Adevăratul naţionalist nu caută să-şi în-cînte, ci mai degrabă să-şi des-cînte poporul, spre a-l lecui de bolile sau infirmităţile curente. El va fi “desfermecătorul” poporului, de pe poziţiile absolute ale Tradiţiei neamului. Un astfel de “desfermecător” a fost, bunăoară, Eminescu (azi atît de puţin sau de fals cunoscut, din păcate, în această ipostază trans-literară a personalităţii lui). Fără a fi o conştiinţă teologică sau o fire prea evlavioasă, el a înţeles, cu intuiţia geniului, dar şi cu răspunderea asumată a pedagogului naţional, că Biserica Ortodoxă este “Maica spirituală a poporului român”, că formula de creştere a unei naţiuni sănătoase este dată în însăşi tradiţia ei, că naţionalismul adevărat trebuie să se manifeste deopotrivă critic şi creator, iar românii să răspundă “misiunii” istorice pe care Dumnezeu le-a hărăzit-o: aceea de a fi “un strat de cultură la gurile Dunărei”.

VII

Prin urmare, adevăratul naţionalism, întemeindu-se pe realitatea eternă a neamului, călăuzit de iubire, dar şi de luciditate, nu se poate confunda nici cu populismul, nici cu şovinismul. El nu-i decît valorificarea istorică firească şi exemplară, străină de orice extremism degradant, a fiinţei şi geniului naţional “întru” care am venit pe lume şi “întru” care sîntem chemaţi a ne împlini, fiecare după puteri, ca în “sinele nostru lărgit” sau în “conştiinţa noastră mai bună”.

Religia lui Hristos, deopotrivă universalistă şi personalistă, poate cataliza, pe de o parte, dezvoltarea specifică şi armonioasă a fiecărei persoane umane în cadrul organismului său etnic (a fiecărui “eu” în cadrul lui “noi”) şi, pe de altă parte, a fiecărui organism etnic în cadrul general al umanităţii (a fiecărui “noi unii” în cadrul lui “noi toţi”). Universalul este rînduit să se în-trupeze în formele particulare ale naţionalului, iar naţionalul este chemat să se dez-mărginească (iar nu să se anuleze!) în ecumenicitatea harică a Iubirii. 

“Naţiunile – scrie D. Stăniloae – sînt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfîrşită. Le vom suprima noi, vrînd să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestînd cînd una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propovăduind armonia lor, căci armonie deplină e şi în lumea ideilor dumnezeieşti”.

Şi pentru că d-l Andrei Pleşu pare să ştie ceva ce mulţi alţii par să fi uitat, îmi îngădui să-l mai citez o dată: “Apartenenţa la o naţiune sau alta este un dat providenţial, aşa cum este culoarea ochilor, statura şi tot ce alcătuieşte identitatea noastră particulară. Ca atare, această apartenenţă are un sens şi creează o răspundere. Nu te naşti întîmplător într-o anumită naţiune: există o marcă destinală în această împrejurare, există o comunitate istorică cu ceilalţi, există, mai ales, formidabila comunitate de limbă care leagă, în adînc, pe toţi utilizatorii ei. Şi există un rost al fiecărei naţiuni în istoria lumii care, neîmplinit, lasă vacantă o porţiune importantă a acestei istorii. Identitatea naţională e un fapt de la sine înţeles, care lucrează în noi clipă de clipă. Naţiunile sînt o realitate foarte puternică încă şi diversitatea lor este «sarea pămîntului». […] Problema nu este a abandona sau a eluda tema naţiunilor, ci de a o pune la locul ei, fără emfaza secolului al XIX-lea, fără idolatrie, fără obsesia confruntării duşmănoase şi a supremaţiei exclusiviste. Asumarea identităţii naţionale trebuie, cu alte cuvinte, să ia chipul unei ofensive a creativităţii…”.

Se cade, în concluzie, nu să sfidăm sau să diabolizăm naţionalul, contrapunîndu-i fel de fel de reordonări politice şi ideologice de tip globalizant şi uniformizator, în numele dogmelor proaste ale unui umanism abstract sau ale unui creştinism redimensionat propagandistic, ci să încercăm a recupera, mai ales ca oameni de dreapta, acel naţionalism care îmbogăţeşte şi deschide, cu grija de a-l separa tranşant de formele patologice ale suficienţei gregare. Altfel spus, se cade redescoperită relaţia intimă dintre naturalul creat şi divinul necreat, reaşezîndu-ne, cu înţelepciune şi realism, pe coordonatele eterne ale lumii lui Dumnezeu.

1 Cf. “Scurtă interpretare teologică a naţiunii”, în Ortodoxie şi românism, ed. 1998, pp. 21-22 (subl. mea).

2 Bunăoară în Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, mai ales capitolele IV şi V, sau în Introducere în teologia ortodoxă, mai ales cap. II.

3 Cf. Teologia dogmatică ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., Bucureşti, 1978, vol. 1, mai ales pp. 345-375.

4 Sintagma “linia neamului” se întîlneşte, cu o accepţie asemănătoare, şi la Corneliu Codreanu (cf. Pentru legionari, Editura “Totul pentru Ţară”, Sibiu, 1936, p. 427).

5 Eminescianismul poate fi înţeles şi ca formulă de rectitudine şi vrednicie românească, mereu actuală – dacă nu în litera, în orice caz în spiritul ei.

6 Ortodoxie şi românism, ed. 1998, p. 24.

7 Despre îngeri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 169-170.

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

Spune-ți părerea