Mistica luminii la Blaga

La Blaga, sentimentul religios transpare chiar din volumul de debut – Poemele luminii –, iar iubirea ca modalitate de cunoaştere „se asociază cu emoţia religioasă.” 1) Lumina  – metafora simbol definitorie pentru întregul volum amintit –, subsumată erosului, este de sorginte sacră: „Lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept când te văd,/ oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi,/din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?” („Lumina”). După cum se poate observa din versurile citate, viziunea lui Blaga se aseamănă cu cea a lui V. Voiculescu (alt poet de inspiraţie religioasă, din perioada interbelică). În poeziile celor doi, „iubirea se contopeşte cu Lumina şi Lumina pătrunde în suflet” 2)  iar o astfel de Iubire-Lumină este – în opinia Părintelui Stăniloae – Viaţă veşnică.

Lumina sacră îi provoacă protagonistului poeziei „Lacrimile” (volumul amintit), o durere metafizică,  insuportabilă: 3) 

Când izgonit din cuibul veşniciei

întâiul om

trecea uimit şi-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,

îl chinuiau mustrându-l

lumina, zarea, norii – şi din orice floare

îl săgeta c-o amintire paradisul –

şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

 

Odată, istovit de-albastrul prea senin

al primăverii,

cu suflet de copil întâiul om

căzu cu faţa-n pulberea pământului:

« Stăpâne, ia-mi vederea,

ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii

c-un giulgiu,

să nu mai văd

nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,

căci, vezi – lumina lor mă doare. »

 

Şi-atunci Milostivul într-o clipă de-ndurare

îi dete lacrimile. 

Durerea aceasta este cauzată – după cum mărturiseşte „întâiul om” – de nostalgia Paradisului.  El vede într-o serie de elemente ale lumii profane (flori, nori¸ zâmbetele Evei) componentele care au fost cândva ale sacrului. Ca atare, solicitarea adresată Stăpânului Suprem de a-i lua vederea este perfect îndreptăţită, căci numai aşa poate scăpa de nostalgia Paradisului şi, implicit, de durerea metafizică de care se plânge.

Întâiul om cu suflet de copil nu poate suporta lumina sacrului, pentru că el nu este pregătit să o primească: „Oamenii nu pot să se unească cu Lumina dumnezeiască şi necuprinsă şi să o vadă, decât curăţindu-se prin păzirea poruncilor…” 4) 

Dar cel „izgonit din cuibul veşniciei” nu ştia un lucru foarte important, fără de care nu poate primi Lumina sacră şi, prin urmare, nu se poate mântui: „…omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă” (s.n.). De aceea, Milostivul se-ndură de el şi-i dăruie lacrimile. Sfântul Serafim de la Sarov afirmă că „Unde nu sunt lacrimi, nu este mântuire.” 5)

S-a spus că poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este specifică pentru cunoaşterea intuitivă, pe care Blaga o exprimă cu mijloacele poeticului. În cele ce urmează, vom detalia acest aspect, arătând  că  în această creaţie, care deschide volumul  Poemele luminii, eul poetic parcurge două etape în ceea ce priveşte mistica luminii: contemplarea lui Dumnezeu în natură şi, respectiv, contemplarea Lui nemijlocită. Aceste două etape corespund, sub aspect structural, celor două părţi ale poeziei mai sus amintite.

În cursul său de Teologie mistică, Nichifor Crainic distinge două feluri de contemplaţie: naturală şi supranaturală Cea naturală (artistică şi filosofică) „poate să fie sensibilă când, angajând simţurile, gustăm (…) frumuseţile lumii creaturale…” 6) (s.n.).  „Lmea” care transpare din poezia pe care o discutăm este una a contemplaţiilor intelectuale  care, „în esenţa ei, este luminoasă”.7)  De aceea, „Intelectul concentrat asupra problemelor metafizice poate să piardă perceperea timpului şi spaţiului material, ca şi cum ar ieşi din limitele lor. Tocmai în asemenea cazuri mintea îmi apare ca o lumină”:8) (s.n.).

Distincţia pe care Blaga o face în prima parte a poeziei „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” între lumina mea  şi  lumina altora(mintea = lumina)  este, în fond, distincţia între viaţa contemplativă  şi cea  necontemplativă:

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric.

Să observăm că distincţia între viaţa contemplativă şi cea necontemplativă e făcută printr-o afirmaţie exprimată prin intermediul unei duble negaţii („nu strivesc”, nu ucid”), spre a evidenţia în felul acesta modalitatea de cunoaştere proprie eu-lui poetic: „Contemplaţia – spune Nichifor Crainic – e cunoaştere intuitivă, adică o cunoaştere prin dragoste divină.”9) 

În prima parte a poeziei, se manifestă latura intuitivă a contemplaţiei, în disjuncţie cu modalitatea de cunoaştere neintuitivă, raţională (lumina mea/lumina altora). Latura afectivă a contemplaţiei este detectabilă în partea a doua a poeziei:

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –

şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micşorează, ci tremurătoare

măreşte şi mai tare taina nopţii,

aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

şi tot ce-i ne-nţeles

se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari

sub ochii mei –

căci eu iubesc

şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Să spunem că în această parte ne putem lămuri în privinţa celor două categorii de taine: a lumii taină  şi taina nopţii.  „Taina – spune Părintele Stăniloae – nu e una cu întunericul, ca în gândirea şi filosofia occidentală, ci e una cu lumina.”10)  În sprijinul afirmaţiei sale, Părintele Profesor citează un fragment din Imnele dragostei dumnezeieşti  ale Sf. Simeon Noul Teolog:

„De aceea, limba mea nu are cuvinte

şi mintea mea priveşte cele săvârşite,

dar nu le explică.

(în Studii de teologie dogmatică ortodoxă, 1991, p. 331) 11) 

Recunoaştem în vorbele SF. Simeon Noul Teolog ceea ce Blaga exprimă poetic în partea a doua a poeziei „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”:  sporirea, îmbogăţirea cu „largi fiori de sfânt mister” a tainelor lumii – natura creaturală. E vorba aici de contemplarea frumosului indicibil, care, în ultimele două versuri ale poeziei, va lua forma contemplaţiei active,12)  prin puterea de trăire prin iubireSporind cu lumina sa a lumii taină, prin iubire, – aşa cum mărturiseşte răspicat –,  eul poetic realizează de fapt un act de cunoaştere a Luminii dumnezeieşti răsfrânte în frumuseţea lumii creaturale. Iar natura acestei lumini – infuzate – este deiformă: „Lumina aceasta care este de la Dumnezeu este Lumina iubirii  şi a cunoaşterii.”13) (s.n.). 

NOTE:

  1. Tudor Vianu, Versificaţia modernă, EPL, p. 241.
  2. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetică şi Mistică, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1992, p. 280.
  3. Arhim. Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Editura Adonai, Bucureşti, 1995, p. 97.
  4. Placide Deseille, Nostalgia ortodoxiei, Editura Anastasia, 1995, p. 188.
  5. Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, asociaţia creştină Christiana, Bucureşti, 1996, p. 47.
  6. Nichifor Crainic, Sfinţenia – împlinirea umanului, Editura Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 187.
  7. Arhim. Sofronie, op. cit., p. 98.
  8. Ibidem, p. 98.
  9. Nichifor Crainic, op. cit., p. 109.
  10. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos Lumina lumii şi Îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993, p. 218.
  11. Ibidem, p. 218.
  12. Cf. Nichifor  Crainic, op. cit., p. 189.
  13. Arhim. Sofronie, op. cit., p.112.

About Constantin Miu

Spune-ți părerea