Radu Gyr: omul sau opera?

Radu Gyr

Pe plan stilistic, toate poeziile lui Radu Gyr poartă pecetea inconfundabilă a autorului. Dar la nivelul conţinutului, cele mai importante creaţii ale sale nu ţin de subiectivismul unui temperament imaginativ, ci întruchipează năzuinţe şi valori colective. Nu poate fi vorba, după cum pretind unii, de o “schizofrenie” între pretinsa turpitudine morală a autorului şi reuşitele sale pe plan estetic. Aceasta pentru că, după cum am văzut, mesajul artei lui Gyr transcende cu mult acest nivel, fapt de care trebuie să ţină obligatoriu cont orice hermeneutică a operei sale.

Poeziile lui Radu Gyr continuă să fie ţinute la index. Unii români de bună credinţă încearcă să le mai salveze sub latura lor estetică,  teoretizînd cultivarea lor exclusivă în ţarcul strîmt al cenaclului literar. Acolo da, recitarea lor se permite, dar, Doamne fereşte, nu în împrejurări cu caracter social sau politic, unde conotaţiile ar avea o cu totul altă încărcătură simbolică. Pentru aceasta se încearcă o imposibilă operaţie chirurgicală: separarea operei de om. Valoarea literară e una, spun ei, şi nu trebuie amestecată cu “rătăcirile”, cu “orbirea morală”,  care ar fi făcut ca opiniile politice ale autorului să fie situate undeva în spectrul dintre “discutabil” şi “detestabil” . Fixarea exactă între aceste limite rămînînd, fireşte, la latitudinea subiectivă a celui care încearcă astfel măcar o recuperare în plan poetic a unui autor român de geniu. Se face adesea chiar o paralelă cu Adrian Păunescu, un fervent susţinător al naţional-comunismului regimului ceauşist şi în acelaşi timp un versificator prolific şi talentat. E însă o comparaţie care nu merge din nici un punct de vedere. 

Radu Gyr

Să fie acesta preţul cerut pentru reabilitarea – strict literară – a lui Radu Gyr, anume terfelirea valorilor în care (şi) el a crezut? Participarea benevolă la această reeducare în condiţii de “libertate”? Căci cu ce altceva putem compara ceea ce se întîmplă, decît cu declaraţiile defăimătoare obligatorii pe care erau siliţi să le facă deţinuţii politici, pentru ca acele chingi care le ferecau libertatea să le fie niţel slăbite? Să le dea impresia unei raţii suplimentare de libertate exterioară, a unui “ţarc” cu iluzia unui dram de confort în plus, dar cu preţul pierderii libertăţii interioare de a asculta vocea propriei conştiinţe şi îndemnul propriilor repere morale? Un preţ cumplit şi mult prea mare, comparat cu avantajul aparent dobîndit.

Sau să intre în acest preţ şi comparaţia obligatorie cu un Păunescu, care însă nu se susţine prin nimic? A fost vreodată poezia lui Adrian Păunescu pusă la index? A suferit el undeva, cîndva,  de pe urma crezului său politic din tinereţe, rămas acelaşi pînă la moarte? O fi fost poate martirizat pe băncile parlamentului postdecembrist? A stîrnit undeva recitarea vreunei poezii de Păunescu, într-un context social sau politic, un asemenea val de indignare? S-a oripilat cineva într-atît încît să-i ceară cenzurarea, atunci cînd poetul însuşi îşi recita propriile versuri de la tribune politice? Şi chiar dacă da, s-a stîrnit mai apoi un asemenea lanţ de reacţii pavloviene, ţinînd isonul indignării primordiale şi înfierînd cu mînie proletară trecutul poetului, cerîndu-i prin sentinţe apodictice exilarea definitivă după ziduri de cenaclu sau de mănăstire? 

Din poeziile lui Păunescu multe sînt scrise cu talent, pot trezi emoţii (cum ar fi celebra “Rugă pentru părinţi” în interpretarea lui Ştefan Hruşcă), dar ele rămîn limitate la planul strict estetic. Creaţia sa nu poate fi etichetată drept una de geniu. Îi lipseşte dimensiunea filosofică a poemelor eminesciene, cu ale ei interogaţii asupra condiţiei umane sau cu surprinderea esenţei românismului prin creaţii care ating straturi mai profunde ale conştiinţei noastre identitare. Este Adrian Păunescu pe linia unor creatori de geniu, gen Eminescu sau Caragiale, care ne definesc identitatea? Cu siguranţă că nu.  Iată de ce nici nu şi-a pus cineva problema să-l cenzureze: ce “pericol” ar putea stîrni poeziile sale?

Dar Radu Gyr? Ei bine, creaţia poetică a lui Radu Gyr nu numai că este în prelungirea organică a acestei linii, dar o şi dezvoltă, o adînceşte şi o îmbogăţeşte cu dimensiunea spirituală, cu profunzimea trăirii mistice şi chiar cu latura profetică.  

Poezia lui Radu Gyr nu este una de cenaclu. E născută din suferinţă, din luptă, din visuri sfărîmate care au supravieţuit sub forma sublimată a unui ideal etern. E izvorîtă din dor, din dragoste, din profunda cunoaştere a fiinţei acestui neam, din credinţă. Cele mai valoroase din creaţiile sale s-au zămislit în atmosfera de teroare a temniţelor comuniste, au fost memorate şi transmise de la om la om. În ele se regăsea o întreagă generaţie întemniţată, pentru că erau lacrimile picurate ale românismului pus în lanţuri. Ele ne arată adevărata frumuseţe a sufletului românesc mistuit de dorul după libertate. Sînt însuşiri colective, definitorii pentru identitatea noastră, pe care sensibilitatea lui Radu Gyr le-a ştiut intui la perfecţie, iar geniul său poetic le-a transformat mai apoi în creaţii unice. Acestea sînt o oglindă a sufletului său, care irizează la rîndu-i sclipiri din marea taină a sufletului românesc. 

Urcînd treptat pe platouri superioare, trecînd prin planul metafizic la cel al sferelor spirituale în care binele şi frumosul tind să devină una, falia dintre momentele de înălţătoare inspiraţie şi povara inerentă a neajunsurilor propriei firi căzute trebuie să fie în mod necesar din ce în ce mai mică. La nivelul creaţiei lui Radu Gyr inspiraţia nu poate veni din biciuirea prin excese a firii carnale sau a stărilor de conştiinţă, deschizîndu-se prin asemenea zguduiri unui şuvoi de inspiraţie – marcă a originalităţii personale – venit din lumea unei estetici pure, lipsite de har. Cîţi scriitori, muzicieni sau pictori nu şi-au hrănit imaginaţia cu asemenea excese, ale căror roade sînt creaţiile rezultate de cele mai multe ori cu preţul unor destine frînte prematur? Ceea ce rămîne însă în urmă, omenirea le priveşte, dacă e cazul, drept opere de artă nepieritoare.

La Radu Gyr nu putem vorbi despre asemenea “stimulente” ale puterii sale creatoare. La el biciuirea firii a avut loc la modul propriu, iar inspiraţia i-a fost hrănită cu suferinţă – a sa personală, îngemănată cu cea a generaţiei sale, întemniţată de comunişti. Din poeziile lui Radu Gyr nu ne vorbeşte doar autorul lor, ca persoană individuală. Din ele ne vorbeşte un Radu Gyr multiplicat de mii şi zeci de mii de ori, a cărui oglindă sufletească ni se desfăşoară caleidoscopic prin bogăţia stilistică a creaţiei sale: nobleţe sufletească, dragoste, dar şi curaj şi demnitate. Blîndeţe şi seninătate, dar şi spirit de jertfă şi eroism. Suferinţă cumplită, cu mii de feţe, cădere în faţa ei, dar şi depăşire prin credinţă, rugă, înălţare, înviere. 

Astfel arată sufletul acestui Radu Gyr potenţat la scara unui întreg neam, acesta este portretul sufletului românesc pus în lanţuri sau pus la index. Tot în aceste versuri găsim şi nădejdea ridicării şi o cale care duce către valorile ce ţin de lumea lui Dumnezeu. 

Unde se află răul, malignitatea, pericolul acestor versuri, pentru români? Cumva în asocierea cu eventuala rătăcire a unui radicalism moral specific generaţiei lui Radu Gyr în perioada ei de avînt tineresc, care dorea răzbunarea nedreptăţilor de care a avut parte, aici şi acum? O pretenţie poate nerealistă în primul moment, dar care i-a dat mai apoi energia şi curajul de a se ridica împotriva opresorului comunist, în vreme ce mulţi alţii, în “înţelepciunea” lor, mai credeau în posibile compromisuri sau în iluzorii intervenţii externe (atunci cînd nu dezertau de la datorie). Cei care au acaparat ţara, la rîndu-le, au răspuns printr-o prigoană feroce, tocmai datorită acestei opoziţii ireductibile nu doar la nivelul “extremismului politic”, cît mai ales la nivelul unei deosebiri categorice de valori morale şi spirituale. Radicalismul juvenil nu a fost o rătăcire, în sensul unei debusolări morale, ci o etapă tranzitorie, al cărei sens s-a dezvăluit abia în lupta finală. A fost depăşit prin biruinţa în spirit, singura durabilă şi adevărată. Pe plan istoric a învins forţa brută, dar în eternitate cei care au ştiut să se jertfească în numele unui ideal superior şi au ştiut să facă din jertfa lor un reper pentru cei de după ei.

Poezia din închisoare a lui Radu Gyr este cea care dă adevărata măsură a valorilor generaţiei sale, lăsînd în urmă versurile de tinereţe. Şi unele, şi altele au un caracter mobilizator. Dacă cele de început sînt menite a mobiliza elanuri şi energii exterioare (acel vers celebru cu gloanţele dedicate trădătorilor nefiind cu nimic mai prejos decît ţepele şi ştreangul pe care un cîntec ţărănist din aceeaşi perioadă le rezervă hoţilor care jefuiesc ţara, ca să nu mai vorbim de întreg textul Marseillaisei  cu chemările sale la violenţă – toate acestea trebuind interpretate şi azi la modul literal?), poeziile din închisoare mobilizează virtuţile latente ale firii româneşti, chemînd-o pe calea unei deveniri întru ceea ce este ea în eternitate.

În acest moment neamul nostru este desfigurat sufleteşte, rătăcind bezmetic în căutarea propriei identităţi. Aceasta în vreme ce resurse din care şi-ar putea regenera firea căzută, asemeni creaţiei lui Radu Gyr, sînt exilate după ziduri de cenaclu literar sau de mănăstire …

Bate vîntul-carpatinul

duh amar de busuioc,

parcă e şi nu-i suspinul

neamului, spre alt noroc.

 

(Radu Gyr, Balada codrului fără haiduc)

The following two tabs change content below.

Bogdan Munteanu

Spune-ți părerea