Romanul, între invenţie şi mărturisire

Din capul locului aş dori să spun că nu sunt adeptul teoriei potrivit căreia un roman se face la întâmplare. Adică te aşezi la masă şi începi să pui pe hârtie ce-ţi vine. Tocmai fiindcă la ora atuală scriitorul pare mai liber ca niciodată şi nu mai e încorsetat de nici un canon, libertatea sa, ca să nu se transforme într-un pustiu, trebuie strunită şi controlată în permanenţă. Romanul postmodern care, dacă nu mă înşel, se mai cheamă şi romanul muşuroi, ne îngăduie o mobilitate remarcabilă, dar a răspunde prea lejer ispitei este până la urmă, cred, o lipsă de profesionalism. Romancierul, evident, nu poate să aibă chiar de la început viziunea întregii cărţi, dar câteva repere tot sunt care-l ghidează pe parcursul scrierii. Citind de curând conferinţele lui Orhan Pamuk din volumul Romancierul naiv şi sentimental, am reţinut de acolo o idee care ar suna cam aşa: romanul are mereu un centru secret, invizibil. Acesta, ca un magnet, trage firele naraţiunii. Oricât de elaborată ar fi textura, oricâte învelişuri periferice ar învălui centrul de care vorbim, forţa acestuia nu poate fi înbuşită. Centrul mai poate fi socotit şi metafora primordială, axul care ţine în picioare toată construcţia fără de care aceasta s-ar nărui. Pentru a-mi servi demonstraţia aş spune că centrul reprezintă de fapt nucleul liric al edificiului epic. În miezul oricărui roman, oricât de voluminos şi cu oricâte personaje, există o pulsaţie necontenită a mărturisirii, care aparţine autorului în cel mai intim grad şi pentru care cartea, la urma urmei, a şi fost scrisă. De aceea nu pot să cred până la capăt în mitul autorului omniscient şi omnipotent. Autor „nemuritor şi rece” nu există. Fiecare, oricât de impersonal ar vrea să arate, are slăbiciunea mărturisirii. Fără a mărturisi s-ar sufoca. Şi tot ce ar face s-ar prăbuşi. Mărturisirea este centrul liric, pulsaţia neîntreruptă, fiorul care însufleţeşte versanţii naraţiunii. Dar cum acţionează? Cum se manifestă în cuprinsul cărţii? Cum reuşeşte să îmbibe foiţele care înconjoară miezul? Raportul dintre centru şi straturile periferice este complex şi subtil. Dacă ar sta precum un suveran numai pe tron şi nu s-ar mai mişca de acolo, romancierul ar face din roman un simplu discurs. Dacă plimbându-se printre personaje ar uita care este poziţia sa centrală, de asemenea şi-ar rata misiunea şi dintr-o carte guvernată de un centru misterios romanul ar deveni o succesiune de tablouri pitoreşti. Şi atât. Nu discut neapărat aici problema valorii, fiindcă doar istoria literaturii este plină de romane fără centru sau descentrate şi care de-a lungul timpului au fost copleşite de lauri.

Acum să ne lămurim. E mult mai mare riscul să scrii o carte proastă fiind obsedat de centru decât dacă eşti un abil explorator al periferiilor. În termenii din titlu, perspectiva eşecului este mai apropiată în condiţiile în care ţii neapărat să fii un mărturisitor decât atunci când te fascinează invenţia. Raportul aşadar dintre centru şi periferie este acela dintre mărturisire şi invenţie. Ar fi interesant de urmărit evoluţia romanului universal sau autohton prin prisma unui asemenea raport. Dar între extreme stadiile intermediare sunt multiple. Fac aşadar un roman dacă am ceva urgent de spus, ceva care nemărturisit nu mă lasă să trăiesc, dar pe de altă parte patosul mărturisirii, din punct de vedere strict literar poate să genereze un fiasco. Am observat drama aceasta în cazul foştilor deţinuţi politic, care, de douăzeci de ani încoace, vor să ne relateze toată suferinţele lor, dar posibilităţile lor de expresie sunt, din păcate, mocdeste, în prea multe cazuri. Ce e de făcut? Sau ce poate face un om cu o teribilă experienţă de viaţă, având conştiinţa celor trăite, dar confruntate toate acestea cu lipsa de talent? Pagini foarte bune despre detenţie ajung, incredibil, să scrie cei care nu au făcut o zi de puşcărie şi nu cei care şi-au petrecut acolo ani şi ani. Cu alte cuvinte, talentul e hotărâtor, capacitatea inventivă predomină şi nu patosul mărturisirii. Romanul, cu cât e mai complex, cu atât se bazează mai mult pe trucuri, fente, eschive şi evită directeţea. Dar ca să nu rămână doar un castel de cărţi de joc care se prăbuşeşte dintr-un bobârnac, romanul are nevoie de centru ca de aer. Aşa cum am spus la început, dacă plec la drum având ceva acut în minte sau în inimă, tocmai obsesia aceasta mă dirijează şi-mi dă forţă. De aceea nu pot să cred în romanele istorice, care se bazează pe reconstituiri minuţioase şi din care autorul, cu viciile sale, lipseşte. Un autor controversat ca Eugen Barbu nu a fost mare scriitor acolo unde el îşi închipuia că face artă – am în vedere romanul Săptămâna nebunilor, ci în paginile unde vorbea despre mahalaua care-i era familiară. În felul acesta îndreptăm discuţia spre relaţia dintre autentic şi artificial. Numai că acestea în oricare roman sunt amestecate. Nu poate exista roman sută la sută autentic ori sută la sută artificial. Ştiinţa dozării este decisivă. Iar aici mai apare un aspect important. Mărturisirea în literatură, deşi se distinge net de invenţie, nu este aceeaşi ca mărturisirea din viaţa de toate zilele. Scriu despre mine va să zică, dar pe nesimţite ajung să mă îndepărtez de mine însumi. Dorind să fiu cât mai sincer, fără să-mi dau seama încep să mint. Patosul pe care-mi bazez relatarea, de la sine caută măşti protectoare. La un moment dat nici nu mai ştiu care e pielea şi care e masca. De multe ori efectul estetic se obţine prin smulgerea măştii ca să apar, cum ar spune francezul, „le coeur mis a nu”. Numai că în asemenea momente teama de ridicol mă asediază din cealaltă parte. De jenă că am rămas în fundul gol, vreau să mă acopăr. Este oare mai puţin valabil efortul regăsirii decât cel al ruperii măştii? Şi nu tocmai balansul acestea între extreme face până la urmă romanul? Întrebările acestea vor să pună în evidenţă tocmai faptul că nu poate exista reţetă pentru romanul adevărat, ci doar pentru textul comercial. Romanul de valoare, în ciuda încarnării, are o graţie şi o imponderabilitate care-l fac uşor în sens spiritual. Adică nu îngreunează în sensul în care nu plictiseşte. Eu unul am fugit mereu de tot ce e plicticos şi nu cred că o excesivă elaborare garantează valoarea. Avem datoria să redobândim naturaleţea – căci aceasta înseamnă să fii talentat –, dar fără a cădea în capcana facilului. Şi ce e facil plictiseşte, lucru care, din păcate, nu e înţeles de toată lumea. 

În încheiere, aş mai dori să spun că romanul adevărat este o operă deschisă şi poate fi continuat în fel şi chip. Doar romanele mediocre sunt ca nişte lespezi tombale dincolo de care nu mai poate fi adăugat nimic. Spusul şi nespusul se interferează elegant şi lasă la sfârşitul lecturii o anumită insatisfacţie. Cititorul simte că romanul nu s-a încheiat şi de aceea încearcă să şi-l povestească lui însuşi punând de la el ce crede că poate completa. Nu dau exemple, fiindcă ar fi prea numeroase. Şi nici nu vreau să las impresia că fug de romanul nostru contemporan ca să menajez anumite sensibilităţi. Fiecare autor ştie mai bine ce are de făcut, dar cu condiţia să nu-şi pună vată în urechi când cineva de bună credinţă i se adresează. Totuşi, ca să rezum, întorcându-mă la întrebarea de început „cum se face un roman?”, răspund sec tot ca la început: nu se face la întâmplare. Se face având conştiinţa centrului secret care ţine sub control toate firele naraţiunii. Acest centru te trezeşte în clipa în care simţi că te fură mâna sau te ia valul. De aici pleacă necesitatea mărturisirii şi acţionează pe toată durata scrierii respectivului roman. Deşi uneori lasă impresia că te cenzurează sau te inhibă, tot de aici îţi tragi resursele pentru a continua un proiect fie şi de mari dimensiuni. Mărturisesc şi inventez în egală măsură, dar ca să respect o ierarhie ştiu că mărturisirea se află cu o treaptă mai sus faţă de invenţie. Dacă raportul acesta s-ar răsturna romanul nu ar mai fi şi născut, ci doar făcut. Ca o curiozitate, limba română admite termenul „făcătură”, ca schimonosire a ideii de facere. Nu am auzit însă de „născătură”.

Dan Stanca

About Dan Stanca

Scriitor, ultima carte publicată: A doua zi după moarte (2011).

Spune-ți părerea