Triumful ideologiilor şi diluarea specificului naţional?

Turnul Babel

Timpurile din urmă, marcate de o decădere morală evidentă, de un declin cultural şi educaţional îngrijorător, au adus, inevitabil, ignorarea identităţii naţionale şi a liniilor de solidaritate din interiorul marii noastre comunităţi. Captivi într-un prezent superficial, atenţi doar la cotidianul perisabil şi la nevoile de bază, nu am observat că lumea din jur s-a transformat decisiv. Şi nu în bine… Nu doar un eurobarometru recent (2012) ne atenţionează că românii uită pe zi ce trece cine şi ce sunt, subţiindu-şi specificul identitar în magma globală, dar şi situaţiile pe care le  întâlnim zilnic în realitatea vie ne produc stupefacţie. Mai ciudat este că, pe lângă eroziunea produsă natural de modernizare, occidentalizare şi de explozia subculturii televizate, grupuri de presiune hiperactive tind să schimbe, după chipul şi asemănarea lor, matricea culturală şi psihologică a poporului român.

Schema  este una facil de analizat pentru că, la rândul ei, se bazează pe un clişeu interpretativ plin de exagerări dar şi pe golurile culturale ale prezentului. Un prezent în care cei mai mulţi români se superspecializează în computere, lasere, medicină, administraţie, dar nu ajung să cunoască nici măcar abecedarul valorilor propriei civilizaţiii. Aşadar, deconstruirea specificului naţional se face în mod fals în numele europenizării şi modernizării când, de fapt, cele trei dimensiuni nu doar că pot coexista, dar se şi hrănesc reciproc, printr-un schimb fecund de idei. Apoi, planul naţional este din start echivalat în mod abuziv cu planul naţionalist (cu conotaţie negativă). Tot ce se încadrează în dimensiunea naţională – reconstruirea identităţii la noile generaţii, specificul şi valorile româneşti, sentimentul apartenenţei la comunitate, ideile culturale şi educaţionale de consolidare a identităţii – este văzut printr-o prismă negativă şi asimilat, în mod abuziv, cu păşunismul sau chiar cu extremismul. Nu doar că a fi român, purtător de valori specifice, e taxat ca fiind de modă veche, dar poate fi şi… antieuropean… şi poate chiar antidemocratic (?!). Ataşând „naţionalul” în mod automat „naţionalismului” nu doar că se face o devalorizare a termenului, dar în mod nemeritat apare şi un transfer de ostilitate şi neîncredere dinspre ultimul către primul. 

Voci venite din diverse medii (politic, intelectual) generează acest flux de idei care se infiltrează în psihologia populaţiei telenovelistice, care locuieşte spaţiul numit România. Grupuri mici, dar vocale şi bine plasate, contestă totul şi difuzează scheme ale unei noi matrici culturale care, fără să aibă neapărat un profil anume, aduce mai mult haosul şi neîncrederea de sine în mioritica arie carpato-danubiano-pontică. Deconstruirea naţiunii clasice ar trebui să fie însoţită de ridicarea unui contraexemplu viabil, dar ceea ce ni se propune este de-a dreptul jalnic: o predominanţă a ideologiilor (socialism, liberalism, doctrină populară) şi o înlocuire a sâmburelui tare naţional cu o abstracţiune formată dintr-un nou limbaj de lemn globalist, mixat cu un civism utopic, care ar fi structurat pe vagi idei universale de justiţie, adevăr, ateism, bună guvernare. Astfel vorbind, un şir întreg de valori tradiţionale bine definite (familie, naţiune, creştinism, specific etnologic), care s-au concentrat cu succes pe durata a secole într-o tipologie naţională, ar trebui decupate, ciopârţite şi reînsăilate cu idealisme fără substanţă care îşi au rădăcina în prejudecata că omul este bun, uniform şi global de la natură. 

Unii dintre membrii partidelor politice se văd drept o elită meritocratică, ba, mai mult, drept piatra din capul unghiului şi tind să spună că întreaga ţară se mişcă după voinţa şi ideologia lor politică. Ar dori să schimbe totul în jur după nevoile lor electorale şi ficţionale, să demoleze o comunitate spiritualizată pentru a ne încadra în cohorte „de stânga”, „de dreapta”, „ de sus” sau „de jos”. Uită, de fapt, că, în 22 de ani de guvernări „luminate”, ei ne-au băgat în gaura neagră în care ne aflăm azi şi că 90% dintre români îi detestă sincer. 

În celălalt mediu, unii intelectuali, deşi au o repulsie viscerală faţă de tiparul anterior, al „gândirii de partid”, ajung la concluzii oarecum asemănătoare, dorind să construiască o lume aseptică, unde „virusul” naţional să fie izolat şi unde utopiile politice ar putea ţine loc de solidarităţi umane şi respect între semeni. Ei vor să nu se murdărească de românitate, să declare trecutul drept un eşec naţionalist, de la un capăt la altul, şi să construiască… nici ei nu ştiu bine ce, dar să construiască ceva fără chip şi fără suflet, doar din nuanţele cele mai uniformizante ale liberal-democraţiei. Poate pentru că aşa a prezis Fukuyama… Fără a-şi pune problema dacă ce li se potriveşte unora poate fi importat identic, peste noapte, şi în curtea altora. Privind din alt unghi, am fi şi noi curioşi şi am supune unei critici intelectuale echilibrate şi de bun simţ un proiect al „concurenţei”, dacă ea ar putea emite un corpus nou, diferit şi închegat de principii despre devenirea poporului român în secolul XXI. Acţiunea exclusivă a demolării, care nu e însoţită şi de o contra-ofertă intelectuală de valoare, este însă un semn de acţiune vitriolizantă, cu aer rudimentar.

Recomandările şi precizările noastre ţin, în primul rând, de utilizarea respectabilă a conceptului de „naţional”, diferit şi cu o acţiune totalmente aparte faţă de termenul „naţionalism” (folosit mai des în actualitate cu sens de şovinism). Dacă naţionalismului îi recunoaştem acea dimensiune militantă care a generat în trecut atât efecte benefice (construirea naţiunii şi a statului naţional), cât şi exagerări etnice şi derapaje politice, naţionalul pluteşte încă serenic deasupra tuturor faţetelor acestei societăţi. Naţionalul transcende ideologiile, coboară în fibra indivizilor şi a comunităţii, modelează gândirea umană şi în mod fundamental nu are cum să fie nociv, deoarece se bazează pe altruism şi pe dragoste de semeni, pe responsabilitate faţă de comunitate şi pe acel principiu ultim: salus populi suprema lex estBinele naţional nu este nici unul socialist, nici liberal şi nici creştin-democrat, aşezat doar în scheme doctrinare înguste şi rigide, care acţionează cinic ca un pat al lui Procust, ci este un set de idei şi politici adaptabile de la o epocă la alta, de la o conjunctură la alta, care uzează de instrumente pe care le reclamă uneori ideologiile politice secvenţiale. Deşi au o rădăcină semantică comună, naţionalul nu e infestat niciodată de naţionalism şi reprezintă partea viabilă, nobilă şi firească a naţiunii, care se regenerează şi se readaptează mereu, luând forme diferite de la o etapă la alta. Naţionalul şi naţiunea se condiţionează şi se îmbogăţesc reciproc, iar aceasta din urmă, deşi la bază un construct imaginat, a generat efecte concrete şi a modelat în adânc o comunitate care ar suferi traume terifiante dacă ar dori să-şi deconstruiască propriul imaginar. 

Întărim propunerea noastră prin exemple credibile din moştenirea culturală comună. Teoreticieni ai naţionalului au venit dinspre diferite ideologii, dar şi-au plasat ideile în nucleul central al românităţii. Titu Maiorescu, Rădulescu-Motru, Mihail Ralea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica nu doar că au reuşit să se plaseze dincolo de junimism, ţărănism, socialism, naţionalism, dar au ţinut să transmită generaţiilor viitoare conştiinţa unor valori transpartinice care aparţin unui fond al marii comunităţi. Astăzi, ar trebui şi noi să reînvăţăm să vorbim destins şi fără temeri despre specificul naţional (aşa cum o fac polonezii, ungurii, francezii, germanii), despre identitatea românească, despre un trecut poate tensionat, dar mereu aflat în căutare de soluţii, şi despre idealurile unei naţiuni care încă orbecăie în tranziţia post-totalitară. Nimic din ceea ce ne defineşte nu este în mod apriori radical, desuet sau inhibitor pentru europenitate, modernizare şi dezvoltare. Naţionalul este o matrice culturală care acceptă înnoirea şi care reconciliază avantajos specificul tradiţional cu unele din inovaţiile care vin dinspre lume. În aceste condiţii, a declanşa isterii alarmiste mai mereu când se vorbeşte de naţional denotă ori naivităţi intelectuale, ori angoase personale, ori interese ciudate, hrănite cu rea-credinţă. 

Nu doar că trebuie să facem permanent dinstincţia între naţional şi naţionalism, dar trebuie să conştientizăm că ideologiile, utopiile şi principiile care stau suspendate fără rădăcini în lumea românească nu vor avea niciodată puterea să ne unească. Reconcilierea după marile spasme politice postdecembriste, depăşirea urii şi a faliilor interne, solidarizarea constructivă a naţiunii pentru proiectele pe termen lung, se poate face nu doar mizând pe doctrine rivale, puse în scenă de minţi radicale şi feţe televizate, cu intoleranţă maximă, ci cu acel ceva spiritualizat, culturalizat, care vine din adâncurile civilizaţiei noastre şi care transcende meschinele rivalităţi ale prezentului.

Mai mult, naţionalul poate fi şansa de reuşită a civismului în România. Tot ce s-a încercat până acum a fost minat de o lipsă cronică de credibilitate. Asociaţiile civice au fost construite facţional, în funcţie de ideologii şi interese politice, în funcţie de grupuri de finanţare, şi din acest motiv au fost uşor permeabile la o critică consistentă. Mai mult, fasciculele societăţii civile nu au avut niciodată o dimensiune cât de cât demnă de luat în seamă, nu au căpătat o acceptare naţională, un respect generalizat, şi au luat mai mult conturul unor anexe ale principalelor partide, difuzând idei de casă ale liberalilor, pedeliştilor, pesediştilor. De pe poziţii naţionale, dezinteresate ideologic, se poate construi însă o mişcare civică cu adevărat credibilă, care să aibă în vedere însănătoşirea generală a societăţii şi nu doar propulsarea spre putere a unor facţiuni politice ce visează numai la exploatarea resurselor statului în folos propriu. Într-un fel, naţionalul ar veni cu doza reală de responsabilitate şi seriozitate, fără a mima un interes general care să fie, de fapt, un paravan al proiectelor particulare. 

Paul Nistor

About Paul Nistor

Doctor în istorie, cercetător la Institutul „A.D. Xenopol” – Iaşi, autor al volumului Înfruntînd vestul. PCR, România lui Dej şi politica americană de îngrădire a comunismului (2005).

Spune-ți părerea