Avem pâine şi circ! E adevărat că pâinea nu prea s-a făcut şi chiar dacă ar fi, nimic nu-l împiedică pe producătorul din România – venetic sau român verde – să scoată din ţară tot grâul. Să salte şi TVA. Tot el! Mai deunăzi, l-am întrebat pe un mare fermier şi samsar cam cât plăteşte la stat dacă exportă 1.000 de tauri. „Nimic! Ce să plătesc? Noi dăm impozite pe terenuri…”. Şi primeşte subvenţii mult mai mari pe pământ.
L-am întrebat pe Dacian Cioloş ce se va întâmpla cu ultimii ţărani când terenul lor va fi luat de latifundiari şi vor rămâne doar cu vatra satului, lucru care deja se întâmplă în multe regiuni din ţară. Nu vor întinde mâna la stat după ajutoare? Adică la noi ceilalţi? Vom putea duce în cârcă atâţia „neajutoraţi”? S-a uitat domnul Cioloş la mine ca prin ceaţă. Şi el este un om de bună calitate, care provine dintr-o zonă afectată grav tocmai de acest fenomen…
Sigur că mulţi derbedei de serviciu vor sări ca arşi: „Ce, domne, pleacă străinu cu pământu în spinare?!” Am auzit această replică de atâtea ori… Foarte bine, să poftească aceşti indivizi să ofere o rezolvare concretă pentru o asemenea situaţie gravă.
La ce ne mai trebuie, dacă avem Alzheimer?
Nu aş fi scris din nou despre domnul Cioloş dacă nu m-ar fi determinat s-o fac escrocii care candidează din nou pentru a intra în Parlament, deşi au contribuit la distrugerea fondului genetic al naţiunii române. Nu e vorbă mare şi am argumente multe aici, dar nu e momentul. Ieşiţi din turbinca lui Ion Iliescu (Ivan este echivalentul lui Ion la ruşi), ei s-au adunat din nou în jurul lui. Şi cum Tataie este politrucul ascuns, interfaţa lui cea mai hidoasă este Dan Voiculescu. Cine votează cu USL merge cu Dan Voiculescu, adică s-a întors la Tataie, nimbul bolşevismului absolut din România. Fiindcă Tataie este mai internaţionalist decât Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceauşescu. Ăştia doi măcar au simulat internaţionalismul şi au devenit naţionalişti, sigur, taraţi de ideologia comunistă, dar totuşi naţionalişti. Tataie este altceva. El a subminat cu adevărat economia României. După el şi ai lui, potopul!
Nu mă miră că a venit Radu Câmpeanu alături de Tataie. El o făcuse deja din 1990. Nu mă mai surprinde nici Mircea Ionescu Quintus, care îl lăuda recent pe Nepotu Mătuşii Tamara: “Sunt foarte apropiat prieten cu domnul Adrian Năstase şi sunt sigur că, mai curând decât şi-ar închipui unii, i se va face dreptate şi va reveni în rândurile oamenilor politici, ştergându-se această nedreaptă umbră care s-a aşezat peste cariera sa. Să mă ierte ceilalţi fruntaşi ai USL, nu mă refer la ei, că nu sunt încă în închisoare”, a spus Quintus care îşi turna prietenii în epigrame la Bătrâna şi Perversa Securitate. Să înţelegem că venerabilul preşedinte de onoare al liberalilor are oarece umbre de îndoială faţă de fruntaşii din Partidu lu Mukles, care „nu sunt încă la închisoare”? Oare cum o fi să pretinzi că eşti din osul spiritual al Brătienilor şi să-l lauzi pe Nepotu Mătuşii Tamara? Fac efortul să-l pricep pe Bogdan Kireeeeak, dar tu, care ai făcut ani grei de puşcărie pe timpul comuniştilor, să fii la fel de milog în faţa urmaşilor lor? Dar să te fi alergat minerii cu trei stele prin Piaţa Universităţii şi tu să-l urmezi acum ca mielul pe Tataie, pe Miki Şpagă şi pe Viorel Hrebenciuc? După care, epigramistul liberal ni-l prezintă şi pe Gigi Becali ca pe o chintesenţă a politicii contemporane: Este datoria poporului român să trimită în Parlament pe cei mai ispravnici concetăţeni ai noştri (…) Aşa cum Dumnezeu m-a ajutat să trec prin foarte multe evenimente dramatice ale poporului român, sunt sigur că de data asta Dumnezeu îmi va mai îngădui să trăiesc măcar victoria aceasta din 9 decembie”, a adăugat Quintus. Este ca în povestea laureatului Premiului Nobel pentru Medicină, care a reproşat omenirii că a investit mai mult în silicoane şi în operaţii pentru creşterea penisului, decât în tratarea maladiei Alzheimer. Într-o bună zi, oamenii vor uita la ce folosesc ţâţele prea mari şi mândria lor de armăsari… A uitat şi venerabilul Quintus că „ispravnic” era Bîrzoi ot Bîrzoieni al lui Alecsandri, iar nu Becali.
Sare şi Neagu Djuvara din baie şi spune că Gigi Becali „este un primitiv, un cretin profund”. Cât de „profund” era “istoricul” când scria că Basarabii şi Muşatinii erau cumani? Şi atâtea alte nerozii…
Aici aş insista puţin şi aş întreba cum eşti atunci când amuşini din urma lui Dan Voiculescu, numai să-i lingi din palmă? Oare cum o fi? Crin Antonescu ştie această bucurie spirituală, Victor Ponta – la fel. Dar „ţărănistul” Victor Ciorbea? Războinicu Luminii are măcar farmecul lui natural atunci când spune deschis câte milioane i-a dat lui Crin al lui Căcărău ca să intre în Parlament pe cotiga liberalilor. Ceilalţi tac, deşi toţi şi-au plătit locul eligibil pe listă. Iată de ce îl prefer pe Oieru din Pipera tuturor acestor învârtiţi şi fripturişti. El le-a lipit banii pe frunte, va intra în Parlament şi le-a dat cu tifla. Banii mei, muhaielelor!
Elegie de la Jilava
Nepotu Mătuşii Tamara a descoperit în haznaua legislativă a Parlamentului European că el este „un deţinut politic”. Cred că are dreptate. După cât a furat, el este bun de ţinut cât mai mult. Vreo 475 de ani, dacă era cetăţean american…
Aflăm cu adâncă înţelegere că America, enervant de departe, şi Uniunea Europeană ar fi „noua Poartă”, la care se închină boierii noştri şi însuşi Marinelu se duce acolo pentru caftan. Păi bine, Ilustrissime, dar cine a negociat din fuga calului aderarea noastră la UE înaintea alegerilor prezidenţiale în condiţii umilitoare pentru România? Atunci Europa nu era Noua Poartă”? Şi cine intra pe scările din dos la Casa Albă, numai să-l vadă George W. Bush? Nu eram eu acela…
Acum am priceput de ce dottore Ponta a susurat: „Dacă ştiam că ni se oferă DNA şi ANI, ne gândeam de mai multe ori când am aderat la UE”. El este şeful Guvernului şi cei care dau chiorîş la ţoşcă îl vor vota, chiar dacă l-ar vedea pe Cîrlanu stând capră înaintea lui Bombonel. Până acolo a ajuns cultura politică a acestei populaţii îndobitocite.
Ultimul cartuş
Se zice că Marinelu nu l-a lăsat pe Pontănacu să facă bugetul ca să nu-l tragă la xerox şi pe ăsta.
Gurile rele spun că, după alegeri, Marinelu a plecat cu barca pe Atlantic la licuriciul cel mare. I-a luat cu el şi pe cei doi. Furtună mare, barca se sparge, valuri, potop, rechini, pustiu… Prins de o scândură, Crin vâslea cu bicepşii spre o insulă care se vedea în zare… Sub un palmier, vede o umbră chircită lângă un foc, care frigea hartane de carne. Se târăşte Crin, se târăşte, sete, foame, nisip în dinţi, în ochi, întinde mâna şi rămâne cu ea amorţită în aer: Băsescu! „Bă Crine, bă, ce faci, bă? Ai scăpat, bă… hă hă hă hă!” „Traiane, te rog să mă ierţi, ştii, acolo, pe uscat ai tot felul de idei… de percepţii…” „Bă Crine, bă, să mă suspenzi tu pă mine, bă?!…” „Traiane, pe cuvânt, ştii, nici eu nu-l suport pe Ponta…” „Bă, dacă nu-ţi place, nu mânca…”
Şi apare Marinelu pentru prima dată după referendum cu un cartuş pe biroul de la Cotroceni. Teroristul! La ce face aluzie? Vrea să ne împuşte!
Era ultimul cartuş pe care mai conta preşedintele în lupta lui inegală cu mafia. Ştiu, imediat vor sări şi vor spune „da, dar Elena Udrea?”. O, ce ar mai lega-o Ponta dacă ar avea dovezi că a furat! Ar pune-o în lanţuri, în cătuşe. Iar el cu biciul… nu, pentru că el a scăpat demult biciul şi hăţurile între cai. Şi efectele se văd în România. „Până nu punem mâna pe Justiţie, nu vom avea toată Puterea”, spunea Varanu-cu-Platoşă.
Ce avem noi cu „politrucii” de la Bruxelles? Păi cum ce? Să ne dea mai mulţi bani! Dacă Marinelu nu foloseşte dreptul de veto al milogului, îl suspendăm! De asta l-am şi lăsat să plece în locul meu, ca să am ce-i reproşa în cammpania electorală! Eu, dacă eram acolo, ceream mai multă pomană!…
Aşa că Marinelu nu are altă şansă. Trebuie să iasă la copcă. Sigur, Partidu Bocilor este populat de fete mari. Buldogul Blaga are dinţi de lapte. Ştie el de ce… Preşedintele este singur şi trebuie să se apere cum poate. Altfel, tot îl suspendă.
Şi tăcerea este neconstituţională.
Turbinca lui Ivan şi criza identitară a românilor
“Doamne, rogu-te, blagosloveşte-mi turbinca asta, ca, ori pe cine-oi vrea eu, să-l vâr întrînsa; şi apoi, să nu poată ieşi de aici fără învoiorea mea. (…) Şopîrcai cu cine şopîrcai, dar cu Ivan nu şopîrcai!…” (Ion Creangă, „Povestea lui Ivan Turbincă”)
Pe 4 octombrie 2012, Academia Română a găzduit conferinţa internaţională „Rusia şi România după 20 de ani”. Era o tentativă de împăcare academică între cele două popoare învrăjbite de istorie.
Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române, a vorbit despre puntea pe care înaltul for ar construi-o între cele două state. „Între România şi Rusia relaţiile sunt foarte vechi. Au fost şi relaţii bune şi relaţii rele, cum e ca între vecini. Oricum, legăturile au fost dintotdeauna apropiate. Despre aceasta vorbeşte nu numai faptul că Ştefan cel Mare a fost încuscrit cu marele Cneaz al Moscovei, nu numai legătura între Biserici, dar şi fluxul de schimburi comerciale. Rusia a avut un rol important în modernizarea statului românesc. În secolul al XVIII-lea, au venit aici ofiţerii Ecaterinei a II-a, care erau oameni ai Secolului Luminilor şi au adus idei franceze. În secolul al XIX-lea, am avut un alt dar din partea poporului rus – pe generalul Pavel Kiseleff. A venit timpul să avem discuţii deschise şi să lăsăm la o parte prejudecăţile,” ne-a recomandat venerabilul profesor. Domnia sa ştie bine ce destin nefericit a avut fiica lui Ştefan cel Mare şi cum uitau ruşii să mai plece din ţara noastră de câte ori plecau cu turbinca spre rai.
“Sunt de acord că trebuie să discutăm mai mult despre relaţiile noastre bilaterale, despre istoria noastră şi să nu ne lăsăm influenţaţi de prejudecăţi,” a recunoscut Evghenii Egorov, ministru-consilier al Ambasadei Federaţiei Ruse la Bucureşti. Nu punem mâna în foc, dar cu siguranţă s-a referit numai la prejudecăţile românilor.
Ceva mai realistă ni s-a părut Oana Simion, de la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române: “Odată cu venirea la putere a lui Vladimri Putin, în anul 2000, interesul Rusiei pentru vecinătatea apropiată s-a intensificat. S-a pus accentual şi pe unificarea bisericii ruse. Rusia le-a oferit vecinilor gaze ieftine în schimbul controlului infrastructurii. Campaniile Rusiei împotriva Georgiei au demonstrat indiferenţa faţă de interesele naţionale ale vecinilor, iar războiul ruso-georgian a demonstrat că Rusia vrea să devină hegemon în regiune. Cu Ucraina a procedat la fel. De aceea, atunci când, în aceste două ţări, au avut loc revoluţii democratice, Rusia a declarat că acele evenimente au avut loc cu ajutorul Occidentului, care a fost acuzat de ingerinţă în afacerile interne ale Ucrainei şi Georgiei”.
Larisa Harea, de la SNSPA, a pus accentul pe falia geopolitică, apărută după prăbuşirea Uniunii Sovietice: “Începând cu anul 2007, după aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, între Rusia şi UE a apărut o rivalitate pentru ţările din vecinătatea comună (exemplu Moldova, Ucraina, Belarus). Acest termen nu este însă acceptat de Rusia, care insistă că aceste ţări fac parte din “vecinătatea apropiată” sau”de interes sporit pentru Moscova”. Lupta pentru putere dintre UE şi NATO, pe de o parte, şi Rusia, de cealaltă parte, va conduce la reorientarea politicii externe a statelor din vecinătatea comună. Această vecinătate rămâne captivă dintre UE şi Rusia din cauza neînţelegerilor geopolitice. Doar respectarea dreptului internaţional va contribui la construirea unei Europe noi”.
Ludmila Coadă, conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Istorie şi Relaţii Internaţionale de la Universitatea Liberă Internaţională din R. Moldova, Chişinău, pune degetul pe rană: “Republica Moldova şi Georgia sunt state mici şi slabe, pentru că nu-şi controlează întreg teritoriul. În ambele ţări sunt regiuni separatiste, susţinute de Rusia, care nu acceptă să piardă controlul asupra Chişinăului şi Tbilisi. Desprinderea acestora de Rusia şi aderarea lor la UE şi la NATO ar fi un şoc pentru Rusia, prin care a mai trecut atunci când Ţările Baltice au scăpat de sub controlul său. Rusia deschide piaţa sa pentru ţările loiale, cum sunt cele din Asia, şi o închide pentru cele care vor să fugă de ea. Deşi are o atitudine diferită faţă de cele trei regiuni separatiste – Osetia de Sud, Abhazia (pe care le-a recunoscut ca state independente) şi Transnistria (pe care o vede ca pe un subiect de negociere), aceasta nu înseamnă că nu va fi aceeaşi finalitate, adică recunoaşterea oficială a independenţei Transnistriei”.
Bogdan Jora, de la ISPRI, pledează pentru refacerea relaţiilor cu Rusia, chiar necondiţionat. “Relaţiile dintre Rusia şi România sunt reci. Chiar dacă România plăteşte cel mai scump pentru gazul rusesc, comparând situaţia altor ţări din UE, Bucureştiul îşi permite o politică detaşată faţă de Rusia, pentru că nu depinde ditect de gazele ei, ci de aproximativ 40%, spre deosebire de alte state din Europa Centrală şi de Est. Se presupune că avem un deficit de aproximativ trei miliarde de dolari din cauza lipsei relaţiilor comerciale. Se pare că politicienii români nu vor să audă de Rusia. Un exemplu bun a fost atunci când fostul ministru de Externe, Andrei Marga, a îndrăznit să ridice problema relaţiilor cu Rusia şi imediat a fost numit criptocomunist”.
Mircea Popa, coordonatorul Fundaţiei România-Rusia, este mai îngăduitor ca un boier moldovean din alt veac, care nu credea în magia lui Ivan Turbincă nici în faţa evidenţelor: „A existat un atac pozitiv al Rusiei asupra României. În anul 2001, consilierul PSD Cozmin Guşă a fost invitat la Moscova pentru discuţii cu reprezentanţii partidului „Edinstvo”. Au urmat vizitele reciproce ale premierilor Rusiei şi României, iar în anul 2003 a mers la Moscova preşedintele român Ion Iliescu. Problema este că România nu a putut gestiona acest atac pozitiv. Abordarea politicienilor români de a obţine voturi printr-o politică ostilă faţă de Rusia este primitivă”.
Ne-am tot frăsuit noi să vedem care a fost „atacul pozitiv” al Rusiei asupra României şi nu l-am aflat. Să fi fost atunci când Ion Iliescu a semnat tratatul cu Uniunea Sovietică (ultimul din istorie!) sau atunci când a semnat tratatul cu Federaţia Rusă, aruncând problema tezaurului României de la Moscova şi anularea consecinţelor pactului Molotov-Ribbentrop într-o anexă lipsită de relevanţă juridică?
O analiză pertinentă pro-domo a făcut Tatiana Bitkova, cercetătoare la INION, din cadrul Academiei Ruse de Ştiinţe: „Politica externă oficială a României, indiferent de cine a fost preşedinte, a avut o orientare pro-occidentală clară. Cu toate acestea, calea României spre Vest nu a fost uşoară. Înainte de recunoaşterea independenţei Kosovo, România a avut o poziţie absolut loială Occidentului, indiferent de preocupările ei economice. Problema a apărut când evenimentele din Kosovo au fost comparate cu manifestările etnicilor maghiari din România. Atunci România a votat împotriva recunoaşterii Kosovo, în ciuda calităţii sale de stat membru UE şi NATO.
Astăzi, România le oferă partenerilor săi occidentali posibilitatea să profite de poziţia sa geografică, pentru a folosi propria nişă în dialogul est-vest. Rusia, ca şi România, a cunoscut o perioadă de fascinaţie romantică la începutul anilor ’90. Forţele democratice din Rusia au crezut că Occidentul este principalul lor aliat politic. Prima generaţie de politicieni noi ruşi s-a concentrat pe direcţia transatlantică. Un lider al acestui curent a fost Andrei Kozârev, ex-ministru de Externe. Occidentul a rămas dezamăgit din cauza prelungirii crizei interne din Rusia, dar, profitând de slabiciunea Rusiei, nu a luat în calcul poziţia sa în cele mai importante aspecte ce ţin de politica regională de securitate. Balanţa puterii în lume s-a schimbat complet, şi nu în favoarea Moscovei. În aceste condiţii, guvernul rus a elaborat propria sa linie în afacerile internaţionale, bazată pe evaluarea locului său în lume.
Un rol important în relaţiile ruso-române l-a avut Basarabia. Statul nostru a considerat Basarabia ca pe un teritoriu de interes geopolitic, iar România consideră ca această politică rusă a împiedicat unirea românilor într-un singur stat. Contactele politice ale României cu Rusia după anii ’90 au fost slabe, nu doar din cauză că Rusia a suferit de „atlantism”, pierzând şi interesul pentru Europa de Est. România şi-a consolidat toate instrumentele spre Vest. Relaţiile au fost împovărate şi de pregătirile pentru semnarea Tratatului politic de bază din 2003. Presa română a numit acel proces de negocieri ca pe o lungă serie de concesii din partea guvernului român, pentru că nu a inclus evaluarea pactului Ribbentrop-Molotov şi Tezaurul român.
Astăzi, Moscova este îngrijorată de influenţa tot mai mare a României în Republica Moldova. Moscova nu este mulţumită de acordul privind implementarea sistemului de apărare antirachetă american în România. Experţii ruşi au subliniat de multe ori că acest sistem, în esenţă, este orientat împotriva Rusiei.
Indiferent de ce este acuzată, Rusia este un partener promiţător pentru România. La sfârşitul anului 2011, volumul schimburilor comerciale româno-ruse au crescut cu 14% faţă de anul precedent. Confruntarea occidentalilor şi tradiţionaliştilor este actuală atât în România, cât si în Rusia. Ea durează de aproape un secol si jumătate, datorită aspectelor culturale şi politice. Suntem sub influenţa valorilor occidentale, dar ne facem griji pentru identitatea noastră culturală”.
Am lăsat deliberat acest citat mai lung, fiindcă el este specific pentru un anume mod de a gândi al multor intelectuali ruşi. Rusia nu are nici o vină faţă de România, Rusia are doar drepturi în relaţiile cu ţara noastră. Ivan Turbincă pune la încercare până şi răbdarea lui Dumnezeu atunci când pretinde să fie unic împărţitor de dreptate şi destine. Este surprinzător, dar am văzut frecvent la unele emisiuni TV cum unii agenţi de influenţă din România, adică intelectuali români de vază, îşi critică propria naţiune fiindcă armata noastră „a atacat Uniunea Sovietică” în al Doilea Război Mondial! Ei nici acum nu admit că România a fost cea atacată prin pactul secret Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939. România nu a făcut decât să participe la un război just de reîntregire naţională – spre Est şi spre Vest. Punct! Acesta este adevărul istoric şi de aici trebuie să pornim. Rusia trebuie să admită că a provocat naţiunii române cel puţin trei traume grave: şi-a însuşit tezaurul trimis de la Bucureşti la Moscova spre păstrare cu acte în regulă, contrasemnate de puterile Antantei; a abandonat frontul la mijlocul Primului Război Mondial, lăsând România aliată pradă sigură în faţa trupelor austro-ungare şi germane; şi-a însuşit teritorii care nu-i aparţineau prin amintitul pact Molotov-Ribbentrop, depăşind până şi prevederile acestui document prin anexarea altor teritorii: Herţa, nordul Bucovinei, Insula Şerpilor. Articolul III din anexa secretă a Pactului prevedea: „Privitor la sud-estul Europei, atenţia este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune”.
De la analiza la rece a acestor evenimente trebuie să pornească toate. Iată deci secretul lui Polichinelle pentru relaţiile ruso-române. Elitele Rusiei au rămas captive însă propensiunilor imperiale. Nu pot concepe dezvoltarea normală a relaţiilor economice în afara raporturilor politice de subordonare din partea statelor mai mici. De aceea, probabil că va fi imposibil să normalizăm curând cooperarea economică bilaterală. Ion Iliescu a făcut toate concesiile posibile. A primit gaze mai ieftine?
Stat suveran şi neutru, cu trupe ruseşti de ocupaţie!
Uneori, ne place să spunem că, din cauza acestor vecini, tot mai îndepărtaţi de noi, românii din jurul României ar trece încă printr-o gravă criză identitară. În realitate, ca s-o spunem direct, este rostul prostiei noastre. Cine îi mai poate împiedica pe românii din Basarabia, din Herţa, din nordul Bucovinei să spună răspicat că sunt români?
Putin îl trimite pe vicepremierul Dmitri Rogozin la Chişinău să impună două consulate pentru Rusia: unul la Tiraspol, altul la Bălţi. Nu mai contează voinţa Republicii Moldova, “stat suveran şi neutru”, dar cu trupe ruseşti de ocupaţie pe Nistru. Dacă autorităţile de la Chişinău nu vor, urmaşul lui Ivan Turbincă le reaminteşte că trebuie să plătească Rusiei peste trei miliarde de dolari, datoriile Transnistriei pentru gazele ruseşti, arse peste două decenii de mafia Smirnov-Şevciuk. Cum se numeşte acest lucru în practica internaţională? Şantaj!
Să vedem cât de tari vor fi nervii celor care conduc la Chişinău, încât să nu mai spună mereu că ruşii ar fi de vină că Ivan Turbincă şi-a atârnat izmenele în cuiul lui Pepelea de pe Nistru.
Ca denumire locală, poţi să te consideri şi extraterestru. Sunt moldovean – deci sunt român! Sunt oltean – deci sunt român! Sunt transilvănean – deci sunt român! Sunt vlah din Timoc – deci sunt român! Să spună ruşii, ucrainenii, ungurii, sîrbii sau bulgarii ce vor. Realitatea rămâne. Trebuie doar să ne informăm şi să rămânem în picioare.
Gazoductele disperării
În lumea de azi, se face multă geopolitică pe ţeavă până când se construieşte o magistrală nouă pentru transportul gazelor naturale. Ce se concepe în trei ani se poate desface într-o singură zi. Proiectul Nabucco trebuia să devină salvarea Europei, a venit criza şi finanţarea i s-a tăiat. A rămas un fel de Nabucco-smart, de care se vorbeşte tot mai puţin. Era un proiect la care România ţinea foarte mult. Nu doar America, aşa cum pretind ruşii. Încă din luna martie, Vladimir Putin a dat dispoziţie ca lucrările la şantierul South Stream să înceapă în decembrie 2012. Şi vor începe, chiar dacă nu toate negocierile s-au finalizat.
România, mai precis preşedintele Traian Băsescu, mai avea un proiect de suflet: AGRI – gazoductul Azerbaijan–Georgia–România Interconnector. Devenise un concurent pentru proiectele Nabucco (!), South Stream, White Stream, Trans Adriatic Pipeline şi Interconnector Turcia-Grecia-Italia.
Pe 13 aprilie 2010, miniştrii Natig Aliev (Azerbaidjan), Adriean Videanu (România), Alexander Khetaguri (Georgia) au semnat la Bucureşti un „memorandum” (de fapt, un fel de convenţie) pentru proiectul AGRI. Conducta ar trebui să transporte spre România şi, mai departe, spre centrul Europei, şapte miliarde de metri cubi de gaz de la terminalul Sangachal din Azerbaidjan spre terminalul Kulevi de pe malul Mării Negre din Georgia. Va trebui construit un terminal de lichefiere a gazului la Kulevi. De aici, gazul lichefiat ar trebui transportat cu tancurile la Constanţa. Aici va trebui construit un terminal de regazeificare a gazului care va fi pompat în sistemul de transport al României. Două milioane de metri cubi ar fi trebuit să rămână pentru necesarul intern al ţării noastre, iar cinci milioane ar urma să fie pompaţi spre Ungaria şi mai departe. Pentru construcţia AGRI ar trebui patru sau şase miliarde de euro. Banii încă nu s-au găsit.
Aflând de proiectul României, Vladimir Putin a anunţat imediat că Rusia va construi un terminal de lichefiere a gazului la Novorossiisk, făcând superfluă realizarea AGRI. Nici Rusia nu a mai făcut nimic acolo.
Proiectul AGRI (Azerbaidjan-Georgia-România Interconnector) presupune livrarea gazului natural prin conducte din Azerbaidjan în Georgia şi lichefierea într-un terminal care urmează să fie construit pe ţărmul georgian al Mării Negre, de unde va fi transportat pe mare în România. În terminalul din România, care va fi construit pe ţărmul Mării Negre, va avea loc regazeificarea şi transferul în sistemul naţional de transport prin conducte fie pentru tranzit, fie pentru consumul intern. Livrarea gazelor către Ungaria se va face prin intermediul conductei Arad-Szeged.
Ucraina joacă în lesă
Uneori, Rusia pare dispusă să facă gesturi bizare, numai să-şi ştie adversarul aproape. Prins la mijloc, Kievul dă din colţ în colţ ca să-şi rezovle problemele energetice, fără să revină în sfera de influenţă a Rusiei. În noiembrie, Ucraina a început construirea unui terminal de preluare a gazului lichefiat în regiunea Odesa, a anunţat Vladislav Kasikiv, şeful Agenţiei de stat pentru investiţii şi pentru supervizarea proiectelor naţionale. Iniţial, guvernul Ucrainei îşi fixase ca obiectiv diversificarea livrărilor de gaze şi reducerea dependenţei energetice faţă de Rusia. Cu toate acestea, deocamdată, nu există nimic clar cu privire la sursele alternative de livrare. O adevărată senzaţie a fost în ultima vreme anunţul Gazprombank care ar putea deveni unul din investitorii proiectului ucrainean.
Când a fost la Odesa, pe data de 9 octombrie, premierul ucrainean Nikolai Azarov a declarat că Rusia este gata să reducă preţul gazelor pentru Ucraina de 2,5 ori – adică până la 160 de dolari pentru 1.000 de metri cubi de gaz. Însă numai dacă Ucraina aderă la Uniunea Vamală. Cei de la Kiev consideră inacceptabilă această abordare. Ucraina nu vrea pur şi simplu să opteze între Uniunea Vamală şi zona de liber schimb cu Uniunea Europeană, ea vrea să coopereze cu toată lumea, a menţionat Azarov.
Iuri Boiko, ministrul Energiei din Ucraina, a anunţat că, la negocierile de la Baku, azerii l-au asigurat că există resurse libere, care, în perspectivă, pot fi obţinute de la zăcământul Şah-Deniz-2.
În aprilie 2012, premierul Nikolai Azarov le spunea jurnaliştilor că, până la sfârşitul anului 2014, se vor livra din Azerbaidjan spre Ucraina două miliarde de metri cubi de gaz, în 2015 – cinci miliarde de metri cubi, iar după 2018 – până la zece miliarde de metri cubi anual. Acest volum este egal cu un sfert din volumul de gaz importat acum de Ucraina şi corespunde capacităţii terminalului de gaz lichefiat de la Odesa.
Era minunat pe hârtie, dar, în realitate, au apărut nişte probleme, apreciază experţii. Primul semnal de alarmă pentru Ucraina a fost refuzul Azerbaidjanului de a semna, în ianuarie 2012, la Davos, un acord pentru constituirea unei societăţi mixte, care să livreze gaze lichefiate. Mai târziu, documentul a fost semnat, însă, până în acel moment, trustul rusesc Gazprom şi compania azeră SOCAR semnaseră şi ele deja o convenţie suplimentară la contractul aflat în vigoare pentru creşterea livrărilor de gaz azer de două ori în 2012, adică până la trei miliarde de metri cubi, iar pe viitor, până la 7-15 miliarde de metri cubi pe an. Experţii ucraineni şi-au exprimat îndoiala că Baku are suficiente resurse pentru creşterea programată a livrărilor spre Ucraina. Mai ales că au apărut dificultăţi în construirea terminalului de lichefiere a gazelor în portul Kulevi din Georgia, de unde se poate livra gazul lichefiat pe Marea Neagră spre Odesa. În acelaşi timp, Turcia a luat o atitudine intransigentă faţă de eventuala trecere a vapoarelor speciale cu gaze lichefiate pentru Ucraina prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele, şi aşa suprasolicitate.
Până în prezent, unele din aceste probleme au fost rezolvate. În septembrie, autorităţile ucrainene au găsit totuşi un limbaj comun cu Executivul Turciei. O sursă de la Kiev a explicat pentru „Nezavisimaia Gazeta”: „Turcia a blocat planurile noastre din două motive. Primul – în semn de solidaritate cu Azerbaidjanul, care şi-a exprimat astfel indignarea că Ucraina livrează arme Armeniei. Nu e nimic ilegal, dar dacă Kievul nu vine cu o ofertă de parteneriat, importantă pentru Baku, atunci poate să primească în replică o asemenea atitudine în alt domeniu. În al doilea rând, Ankara s-a simţit jignită că Ucraina a ales o companie spaniolă să elaboreze un studiu de fezabilitate pentru proiectul terminalului de gaz lichefiat: Turcia avea propriile propuneri şi propriile planuri în acest sens”.
Se trezeşte Aliotmanul
La mijlocul lunii septembrie, prim-ministrul turc Recep Tayyip Erdogan a declarat, în timpul vizitei sale la Kiev, că ţara lui este dispusă să lase să treacă prin strâmtori opt tancuri pe lună (câte 150.000 de tone de gaz lichefiat) pentru Ucraina. Kievul făcuse un gest: acceptase ca unele companii ucrainene să construiască depozite subterane pentru gaze în Turcia.
Până când se va construi terminalul ucrainean, se preconizează organizarea unor livrări de gaze pe platforme plutitoare, pe care Ucraina le va închiria. În ceea ce priveşte furnizorii, premierul Azarov declara, în luna iunie 2012: „Sursa prioritară va fi Qatar”. El a explicat că Polonia a ajuns deja la un acord cu autorităţile din Qatar să crediteze construirea unui terminal polonez pentru gaz lichefiat. „Polonia va putea obţine de la cinci la zece miliarde de metri cubi de gaze lichefiate. În principiu, polonezii nu au nevoie de aşa mult gaz şi noi am putea lua această parte de gaz pentru nevoile noastre. Am discutat în acest sens şi cu polonezii, şi cu autorităţile din Qatar”, a povestit Azarov. Pentru livrarea de gaze naturale lichefiate din Polonia, guvernul ucrainean, împreună cu băncile europene, a început finanţarea lucrărilor de modernizare a gazoductului Urengoi-Pomarî-Ujgorod.
Nu se cunoaşte ce structuri vor finanţa construirea terminalului de gaz lichefiat din portul Odesa. Experţii ucraineni precizează că băncile occidentale, care au analizat acest proiect, încă nu s-au decis să ofere împrumuturi, chiar dacă primesc garanţii din partea statului ucrainean.
Construirea unui terminal de gaz lichefiat în Ucraina a fost gândită să se deruleze în două etape. Pentru a inaugura prima etapă în 2016, este necesară terminarea infrastructurii care să permită livrarea de pe vaporul-terminal spre sistemul de transport al gazelor din Ucraina o cantitate de până la cinci miliarde de metri cubi pe an. A doua etapă a obiectivului se va încheia în 2018 şi presupune finalizarea construirii terminalului terestru, cu o capacitate de zece miliarde de metri cubi de gaze pe an.
Pentru Rusia, Ucraina este o captivă disperată. Marele partener al Rusiei rămâne încă Turcia. Gazele ruseşti vin în Turcia din două direcţii: prin conducta transbalcanică (aşa-numitul coridor de vest) şi prin gazoductul Blue Stream. Turcia este al doilea beneficiar al gazelor ruseşti ca pondere, după Germania.
Conducta „Blue Stream” completează coridorul pentru transportul gazelor din Rusia spre Turcia, trecând pe teritoriile Ucrainei, Republicii Moldova, României şi Bulgariei.
În 2012, Gazprom ar putea livra spre Turcia 27,5 miliarde de metri cubi de gaz.
Lucrurile nu vor rămâne la fel de roz în 2013. Ziarul american „The Washington Post” prezice dezastre: „Gazprom este în drum spre faliment”. Pare exagerat, dar semne rele se arată. Morbul disperării se manifestă chiar în acest colos unic în lume, care este incapabil de modernizare şi acceptă practicarea şantajului politic asupra partenerilor din estul şi din centrul Europei. Mai întâi, colosul va cunoaşte implozia din interior. Ulterior, lovitura de graţie va veni chiar din partea celui mai bun prieten – aparent – al Rusiei – Turcia.
Nici Kremlinul nu mai are tovarăşi de nădejde
Şi iată cum. Trusturile BP, Statoil şi Total, partenerii companiei de stat SOCAR din Azerbaidjan în cadrul proiectului Şah-Deniz, au confirmat oficial că vor să participe la proiectul de construire şi de exploatare a Gazoductului Trans-anatolian (TANAP). Aşa a declarat pentru ziarişti Rovnag Abdullaev, preşedintele companiei SOCAR. Pe această magistrală, se va pompa gazul spre Turcia, iar de aici spre Uniunea Europeană.
„În vara trecută, noi am anunţat că vrem să oferim o parte din acţiunile noastre pentru alte companii, păstrând pentru noi 51%. BP, Statoil şi Total ne-au trimis acordul lor scris că vor participa la acest proiect”, a anunţat Abdullaev. El a subliniat că, deşi este un plan preliminar şi că documentele nu s-au semnat deocamdată, compania de stat intenţionează să distribuie acţiunile în felul următor: BP şi Statoil – câte 12%, iar Total – 5%.
O convenţie interguvernamentală între Azerbaidjan şi Turcia, pentru construirea gazoductului TANAP, s-a semnat în iunie 2012, la Istanbul. TANAP va avea o lungime de 1790 de kilometri, cu o capacitate iniţială de transport de 16 miliarde de metri cubi. El va transporta o mare cantitate de gaz azer spre piaţa Turciei şi, mai departe, spre Europa.
Milli Majlis (Parlamentul) din Azerbaidjan a aprobat pe 6 noiembrie această convenţie. Consorţiul nou format sunt compania petrolieră de stat SOCAR din Azerbaidjan (80%), operatorul de stat pentru conducte Botas din Turcia şi compania petrolieră turcă Turkiye Petrolleri (20%).
Ideea construirii unui nou gazoduct a apărut acum câţiva ani şi s-a actualizat la sfârşitul lui octombrie 2011, în timp ce Ankara şi Baku au perfectat şi au semnat la Izmir un set de documente pentru cumpărare-vânzare şi export de gaz azer. Viitorul gazoduct, care a primit denumirea Trans Anadolu (TANAP), se va întinde de la frontiera de est a Turciei până la cea de vest.
Taner Iîldîz, ministrul Energiei din Turcia, a spus că realizarea noului gazoduct va permite reducerea considerabilă a cheltuielilor pentru transportul gazului şi, ceea ce este esenţial, după inaugurare, problema livrărilor de gaze spre Europa va fi mult mai simplă. Experţii azeri consideră că dorinţa Azerbaidjanului de a construi gazoducte de mare capacitate şi de a spori volumul de gaz tranzitat de magistralele deja existente este absolut explicabilă. În prezent, Baku pune practic bazele pentru transportul „marelui flux” de la zăcămintele deja deschise Şah-Deniz, Abşeron, Umid şi alte resurse de viitor în regiunea în care compania SOCAR întreprinde explorări extinse.
Gazoductul TANAP va porni din estul Turciei şi va merge până la frontiera acestei ţări cu Bulgaria sau cu Grecia. Construcţia acestei conducte este programată să înceapă în trimestrul al IV-lea al anului 2014.
Într-o primă etapă, capacitatea de transport a gazoductului TANAP va fi de 16 miliarde de metri cubi, în a doua etapă, va urca la 20 de miliarde de metri cubi, iar în a treia etapă, este posibil să urce până la 24 de miliarde de metri cubi pe an. Costurile primei etape de construcţie a gazoductului se evaluează la 7-8 miliarde de dolari.
Numeroşi experţi consideră că decizia autorităţilor de la Baku de a prelungi propriul gazoduct pe teritoriul Turciei va înlesni considerabil sarcina participanţilor la proiectul Nabucco West.
Esenţialul este că realizarea Gazoductului Transanatolian reprezintă, de fapt, construcţia unei mari părţi a gazoductului Nabucco West. Tocmai din acest motiv, Uniunea Europeană a sprijinit decizia Turciei şi a Azerbaidjanului.
Şi mortul Uniunii
Reamintim că proiectul Nabucco West este o variantă trunchiată a proiectului iniţial Nabucco. El prevede construirea unui gazoduct de 1300 de kilometri (Bulgaria – 412 km, România – 469 km, Ungaria – 284 km, Austria – 47 km) pentru transportarea gazului din Azerbaidjan, gaz ce va fi pompat în a doua etapă a exploatării zăcământului Şah-Deniz.
În prezent, acţionarii proiectului Nabucco sunt companiile OMV din Austria, FGSZ din Ungaria, Bulgargaz din Bulgaria, Transgaz din România, Botas din Turcia şi RWE din Germania.
Sectorul bulgar de 422 kilometri al conductei Nabucco a intrat oficial în faza de aprobare a Evaluării Impactului asupra Mediului (Environmental Impact Assessment – EIA).
Anterior, Nabucco a anunţat finalizarea procesului de obţinere a autorizaţiilor EIA pentru sectorul ungar, ultimele patru autorizaţii fiind obţinute în luna iunie. Nabucco va crea sute de locuri de muncă în Bulgaria, va aduce investiţii de un miliard de euro, venituri din taxe şi va crea noi oportunităţi de afaceri.
Consorţiul Nabucco are bune relaţii de cooperare cu consorţiul Shah Deniz II şi Conducta de Gaze Trans-Anatoliană (Trans-Anatolian Gas Pipeline – TANAP).
Prin urmare, Nabucco nu mai este unicul concurent pentru proiectul rusesc South Stream. Rusia însă a semnat la mijlocul lui noiembrie un ultim acord cu Bulgaria: începe să sape în decembrie 2012 şi speră să ardă etapele înaintea adversarilor.
Dar despre această nouă aventură vom scrie cu alt prilej.
- „Ucraina trebuie denazificată!” - 25 februarie 2022
- Învățătorule, luminează-ne calea spre noi!… - 2 septembrie 2019
- Mircea Diaconu, fii profesionist, ce dracu!… - 26 august 2019