„Generaţia noastră trebuie să lupte contra demonului iluziilor”

Interviu cu Pr. Bogdan Petre, de la parohia „Botezul Domnului” din Monterotondo – Italia:

Bogdan Petre

Despre românii stabiliţi temporar sau definitiv în Italia se vorbeşte în multe feluri în spaţiul public. În Italia, polarizările scenei politice se fac, din când în când, şi în funcţie de modul în care un politician sau altul văd gestionarea optimă a problemei imigranţilor (români, în special). De cealaltă parte, pentru politicienii români, conaţionalii din Italia reprezintă fie o sursă de venituri la suferindul buget naţional, prin banii trimişi acasă, fie un pericol pentru imaginea României prin derapajele de la lege şi de la morală ale unor cetăţeni pripăşiţi pe acolo. Politicile cu adevărat asumative şi eficiente par a fi, deocamdată, de un sublim caragialesc. În acest context, atitudinea cea mai responsabilă şi coerentă pare a fi cea a Bisericii, care vede în românii plecaţi (în masă) la muncă în Italia şi nu numai, în primul rând nişte oi aflate în derivă, expuse riscului dezrădăcinării duhovniceşti. De aceea, este lăudabil efortul Bisericii Ortodoxe Române de a recupera, măcar într-o anumită măsură, legătura vie cu enoriaşii plecaţi la muncă în peninsulă. Fără îndoială, aceasta este misiunea predilectă a Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală şi Meridională, păstorită de Î.P.S. Iosif şi, în special, a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, aflată sub oblăduirea Preasfinţitului Siluan. Remarcabilă e şi justificarea teologică a acestui demers, prin invocarea unui rost adânc, mărturisitor, al prezenţei clericilor, ierarhilor şi enoriaşilor români misionari într-un Occident tot mai secularizat şi deşertificat spiritual.

Dincolo de aceste aspecte generale se află, bineînţeles, realitatea concretă a vieţii cotidiene a românilor din Italia, care este greu de descifrat prin intermediul mass media (de obicei superficiale şi avide de senzaţional). De aceea, prilejul pe care l-am avut în vara acestui an de a vizita o parohie românească de lângă Roma şi de a discuta cu un preot ortodox român din Italia m-a clarificat în multe privinţe asupra condiţiei românilor emigraţi la poalele Columnei. 

Pr. Bogdan Petre, căci dânsul este interlocutorul la care mă refer, se află în Italia de la începutul anilor ‘90 şi chiar acolo şi-a început lucrarea pastorală. Deşi s-a format ca preot în condiţiile emigraţiei, România, cu toate ale ei, trecute şi prezente, este o constantă în predicile părintelui. Nimerindu-mă la o liturghie în parohia „Botezul Domnului” din orăşelul Monterotondo, în duminica de dinaintea praznicului Schimbării la Faţă a Mântuitorului, am fost surpins de contrastul dintre locaţia austeră (şi oarecum improprie) a locului (o fostă sală de spectacole din incinta unui Institut catolic) şi lumina caldă a icoanelor şi Liturghiei ortodoxe. La rândul ei, predica părintelui Bogdan mi-a lăsat o puternică impresie prin francheţea şi lipsa de formalism a mesajului, bine aşezat în omiletica patristică (cu o preferinţă specială pentru cea hrisostomică). Motive suficiente care m-au determinat să revin de două ori în acea parohie pe perioada scurtului meu stagiu italian. 

În predicile sale, părintele Bogdan le atrage constant atenţia enoriaşilor asupra mizei spirituale a prezenţei lor în Italia. Deşi au plecat din ţară pentru a munci şi a câştiga bani, românii nu trebuie să uite că toată zbaterea lor după cele materiale (justificată dacă are la bază munca cinstită) poate deveni fără rost, dacă nu-şi agonisesc măcar o părticică din lumina lui Hristos. De aceea, îndemnul părintelui Bogdan pentru toţi cei care se întorc în România definitiv sau pentru concediu este ca, înainte de a pleca spre ţară, să se uite cu adevărat în oglindă şi să vadă dacă au în ei chipul lui Hristos. Munca şi chinul din Italia pot rodi doar dacă sunt însoţite şi de o duhovnicescă schimbare la faţă. Principala luptă pe care trebuie s-o dăm acum noi românii (atât cei din ţară cât şi cei emigraţi) este, spune părintele, aceea de a ieşi din ispita economică şi politică. Modelul pentru această luptă ni l-a oferit Însuşi Mîntuitorul atunci când Şi-a apărat identitatea spiritualăpe Muntele Carantaniei (refuzând să transforme pietrele în pâine pentru a-Şi potoli foamea) şi când a respins misiunea politică la care vroiau să-L reducă iudeii acelei epoci. 

Sub impresia acestui mesaj şi copleşit, totodată, de atmosfera creştinismului primelor veacuri care îmbracă Roma în haina eternităţii, l-am rugat pe Părintele Bogdan să-mi acorde un interviu pentru rostonline.ro, iar răspunsul prompt şi îndatoritor al sfinţiei sale îl propunem acum cititorilor ca pe un document despre viaţa reală şi deloc simplă a unei mici comunităţi româneşti din Italia.

 

– Părinte, am remarcat faptul că în predicile dumneavoastră revine constant ideea tensiunii, luptei dintre planul spiritual şi cel economic. Este această luptă deja pierdută pentru românii generaţiei actuale?

– Totul trebuie situat pe mai multe nivele. Există, în acest moment, mai multe categorii printre românii din Italia. De exemplu, sunt cei cu vârsta peste 40 de ani, care au o anumită concepţie de viaţă în care planurile economice sunt dominante. Pe aceştia numai crucile, răscrucile îi mai pot reorienta dintr-o viziune greşită despre viaţă. Aceasta este generaţia de tranziţie, ceamai dezavantajată, pentru că a apucat partea cea mai rea din comunism şi din lumea capitalistă. De aceea, ei sunt bulversaţi de materialismul dialectic şi de materialismul practic. Fiind formataţi doar pe dimensiunea economică, reformatarea pe plan spiritual e aproape imposibilă din punct de vedere uman. Sunt şi cazuri excepţionale, în care Dumnezeu intervine şi atunci oamenii se pocăiesc şi-şi îmbunătăţesc viaţa interioară. Sunt cam 65% aceştia. E greu de dialogat cu ei oamenii care vin în Biserică doar pentru prestări servicii religioase… Poate au făcut din munca lor o religie şi atunci 95% din timpul lor îl dedică acestei dimensiuni de a acumula, de a consuma. De aceea, cred că am ajuns în acea situaţie despre care se vorbeşte în Pateric: la început predicam pentru a mântui întreaga lume, apoi pentru a mântui pe câţiva, iar acum predic pentru a mă mântui măcar pe mine. Poate că noi nu le oferim oamenilor formele cele mai convingătoare.

A doua categorie este reprezentată de tinerii care au plecat pe la 18 – 20 de ani, imediat după ce şi-au terminat sau nu şcoala. Se pare că aceştia sunt mult mai receptivi decât cei plecaţi din ţară cu ideile clare sau fixe despre viaţă. Există la ei o flexibilitate a minţii.

– Se poate spune despre aceştia că în pribegie L-au cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu?

 – Sigur, în diaspora ortodoxă există contactul cu diversul, cu străinul. Ne confruntăm cu această lume a catolicismului dar şi cu sectele (penticostalismul românesc fiind aici foarte activ). Unii penticostali, însă, citesc foile noastre parohiale, iar un pastor chiar mi-a adus elogii. Există, de asemenea, mentalitatea religiei consumiste; pentru mulţi italieni bunăstarea şi bogăţia reprezintă dumnezeul lor. În această confruntare foarte mulţi tineri îşi pun întrebări legate de viaţă şi sens, şi sunt prinşi între modelul catolicilor, al italienilor care nu cred şi al penticostalilor. Prin urmare, se pune, în cazul lor, problema unei construcţii de identitate. În acelaşi timp, noi avem provocarea dar şi şansa de a inventa, practic, ortodoxia românească în diaspora întrucât noi nu avem o tradiţie istorică a diasporei ortodoxe aşa cum au ruşii, grecii, sârbii. 

– În acest context complicat, tinerii români din Italia pot vedea un model de viaţă în, de pildă, Sfânta Agnese, o adolescentă martiră din veacul al IV-lea, ale cărei sfinte moaşte se găsesc la Roma şi la care aţi făcut referire într-o predică?

– Sigur, Sfânta Agnese dar şi Sfânta Iuliana.

Sfinţii părinţi vorbeau despre generaţia martirilor ca având aripi de foc, despre monahi ca având aripi de vultur şi despre aripile de fluture ale generaţiei din urmă, adică noi cei care abia supravieţuim duhovniceşte. 

– Ar putea lua foc (în sens spiritual) şi aceste aripi de fluture?

– Sfântul Pimen cel Mare spunea că prima generaţie de creştini erau capabili să facă minuni şi chiar să învieze morţii, a doua generaţie reuşeau să ţină Evanghelia cu radicalitate, iar generaţia creştinilor din urmă nu mai reuşesc nici măcar să mai ţină poruncile.

– Care este situaţia generaţiei de tineri români născută aici, în Italia?

– În ceea ce-i priveşte pe copiii care s-au născut aici, încercăm cu eforturi mari, la şcoala duminicală, să facem o cateheză ortodoxă şi să-i învăţăm cum să aplice Evanghelia, spiritualitatea ortodoxă la viaţa de zi cu zi. 

– Sunt mulţi astfel de copii?

– Nucleul şcolii este format din două grupe de câte 40 de copii. În fiecare locaţie a parohiei noastre (la Ladispoli, la Monterotondo şi la Tor Lupara) am lucrat cu copiii şi tinerii în cadrul şcolii duminicale. Aceşti tineri sunt produsul societăţii unde şcolile sunt materialist-dialectice, n-au nimic religios şi spiritual, sunt evoluţioniste. Chiar în Institutul catolic care ne găzduieşte se predă darwinismul. Totodată, aceşti tineri sunt debilitaţi de orele de televizor atunci când rămân singuri acasă. 

– Ce fel de limbă vorbeşte această generaţie de tineri români?

– Cei care vin la Biserică vorbesc acasă româneşte; le-am cerut acest lucru. Cei care nu vin, obişnuiesc să vorbească acasă în italiană. Dar asta este o problemă a părinţilor, care au un complex de inferioritate în raport cu societatea, pentru că vorbesc execrabil italiană. De aceea, ca să-şi depăşescă handicapul, îşi pun copiii să vorbească permanent italiana. 

– Există un mod special la românii din Italia de a-şi pune problema exilului?

– Ei n-au învăţat nici în România, nici aici, să problematizeze; sunt obişnuiţi să gândească cu mintea altora. Se lasă uşor plagiaţi. Trăiesc în Italia şi au decoderul românesc, din această cauză trăiesc dezechilibrat. Românii de aici au tendinţa de a se ghetoiza singuri, din cauza unei incapacităţi de a se adapta, ceea ce le provoacă o dezorientare totală. De aceea, principala provocare pentru ei este de a afla cum să rămâi român integrându-te în societatea italiană, cum să rămâi ortodox într-un mediu catolic. Se pare, însă, că cei mai mulţi nu au maturitatea necesară pentru a realiza această simbioză. 

– Părinte Bogdan, vă adresez acum o întrebare mai delicată. Ca preot, cunoaşteţi aprope toate categoriile de români care au venit în Italia, inclusiv pe cea a celor care eşuează în penitenciare. Se poate spune că delincvenţa este unul dintre elementele specifice ale prezenţei românilor în Italia sau, mai degrabă, un aspect minor exagerat mediatic? 

– Ce înseamnă 3.000 de cazuri raportate la totalul de aproximativ 1.600.000 de români care trăiesc şi muncesc în Italia? Şi aici însă trebuie să facem nişte distincţii. Cei care ajung în închisori nu sunt interlopii care fac marile infracţiuni (prostituţie, trafic de droguri, cărţi de credit) şi au mulţi bani. Aceştia oricum sunt cei care n-au lucrat şi nici nu vor lucra. După gratii ajung de obicei găinarii, cei care fură, sparg maşini, apartamente. 

– În ce măsură cei care experimentează închisoarea ajung să cunoască pocăinţa?

– Cei care stau mai mult în închisoare fac, de obicei, experienţa pocăinţei, întrucât se confruntă cu un război al gândurilor, al neputinţelor. În cazul lor, însă, funcţionează ceea ce aş putea numi un fel de sindrom al lui Ulise. Într-o primă fază suferă din pricina abandonului, a distanţei, a sentimentului neputinţei de a-şi rezolva problemele. De aceea, le spun: rugaţi-vă pentru familiile voastre. Ei înţeleg şi se roagă cu sinceritate. Apoi trăiesc un fel de euforie şi încep să facă promisiuni bune şi sincere. Dar numai o parte dintre ei îşi ţin ulterior promisiunile şi îşi exprimă recunoştinţa ajungând să se implice într-o relaţie de duhovnicie. Cei care sunt mai mult în tranzit prin închisoare, în general nu ajung la această trăire a pocăinţei.

– Cum veniţi în întâmpinarea acestor oameni?

– M-am gândit: hai să creăm o colaborare. Sunt 3 voluntari de la noi din parohie şi cu ajutorul lor reuşim să facem slujbă în penitenciar. E ca un oraş acolo; există o capelă unde, o dată pe săptămână, slujim pentru fiecare sector.

– La aceste slujbe vin doar deţinuţii români?

– Mai vin şi neromâni: sârbi, muntenegreni, georgieni, egipteni, să se roage înainte de procesele pe care le au.

– Cum aţi ajuns să dezvoltaţi această misiune specială în penitenciare?

– În anul 2006 , în cadrul unei discuţii cu Înalt Prea Sfinţitul Iosif, s-a pus problema pastoraţiei celor închişi şi a ţiganilor. Atunci m-am oferit pentru închisori la Roma. Apoi au urmat formalităţile: solicitări la Ministerul de Interne, la Ministerul Graţiei şi Justiţiei, în urma cărora am obţinut nula osta (aprobarea de intrare şi autorizaţia). 

– La un moment dat s-a scris în presă despre un moment dramatic din istoria parohiei dumneavoastră când aţi rămas, practic, pe drumuri.

– Da, în anul 2008 am avut un local abandonat de autorităţile italiene, o fostă şcoală elementară, cu grădiniţă, care se afla într-o avansată stare de degradare. O sală din acest local fusese transformată într-un teatru şi ulterior primăria o închisese. Noi am preluat-o, am investit bani şi am refăcut-o şi întreţinut-o timp de trei ani şi jumătate. Atunci, episcopul catolic a invocat nişte fonduri primite de la Conferinţa Episcopală Italiană şi ne-a retras localul. În aceste condiţii, comunitatea s-a mutat unde ne aflăm acum, dar mulţi dintre vechii enoriaşi n-au mai venit aici.

– Cum aţi caracteriza, în acest context, colaborarea pe care o aveţi cu autorităţile locale?

– Autorităţile nu sunt deschise. Am făcut chiar şi un lobby politic la candidaţii la primărie. 

– Cu ce efecte?

– Candidaţii respectivi s-au arătat interesaţi, pe moment, de votul rezidenţilor români şi au făcut promisiuni. Dar cam atât.

– Revenind la dimensiunea duhovnicească a activităţii pe care o desfăşuraţi, v-aş întreba cât de mult conştientizează românii din Roma prezenţa urmelor creştinilor din primele veacuri şi cât de impresionaţi sunt de acest aspect?

– Încerc să fac o campanie de culturalizarea românilor de aici. Am organizat mai multe pelerinaje la Roma. Le-am spus enoriaşilor: lucraţi la Roma, locuiţi aici, dar nu cunoaşteţi Roma. Să descoperim Roma pentru noi înşine şi pentru rudele care vin din România! Cei de-aici nu ştiu unde să-i ducă într-o vizită spirituală; îi duc la mare şi la restaurantele şi barurile din Roma. Am reuşit să facem sfinte liturghii în cele mai importante basilici din Roma. Mai ales de sărbători, am făcut Sfânta Liturghie şi am explicat şi sensul spiritual şi importanţa istorică a locului. Spre exemplu la San Pietro, la San Paulo (unde sunt sfintele moaşte ale apostolului), Fuore la Mura, Santa Maria Magiore (unde s-a ţinut al cincilea Sinod Ecumenic, când s-a vorbit despre Maica Domnului ca Theotokos), Santa Croce in Jerusaleme. Noi avem privilegiul providenţial de a construi ortodoxia noastră pe locurile unde au fost martirizaţi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Când spunem „cred în Una, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, trebuie să conştientizăm că noi suntem o Biserică Apostolică, iar această conştientizare este revigorată de prezenţa acestor doi apostoli. În România sunt moaştele multor sfinţi, dar aici avem sfintele moaşte ale corifeilor apostolilor. Oricare dintre noi, dacă se urcă în maşină, în jumătate de oră poate să fie sau la Sfântul Petru sau la Sfântul Pavel şi să ceară har pentru sănătate, pentru credinţă.

– În ţară este tot mai pregnant fenomenul evlaviei faţă de martirii din închisorile comuniste, pe măsură ce apar tot mai multe documente despre aceştia. În ce măsură poate fi acest ecult o sursă a unei renaşteri duhovniceşti în zilele noastre?

– Anumite figuri din închisorile comuniste, precum Valeriu Gafencu, Sofian Boghiu, Arsenie Boca, Nicolae Steinhardt, sunt modele pe care le propun celor din închisorile de aici, spunându-le că puşcăria poate să fie de două feluri: fie de drept comun, fie de deţinuţi politic sau de credinţă. Dar ei pot să transforme închisoarea de drept comun într-o închisoare de drept spiritual, s-o convertească într-o universitate. Şi unii reuşesc aceasta, văzând exemplele. Le dăm foi parohiale, în care scriem despre cum au trăit cei din temniţele comuniste Sfintele Paşti sau Sfântul Crăciun şi despre cum au transformat anumite circumstanţe foarte grele în Cruce, în martiraj, în Înviere. De asemenea, în perioada Penticostarului, mai ales în Duminica Sfinţilor Români, nu vorbim despre alţi sfinţi români decât despre sfinţii din închisori şi asta ca să explicăm unei generaţii îmbolnăvite de comoditate şi de confort că a existat o generaţie foarte apropiată, care a trăit Evanghelia cu mult radicalism, cu multă hotărâre, şi aceştia sunt poate cei mai sfinţi din toată istoria Bisericii şi a spiritualităţii româneşti. 

Dacă noi astăzi, cum zicem la o ectenie, ne bucurăm de libertatea, de integritatea actuală, este pentru că ei şi-au vărsat sângele şi n-au făcut compromisuri de nici o natură, mărturisindu-L pe Hristos ca Adevăr deasupra vieţii lor. Asta trebuie să ne creeze nişte procese de conştiinţă, de culpă, de ruşine, de nevrednicie şi să încercăm, noi, astăzi, să facem măcar 1% din ceea ce ei au făcut cu câţiva ani în urmă. Diferenţa este că ei au trăit o închisoare materială, unde demonul s-a exprimat în mod direct şi violent, iar ei au rezistat. În schimb, noi azi ne găsim într-o închisoare mediatică, în care demonul are o mie de feţe aparent prietenoase şi ne torturează nu prin durere ci prin plăcere. De aceea, lupta pe care generaţia noastră trebuie s-o dea împotriva capitalismului sălbatic este mult mai grea, dar consider că şi harul lui Dumnezeu este pe măsură şi ne întăreşte împotriva acestui demonism al iluziilor. 

Roma, 30 august 2012

Florin-Ciprian Mitrea

About Florin-Ciprian Mitrea

Doctor în Ştiinţe Politice, cercetător la Institutul de Cercetări Politice, Universitatea Bucureşti.

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost