Regionalizarea României. Un proiect, o dezbatere

romania-interbelica-small

Academia de Advocacy a iniţiat, la Timişoara, în noiembrie 2012, audierea publică cu tema ,,REGIONALIZAREA ROMÂNIEI – DE CE?”, considerând necesară o consultare publică pe această temă, care să confere forţă deciziilor publice fundamentate şi legitimate prin implicarea celor interesaţi în procesul de elaborare a politicilor publice.

Voi prezenta, pe scurt, ideile principale ale sintezei elaborate de Academia de Advocacy în urma audierii publice.

„Agenda Teritorială a Uniunii Europene 2020 – Spre o Europă inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii, compusă din regiuni diverse” (ATUE 2020), adoptată în 2011, reafirmă drept obiectiv comun al UE coeziunea teritorială. În prima parte a anului 2013, România trebuie să fundamenteze şi să stabilească care îi sunt obiectivele tematice de dezvoltare pentru perioada 2014–2020 şi să elaboreze, în dialog cu Comisia Europeană, un set de documente de programare, inclusiv în ceea ce priveşte alocarea fondurilor europene destinate ţării noastre în noul ciclu bugetar european, de 7 ani.

În scopul realizării unei consultări publice cât mai largi, Academia de Advocacy a transmis peste 2.500 de invitaţii directe în medii diverse, complementare, direct implicate şi/sau interesate de problematica regionalizării. Pentru structurarea grupurilor de interese, s-au avut în vedere atât decidenţi publici şi lideri politici locali, regionali, naţionali şi europeni, cât şi reprezentanţi din toate mediile societăţii civile, locale şi naţionale. De asemenea, pentru a asigura caracterul absolut deschis al audierii publice şi pentru a facilita implicarea tuturor celor interesaţi de tematica regionalizării, Academia de Advocacy a adresat invitaţia şi prin anunţ în media scrisă naţională şi prin informări succesive pe canale social media. Au fost obţinute 251 opinii scrise din 31 judeţe, din toate regiunile geografice ale ţării.

În ceea ce priveşte structura opiniilor, 86% reprezintă opinii colectate din partea societăţii civile, respectiv 217 opinii, iar 14% reprezintă opinii ale decidenţilor politici, respectiv 34 de opinii. Raportat la domeniile de activitate ale depozanţilor, opiniile reprezentanţilor societăţii civile relevă următoarea distribuţie: reprezentanţi ai ONG urilor – 62 de depoziţii, ai sistemului de învăţământ – 35 de depoziţii, ai mediului de afaceri – 60 de depoziţii, ai sindicatelor – 24 depoziţii, cetăţeni – 15 depoziţii. Dintre cele 8 Agenţii de Dezvoltare Regională, direct interesate de subiectul regionalizării, 4 au răspuns în scris, respectiv agenţiile din regiunile Vest, Centru, Sud – Vest şi Nord – Est.

Structura opiniilor scrise exprimate de către decidenţii politici  reliefează un spectru destul de larg de instituţii şi nivele de decizie, şi anume: decidenţi locali – 12 depoziţii, consilii judeţene – 7 depoziţii, ministere – 3 depoziţii, parlamentari şi europarlamentari – 8 depoziţii, urmaţi de membri ai unor partide politice şi candidaţi în alegerile parlamentare.

Analizând cele 251 de opinii scrise prin prisma poziţionării faţă de oportunitatea sau nu a eventualei regionalizări a României, a rezultat următoarea structură:

  • 77,29%, respectiv 194 de opinii pro-regionalizare;
  • 14,34%, respectiv 36 de opinii contra regionalizării;
  • 8,37%, respectiv 21 de opinii scrise ale celor indecişi sau care nu doresc să îşi asume o poziţie inechivocă la momentul consultării publice.

Pentru susţinerea verbală a depoziţiilor în timpul audierii publice s-au înscris 41 de vorbitori. Numărul efectiv al vorbitorilor care şi-au susţinut şi potenţat public depoziţia s-a ridicat la 36 de persoane, ceea ce reprezintă 14,4% din numărul total al celor care au prezentat o depoziţie scrisă. Dintre cei 36 vorbitori:

  • 11 au fost decidenţi politici, respectiv 1 europarlamentar, 1 parlamentar, 2 reprezentanţi de Consilii Judeţene, 5 decidenţi locali (primari, consilieri locali) şi 2 membri de partid;
  • 25 de reprezentanţi ai societăţii civile, respectiv: 1 reprezentant al Agenţiei de Dezvoltare Regională Vest,  10 reprezentanţi ai mediului de afaceri, 7 reprezentanţi de ONG-uri, 2 reprezentanţi de sindicate, 5 reprezentanţi ai sistemului de învăţământ.

Întrebarea nr.1 

Are nevoie România de regionalizare? De ce?

La această primă întrebare a audierii publice, considerată izvor sau condiţionalitate pentru celelalte trei întrebări ale audierii, s-au colectat 194 de opinii afirmative şi 36 de opinii negative, care nu susţin nevoia de regionalizare a României.

Până la totalul de 251 de opinii scrise colectate, au mai fost 21 de opinii ale celor indecişi sau care nu îşi asumă public niciuna din poziţii – pro sau contra.

Principalele argumente care susţin nevoia de regionalizare a României, sintetizate în ordinea importanţei lor, prin prisma frecvenţei cu care au fost enunţate, sunt:

a. o mai bună gestionare a resurselor disponibile, în general, limitate şi insuficiente în raport cu nevoile,  argument susţinut de o serie de alte argumente subsecvente, cum ar fi: reducerea costurilor şi a birocraţiei în sistemul administrativ public în general; corelarea deciziilor publice cu nevoi şi probleme specifice, precum şi cu oportunităţi de dezvoltare specifice, diferite de la o regiune la alta; necesitatea susţinerii descentralizării din mai multe puncte de vedere: economic, legislativ, financiar (gestionarea regională aproape în totalitate a veniturilor şi a cheltuielilor), administrativ (în prezent modul de funcţionare  este sincopat  şi perceput drept costisitor);

  • transparentizarea actului decizional public şi o mai mare accesibilitate la informaţii de interes public,
  • incapacitatea actualelor structuri administrativ-politice de a colabora şi coopera pe palierul interjudeţean / regional;

b. creşterea gradului de absorbţie a fondurilor europene, prin posibilitatea de a integra proiecte mici, disparate la nivel local, în proiecte strategice, de anvergură la nivel regional;

c. stimularea şi susţinerea dezvoltării economice, în general, şi, implicit, prin aceasta reducerea disparităţilor şi decalajelor economice interjudeţene şi interregionale;

d. nevoia de identificare identitară, precum şi nevoia de notorietate a regiunilor, esenţiale pentru întărirea spiritului de apartenenţă, încredere şi solidaritate a populaţiei, toate acestea contribuind la potenţarea şi nu împotriva identităţii naţionale a statului român unitar (sic).

Principalele argumente enunţate împotriva ideii de regionalizare a României, în ordinea importanţei lor, prin prisma frecvenţei cu care au fost enunţate în opiniile analizate, sunt:

  • accentuarea disparităţilor interregionale, pe fondul dezvoltării disproporţionate a marilor aglomerări urbane şi a capitalelor de regiuni, în detrimentul localităţilor periferice ale aceloraşi regiuni
  • pierderea locurilor de muncă în instituţiile administrative vizate de procesul regionalizării;
  • nivelul ridicat al costurilor pe care le implică procesul complex şi îndelungat al regionalizării României, costuri ce vor fi suportate tot din resurse publice
  • momentul nepotrivit, în primul rând corelat cu contextul actual al crizei economice globale, dar şi din perspectiva planificării noului ciclu bugetar european, momentul fiind apreciat ca tardiv;
  • fezabilitatea şi chiar oportunitatea decuplării obiectivului descentralizării de cel al regionalizării, pe ideea că o bună descentralizare decizională se poate realiza şi în afara procesului de regionalizare;
  • creşterea birocraţiei, din cauza schimbărilor legislative necesare şi a etapelor indispensabile ale tranziţiei de la actuala formă de organizare administrativă spre cea regională;
  • teama de riscul federalizării României, a enclavizării anumitor zone ale ţării , a pierderii identităţii naţionale, istorice, a federalizării chiar a UE, corelate cu suspiciunea legată de poziţionarea contra regionalizării a unor state membre ale UE, precum şi a unor politicieni autohtoni;
  • nesoluţionarea problemei calităţii dialogului cu decidenţii, chiar dacă din punct de vedere geografic aceştia vor fi mai aproape fizic de cetăţeni în eventualitatea unui proces al regionalizării, comparativ cu nivelul naţional.

Între argumentele pro şi contra se află un număr de 10 depozanţi, care nu au adoptat o poziţie clară, neechivocă nici într-un sens, nici în altul.

Alături de aceştia, mai există o categorie de 11 depozanţi care nu şi-au asumat public o poziţie pro sau contra. Printre argumentele invocate în acest caz se numără:

  • nevoia de studii şi analize de impact a unor alternative de regionalizare a României;
  • lipsa unui pachet legislativ concret privind regionalizarea;
  • slaba informare a populaţiei cu privire la acest subiect.

În cuprinsul depoziţiilor este împărtăşit faptul că necesitatea reformei administrative-teritoriale a devenit un fapt acceptat, atât de către societatea civilă, de mediul academic, dar şi de autorităţile publice, care şi-au propus, într-o primă etapă, adoptarea unor măsuri concrete cu privire la procesul de descentralizare. Se subliniază faptul că primele schimbări semnificative în întărirea democraţiei locale au avut loc doar după anul 2000, când judeţele au început să preia din ce în ce mai multe atribuţii de la guvernarea centrală, fiind în mod paralel întărită şi legitimitatea lor democratică, ca urmare a alegerii prin vot direct a preşedinţilor de consilii judeţene. În schimb, regiunile au rămas şi astăzi nişte entităţi fără legitimitate democratică, cu scop pur statistic şi de implementare a politicilor de dezvoltare.

Totodată, se asumă că regionalizarea, la nivel european, nu numai în România, va reforma fundamental relaţiile dintre UE şi Statele Membre, pe de o parte, şi relaţiile dintre fiecare dintre acestea şi diversele entităţi regionale de pe teritoriul lor, pe de altă parte.

La nivelul unei regiuni poate fi valorificat mai eficient parteneriatul pe tot lanţul de planificare, implementare şi monitorizare a unei politici publice, fenomen vizibil mai ales în cazul unor state mari, cum este România (sic). Aplicarea principiului subsidiarităţii constituie o contribuţie importantă la construcţia unei democraţii autentice în România, bazate pe legitimitate egală a diferitelor niveluri de putere: local, judeţean, regional şi naţional. Prin urmare, e nevoie de un transfer real de putere dinspre Bucureşti spre entităţi mai mici, care pot gestiona eficient resursele, iar aceste entităţi pot fi regiunile.

Se admite faptul că regionalizarea este în primul rând o problemă naţională, care necesită discutarea şi armonizarea unei suite de nuanţe: precauţii privind intenţiile naţionaliste, rezerve faţă de federalizare, grija pentru păstrarea tradiţiilor, pentru menajarea identităţii locale, pentru păstrarea unui nivel eficient de reprezentativitate administrativă şi politică a oamenilor. Pe lângă toate acestea, apare problema costurilor acestei reforme administrativ-teritoriale în raport cu beneficiile presupuse.

Întrebarea nr.2 

Ce tip de decizii şi competenţe sunt necesar a fi transferate la nivel regional? 

Întrebarea a doua a audierii publice a avut drept scop colectarea de opinii referitoare la modelul optim de regionalizare.

Cei 194 de depozanţi ai audierii publice, care au admis nevoia de regionalizare a României, au fost invitaţi să răspundă la întrebările următoare ale audierii.

Opiniile analizate s-au structurat în jurul următoarelor aspecte:

  • sensul şi cadrul transferului de putere;
  • gradul şi modul de concret de realizare a transferului de putere;
  • gradul şi modul de valorificare a structurilor administrative existente, pe diferite nivele.

În privinţa structurii instituţionale care să preia la nivel regional puterea decizională, ideile colectate sugerează, în ordinea importanţei prin prisma frecvenţei apariţiei lor, următoarele:

  • nevoia unui  for executiv, cu putere decizională, care să elaboreze, planifice şi implementeze strategia specifică regiunii administrate;
  • nevoia unui for legislativ, cu rol de reprezentare a cetăţenilor regiunii în procesul decizional public, care poate fi ales prin vot direct sau,  conform unor opinii minoritare, numit sau ales din rândul aleşilor de la nivelele administrative inferioare (local / judeţean).

O minoritate a opiniilor apreciază oportună împuternicirea forului legislativ regional cu putere de a promulga legislaţie primară.

În privinţa modului concret de realizare a transferului de putere la nivel regional, majoritatea opiniilor apreciază oportună complementaritatea transferului de putere în plan administrativ cu cel din plan economic, financiar, fiscal, şi nu numai.

Referitor la gradul transferului de putere, opiniile sunt împărţite relativ echilibrat între: oportunitatea descentralizării pe multiple paliere (administrativ, economic, financiar, fiscal) şi oportunitatea legiferării autonomiei regionale, similar pe multiple planuri.

Nu în ultimul rând, unii depozanţi atrag atenţia asupra necesităţii înfiinţării la nivel regional a unor organisme cu rol consultativ, pe modelul celor existente la nivel european (Consilii Economice şi Sociale Regionale).

Majoritatea depozanţilor apreciază utilă  continuarea procesului de regionalizare pe baza structurii actualelor regiuni de dezvoltare. De asemenea, majoritatea opinează în favoarea păstrării nivelului decizional judeţean, chiar şi în varianta reducerii competenţelor prin transferul către nivelul regional, deşi nu puţine sunt şi opiniile care susţin desfiinţarea nivelului decizional judeţean şi a prefecturilor.

În concluzie, în cazul alegerii regionalizării României, trebuiesc stabilite mai întâi abordări clare de operaţionalizare a relaţiei cu puterea centrală, de tipul: reprezentativitate în elaborarea şi negocierea documentelor strategice, a programelor de dezvoltare pe diverse domenii; definirea puterii decizionale şi de reglementare regională; definirea statutului juridic; implicarea în procesele legislative care le afectează interesele, inclusiv strategiile de dezvoltare socio-economică; libertatea de a-şi determina structurile interne; partajarea de competenţe cu autorităţile centrale; definirea structurii surselor de venituri, ca o combinaţie între resurse proprii/atrase şi resurse transferate de la bugetul de stat. În cazul alegerii regionalizării României, modelul regional administrativ teritorial actual poate fi consolidat cu costuri minime.

Întrebarea nr.3 

Cum ne organizăm pentru un proces durabil şi eficient al regionalizării?

Pentru ca regionalizarea să se realizeze în mod durabil şi eficient e nnecesar să stabilim: criteriile de fundamentare a regionalizării, pentru consistenţa procesului; actorii necesar a fi implicaţi, pentru legitimitatea şi calitatea procesului; etapele necesare, pentru durabilitatea şi eficienţa procesului; aspectele tehnice, pentru sustenabilitatea procesului.

Conform opiniilor colectate, sustenabilitatea procesului de regionalizare depinde:

  • covârşitor, de modificarea Constituţiei;
  • semnificativ, de adaptarea cadrului legislativ specific pentru înfiinţarea şi funcţionarea regiunilor;
  • nu în ultimul rând, de rezultatul unui eventual referendum naţional pe tema regionalizării.

Întrebarea nr.4 

Cum pot regiunile să sporească coeziunea socială, economică şi teritorială a ţării şi care sunt riscurile să o submineze?

Ultima întrebare are două părţi: una referitoare la potenţialul regionalizării de a spori coeziunea economică, socială şi teritorială a României şi una referitoare la eventualele riscuri de a submina tocmai această coeziune prin procesul de regionalizare.

Regionalizarea ar spori coeziunea economică, socială şi teritorială a României dacă:

  • s-ar realiza prin consens politic, consens social şi consens economic, consensualităţi îndeplinite prin intermediul dialogului;
  • s-ar baza pe cooperare, colaborare, parteneriate inter-judeţene şi inter-zonale, precum şi în plan transfrontalier;
  • ar stimula dezvoltarea culturii competitivităţii şi a concurenţei între regiuni;
  • ar reuşi un management performant (conectat la nevoi, în funcţie de necesităţile regionale reale, prin întărirea capacităţii instituţiilor regionale, prin soluţionarea promptă a deficienţelor intra şi interregionale în perioada de tranziţie, prin simplificarea procedurilor);
  • ar prioritiza şi facilita investiţii strategice regionale privind inovaţia, cercetarea, mediul universitar, mediul sanitar şi infrastructura;
  • ar exploata capacitatea coezivă a polilor de creştere;
  • ar iniţia schimbarea de mentalităţi.

În contextul dezbaterilor privind transferul de putere, diferenţa majoră în contribuţia sau nu a regionalizării la coeziunea economică, socială şi teritorială a ţării va fi dată de puterea legislativă delegată regiunilor, şi nu de cea executivă sau de dimensiunea bugetului pe care îl vor gestiona.

Principalul risc al subminării coeziunii economice, sociale şi teritoriale a României prin procesul regionalizării este, în mod covârşitor, considerat a fi perpetuarea şi chiar adâncirea decalajelor şi a diferenţelor economice şi culturale,  prin polarizarea resurselor la nivelul aglomerărilor urbane, prin tendinţe de centrifugare, prin apariţia fenomenului de enclavizare sau segregare a unor zone ale ţării.

Principalele soluţii de minimizare a acestui risc se referă la:

  • necesitatea unui stat puternic, cu un cadru legislativ clar şi unitar;
  • buna planificare financiară a regiunilor;
  • canalizarea optimă a fondurilor structurale de coeziune şi reconstituirea sistemului naţional de asigurare a resurselor naţionale de cofinanţare;
  • exploatarea capacităţii coezive a polilor de creştere;
  • realizarea infrastructurilor în sistemele de comunicaţii şi transporturi;
  • colaborarea transfrontalieră;
  • reprioritizarea criteriilor istorice, culturale, etnice în procesul de regionalizare.

Alte riscuri ale subminării coeziunii economice, sociale şi teritoriale a României se referă la:

  • accentuarea dimensiunii politice a regionalizării,
  • accentuarea disputelor pe criterii etnice, în special privind Ținutul Secuiesc, disensiuni sau chiar opoziţie vehementă a populaţiei, ca urmare a includerii în areale identitare diferite de cele acceptate tradiţional,  federalizarea României şi a UE, cu pierderea sentimentului de stat unitar: Minimizarea acestui risc s-ar putea face prin implementarea unor regiuni care să divizeze ,,majoritatea” maghiară sau  prin  crearea unor zone cu statut special, precum şi prin  implementarea corectă, bine planificată în timp, a regionalizării.
  • managementul defectuos al procesului de regionalizare, cât şi al regiunilor în sine;
  • pierderea experienţelor câştigate şi a expertizelor consolidate în sfera regionalizării, în speţă de către actualele Agenţii de Dezvoltare Regională (ADR);
  • competiţia contraproductivă între potenţialele centre administrative ale regiunii, cu interferenţa ineficientă a politicului în această competiţie;
  • localizarea instituţiilor regionale constituie un element fundamental în accentuarea hipertrofierii marilor oraşe considerate capitală;
  • migraţia populaţiei (a forţei de muncă) şi a investitorilor între regiuni;
  • creşterea fiscalităţii la nivel de regiune;
  • discontinuitate în teritoriu a activităţilor industriale;
  • mişcări cu caracter autonomist;
  • activităţi subversive ale unor grupuri de interese care se opun regionalizării.

În urma audierii publice comisia a recomandat ca, pentru luarea unei decizii publice optime pe tema regionalizării, să se înfiinţeze un grup de lucru interdisciplinar, echidistant, neutru şi independent, dedicat studierii problematicii regionalizării României din perspective multiple, în scopul elaborării unor alternative viabile de regionalizare, inclusiv prin analize comparative, de impact, cost beneficiu şi de risc, proces coroborat cu un calendar  specific  al dezbaterilor publice dedicate acestei tematici.

Ministerul Afacerilor Europene, în depoziţia transmisă comisiei, menţionează faptul că ,,regionalizarea (modificarea organizării administrativ-teritoriale) este o decizie naţională majoră, care are impact asupra planificării dezvoltării economico-sociale naţionale în ansamblu (inclusiv privind selectarea priorităţilor de finanţare din fonduri europene), asupra sistemului de gestiune a fondurilor UE post-2013 şi, potenţial, asupra sistemului de cofinanţare, în măsura în care acest proces se concretizează în constituirea unor structuri administrativ-teritoriale la nivelul noilor regiuni.”

Declaraţii publice pe tema regionalizării:

,,Eu sunt dispus şi îmi doresc la modul sincer cât mai multe atribuţii de la Guvernul central către regiuni, cât mai multe resurse implicit.”, a declarat Victor Ponta  (PSD), în 11 decembrie 2012. (Sursa: www.mediafax.ro)

,,Varianta de regionalizare cu cele 8 regiuni de dezvoltare actuale nu este cea mai bună, dar este cea mai posibilă; pentru că ele sunt deja coordonate de câte o agenţie pentru dezvoltarea regională, organisme neguvernamentale, de utilitate publică, sunt funcţionale ca regiuni”, a declarat Victor Ponta (PSD), în 25 noiembrie 2012. (Sursa: www.hotnews.ro)

,,Dacă reorganizarea administrativ-teritorială a României nu se va realiza în anul 2013, atunci aceasta nu se va mai înfăptui”, a declarat Vasile Blaga (PDL), în 22 noiembrie 2012. (Sursa: www.dcnews.ro)

,,Graniţele ţării nu pot fi trasate „în mod arbitrar sau dictatorial” de la centru, în cadrul reformei administrative, ci acestea trebuie să fie conturate în funcţie de interesele regionale, iar la final „sfinţite” prin referendumuri locale şi regionale.”, a declarat Toro T. Tibor (PPMT),

în 22 noiembrie 2012. (Sursa: www.romanialibera.ro)

,,Reorganizare a regiunilor de dezvoltare economică în România, în 16 regiuni mai mici, care ar putea genera mai multă dezvoltare”, a declarat Iuliu Winkler (UDMR), în 19 noiembrie 2012. (Sursa: www.politicaromaneasca.ro)

Ţăran Nicolae, Conf. Univ. Dr. Ing., Facultatea de Economie şi Administrare a Afacerilor (FEAA), Universitatea de Vest din Timişoara:

,,Un proiect foarte dificil –  pentru că în România centralismul oligarhic, mai ales cel de sorginte fanariotă, are o îndelungată tradiţie. Un proiect foarte riscant – pentru că în eventualitatea că majoritatea românilor nu se vor implica dezinteresat în acest proiect şi vor accepta o regionalizare proiectată şi realizată cum vor autorităţile de la Bucureşti, atunci actualul centralism oligarhic se va generaliza la nivel naţional şi local. Exact ca în secolul domniilor fanariote!”

,,Cred că regionalizarea este o măsură necesară, repet, nu şi suficientă. Ea trebuie făcută în mod responsabil şi trebuie să plece de jos în sus. Nu trebuie să mai acceptăm formule de genul – să facă Bucureştiul – sau mai grav să vină din exterior, de la Uniunea Europeană.”

Silaşi Grigore, Profesor universitar, Universitatea de Vest din Timişoara,

Universitatea Ion Slavici, Timişoara:

,,Noi nu ne putem lega viitorul şi bunăstarea de fondurile europene. Acestea sunt complementare  şi nu sunt determinante din punct de vedere al dezvoltării şi al progresului economico– social.”

,,Transferul de suveranitate pe care ţările le fac instituţiilor europene nu acoperă şi nu se acumulează într-o protecţie economică a ţărilor care fac parte.”

Coman Liviu, Conf. Univ. Dr., Universitatea Eftimie Murgu, Reşiţa

,,Regionalizarea nu este o soluţie pentru România la ora actuală (…). Ar fi mult mai uşor de implementat şi mai puţin costisitoare varianta adoptării unor măsuri legislative care să confere, dacă asta se doreşte, o mai mare libertate de decizie actualelor administraţii locale. Rezultatul ar fi acelaşi …”

Alina Ioana Dida

About Alina Ioana Dida

Medic, publicist şi traducător. A tradus „Revoluţia franceză”, de Albert Soboul, apărută în 2009 la Editura Prietenii Cărţii (Bucureşti).

1 thought on “Regionalizarea României. Un proiect, o dezbatere

  1. Ajunge, domnule Flutur!. Pina aici. In umiltii 20 de ani toti cei aflati la putere pesedisti, liberali, democrati si altii nu au facut absolut nimic pentru Botosani.Comasarea cu Suceava inseamna moartea lenta si fara intoarcere a acestui teritoriu. Sa analizam ce spune distrugatorul Flutur:,,een nici un caz nu vor rezista să existe 41 de judeţe, care să fie finanţate de la bugetul de stat, regionalizarea fiind singura soluţie pentru atragerea de fonduri . Ce trebuie sa intelegem noi: ca banii sunt putini si trebuie canalizati intr-un singur loc sau pentru citeva investitii adica la Suceava care trebuie sa devina ,, o regiune foarte puternica cu centrul la Suceava Dar ca Suceava sa devina puternica are nevoie de investiii mari. Ce inverstitii recomanda Flutur: Suceava, Radauti, Falticeni, soseaua ocolitoare a Sucevei, E 85 pina la Siret . Deci, dupa cum se vede, totul numai pentru Suceava. Si atunci, noi ce suntem? Supusii lui Flutur?Intre Botosani si Suceava exista o mare deosebire: orasul Botosani este o urbe culturala, iar Suceava o urbe a afacerilor fara acte legale.

Spune-ți părerea