Un nou început?

Revolutia continua

Mă gândesc de ceva vreme că, dacă ar exista maşina timpului, mi-ar plăcea mai mult să dau o raită în trecut decât în viitor. Şi prima destinaţie ar fi într-un trecut pe care l-am trăit. Nu, nu m-aş întoarce la minunaţii ani de liceu, nici nu m-aş duce să repar anumite greşeli. Ce e făcut rămâne făcut şi nu poate fi schimbat. Dar mi-ar plăcea să ajung în prima jumătate a anilor ’90. Repet, nu pentru a schimba ceva, ci doar pentru a retrăi, ca martor, cu ochii şi mintea de acum, zilele de atunci. Pentru că, pe măsură ce trece timpul, am impresia din ce în ce mai stăruitoare că la începutul anilor ’90 în România încă era totul posibil, că am ratat o serie întreagă de şanse istorice.

După deceniile de comunism, o schimbare radicală ne-a speriat. Ceauşescu a căzut, ca o consecinţă a planurilor demult ticluite la Bucureşti şi aiurea şi sprijinite pe revolta reală a unor oameni care nu au mai putut răbda. Ne-am bucurat, am sărbătorit, însă apoi ne-am speriat. Deodată au dispărut punctele de reper ale unei realităţi cenuşii, dar cât de cât previzibile. Şi ne-a fost frică să mergem până la capăt.

 În primă fază perestroika românească părea să fie sortită eşecului. Cuvintele istorice ale lui Ion Iliescu din decembrie 1989, când spunea că revoluţia este îndreptată doar împotriva lui Ceauşescu, cel care ar fi „întinat nobilele idealuri ale socialismului”, păreau să rămână în urmă. Imediat s-au reînfiinţat partidele istorice şi însuşi FSN – după ce şi-a încălcat nonşalant promisiunea de a nu se transforma în partid – a trebuit să-şi adapteze din mers discursul noilor realităţi ce vesteau o democraţie (re)născândă. Spaţiul public mustea de energii. Am în minte imaginea vie a acelor zile. Pe străzile murdare şi aglomerate se vindeau ziare de opoziţie, se vorbea la fiecare colţ despre cărţi interzise înainte, se publica cu nemiluita, în condiţii grafice şi de redactare adesea mizerabile, dar cu o fervoare născută din interesul direct al publicului pentru teme tabu sau discutate cu jumătate de gură. Apăreau de-a valma cărţi mai mult sau mai puţin religioase, amintiri din detenţie, mărturii anonime, publicaţii erotice alb-negru, traduceri din clasici ai literaturii în care până şi titlul era transcris greşit (bunăoară „Quo Wadis” – sic!) Şi apoi am început să ratăm şansele. Una câte una. „Podul de flori” ce unea simbolic România de Basarabia a rămas doar amintirea unei comemorări, deşi momentul punerii în discuţie a reîntregirii ţării era cum nu se poate mai bun, în contextul debandadei ce a precedat destrămarea Uniunii Sovietice. Legea lustraţiei a rămas visul neîmplinit formulat în Proclamaţia de la Timişoara. Mihai I, Regele legitim al românilor, a fost alungat de Iliescu, iar valul imens de simpatie cu care a fost întâmpinat mai târziu suveranul nu a reuşit să clintească ultima rămăşiţă stalinistă ce strângea în gheare România.

A urmat apoi acea celebră Duminică a orbului, 20 mai 1990, când regimul cripto-comunist al lui Ion Iliescu, Petre Roman şi al camarilei lor s-a legitimat. S-a vorbit atunci despre fraude şi e clar că au existat, căci comuniştii sunt laşi. După ce au venit la putere prin furt electoral, au rămas cu tendinţa de a se asigura de victorie, fără a lăsa nimic la voia întâmplării. Dar e sigur că şi fără acele fraude, FSN şi Iliescu ar fi câştigat alegerile, aşa cum s-a întâmplat, din păcate, şi la următorul scrutin. Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri valul de dezamăgire. Îmi amintesc protestele unei întregi generaţii şi sângele mineriadelor care l-a înecat. Şi totuşi, acea efervescenţă a începuturilor de vreme nouă a mai dăinuit o vreme. Se poate spune că a dospit uşor-uşor până în 1996, ducând la rezultatul alegerilor de atunci. Însă şansa mare fusese deja irosită, iar oamenii care le-au luat locul recent răposatului Corneliu Coposu şi alor săi s-au dovedit repede prea mici pentru o pălărie atât de mare. Aşa că regimul Constantinescu-CDR a încununat o dezamăgire ale cărei efecte se simt până astăzi.

Merg pe stradă, mă uit la chipurile oamenilor, la murdăria din jur, la afişele electorale care nu-mi spun nimic. Mă uit – rar – la patimile iraţionale dezlănţuite pe posturile de televiziune, la domnia incompetenţei şi la eşecurile guvernărilor din ultimii ani. Văd şi simt lehamite. Dar parcă mai e şi altceva. Nu are rost să ne punem prea multe întrebări în legătură cu rezultatul alegerilor din 2012. Amnezia şi cecitatea politică a mulţimilor sunt o realitate pretutindeni pe mapamond. Astăzi suntem deja în măsură să ştim: vor câştiga cei mai răi. Ion Iliescu va reveni la putere. Nu neapărat Ion Iliescu ca persoană – deşi veghează şi el în umbra alianţei socialisto-liberale – ci Ion Iliescu ca simbol. O cohortă de cripto-comunişti, baroni locali, pseudo-liberali gata să se vândă pentru un blid de linte, securişti dintre cei mai iscusiţi va guverna România în următorii patru ani. Numai că, de data aceasta, alternativa e falsă. Nu există. În partea cealaltă nu e nimic. În ARD găsim aceleaşi categorii de oameni ca cei menţionaţi mai sus, doar că aici au fost scoşi în prim-plan şi ariviştii din noile generaţii. Un haos ideologic şi o necinste consecventă îi domină pe auto-proclamaţii reprezentanţi ai unei drepte care, de fapt, nu există. Singura diferenţă între ARD şi USL este de stil, dar şi aici graniţele tind să se şteargă. Grupul Ponta-Antonescu practică minciuna pe faţă şi la vârf – e o alianţă condusă de un plagiator şi de un incompetent isteric şi vegheată cu grijă de unul dintre cei mai cunoscuţi securişti ai ultimilor ani. În partea cealaltă, minciuna se practică mai cu ştaif. Dar e tot minciună şi impostură. În faţa acestei situaţii fără ieşire, simt cum se naşte o speranţă.

Spre deosebire de anii ’90, acum nu mai avem personalităţi politice de talia unor Corneliu Coposu şi Ion Raţiu, care să contrabalanseze – fie şi numai la nivel moral – aroganţa neo-comunistă. Nu mai avem un lider care să strângă în jurul lui entuziasmul tinerilor – mai ales al studenţilor – cum începuse să facă pe atunci Radu Câmpeanu. Toate aceste repere au dispărut. Dar, în acelaşi timp, a dispărut – în sfârşit! – şi păguboasa himeră a „răului mai mic”. Nu avem ce vota, nu avem ce face la nivelul acestor alegeri pentru a-i opri pe impostorii neo-comunişti şi vânzătorii pseudo-liberali. Şi atunci? De unde speranţa? Ce ne rămâne?

Marea noastră şansă astăzi este să ne trezim din hipnoza în care ne-a cufundat timp de ani de zile o dezbatere politică artificială din care a dispărut pe nesimţite orice urmă de preocupare pentru interesul naţional. Energiile noastre nu se mai pot transforma în patimi politice. Ştim că ne vor conduce cei mai răi, e timpul să ne constituim în opoziţie reală. Regele mai trăieşte, chiar dacă e cu douăzeci şi doi de ani mai bătrân. Este întruchiparea vie a unei legitimităţi pierdute. Pe care încă putem să o recuperăm. E timpul să vorbim mai mult despre România şi mai puţin despre doctrine politice sau unitate europeană. Sigur, toate acestea cu tact şi înţelepciune diplomatică, nu în stilul abrupt şi imbecil al tristului preşedinte al Senatului, oţărându-se la puternicii continentului nu din dragoste de patrie, ci pentru că i s-a luat jucăria, adică acel scaun prezidenţial la care ţine surprinzător de mult pentru unul care se declară monarhist. E timpul să pornim de jos. Putem începe de acum să gândim politic, în sensul căutării alternativei la domnia fărădelegii ce ne stă înainte. Şi e timpul să ne amintim cuvintele lui Corneliu Coposu: renaşterea politică, economică şi socială nu poate exista decât dacă e precedată de o renaştere morală. „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi”, îi îndemna cândva Ion Heliade Rădulescu pe cei în care îşi punea nădejdea pentru naşterea literaturii române moderne. Acelaşi îndemn este valabil şi astăzi în domeniul vieţii de obşte. Nu am soluţii. Dar ştiu că, în mod paradoxal, rezultatul trist al alegerilor de peste două zile este şansa noastră să ne eliberăm de cântecul de sirenă al unei clase politice care ne-a dezamăgit în bloc. De acolo nu ne mai poate veni nimic bun. E vremea să căutăm noi înşine viitorul pe care ni-l dorim.

Spune-ți părerea