Dreapta: Lege şi Credinţă. Stânga: anarhie şi haos.

Studiu de caz pe modificarea Constituției cu Ponta şi Antonescu pe post de anarhişti

Doi oameni, pentru a vieţui împreună, au nevoie, dincolo chiar de o posibilă mare iubire, de a conveni, poate fără vorbe, la anumite reguli; cu atât mai mult douăzeci, două milioane, sau douăzeci de milioane. La orice nivel, pentru a nu cădea în anarhie, haos şi deci distrugere, este nevoie de ordine, de a ştii ce este bine şi ce este rău pentru persoană, ca entitate unică şi irepetabilă, şi pentru comunitate. Ordinea se construieşte prin reguli, norme, legi şi se păstrează prin tradiţie, prin transmiterea amintirii trecutului, prin continuitatea experienţei istorice a unui popor.
Coleridge spune că orice societate sănătoasă este influenţată de două forţe, Permanenţa şi Înaintarea, Permanenţa fiind acel conglomerat, această structură specială formată din acele interese durabile şi din acele convingeri care ne asigură stabilitatea şi continuitatea, şi fără care izvoarele de mare adâncime sunt distruse, iar societatea alunecă în anarhie.
Atunci când se spune despre civilizaţia europeană că are un fundament iudeo-creştin, puţini se gândesc că dincolo de moştenirea artistică, filosofică, ştiinţifică şi tehnică, la nivelul cel mai de jos, se găseşte realitatea spirituală, cea care ne-a dat cei doi piloni ai acestei civilizaţii cu toate formele ei: Legea şi Credinţa. Legea a venit de la Dumnezeu pentru a-l aşeza pe om într-o relaţie armonioasă cu semenii săi şi cu Creatorul său, pentru a construi, împreună cu Credinţa, o ordine lumească care să privească către în sus, către ordinea divină. Ordinea astfel înfăptuită, ordinea morală, este armonie.
O societate în care bărbaţii şi femeile sunt conduşi de credinţa într-o ordine morală stabilă, de un adânc simţ al binelui şi răului, de convingerile personale despre dreptate şi onoare va fi o societate bună – indiferent de maşinăria politică pe care o va utiliza; în timp ce o societate în care bărbaţii şi femeile sunt, din punct de vedere moral, în voia valurilor, necunoscători ai normelor şi concentraţi mai ales asupra unor satisfacţii ale poftelor, va fi o societate rea – indiferent de câţi oameni votează şi indiferent de cât de liberală poate să fie constituţia ei oficială.” (Russel Kirk – Zece principii conservatoare)
Nimic nu e mai sigur decât faptul că moravurile noastre, civilizaţia noastră, şi toate lucrurile bune care sunt legate de aceste moravuri şi de această civilizaţie, au depins de secole, în această lumea europeană a noastră, de două principii; mai precis de spiritul onoarei şi de spiritul religiei.” Dacă vom renunţa la acestea noi vom fi aruncaţi „din această lume a raţiunii şi a ordinii şi a păcii şi a virtuţii şi a plinei de daruri căinţe, în lumea contrarie a nebuniei, discordiei, viciului, confuziei şi zadarnicei păreri de rău.” (Edmund Burke – Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa).
Aveţi în aceste câteva rânduri de mai sus caracterizarea exactă a ceea ce înseamnă, în lume şi în politică, dreapta şi stânga: creaţie vs distrugere.

23 de ani de politică de stângă

Stânga este întotdeauna deasupra legii: fie că o nesocoteşte, fie că o încalcă, fie că o schimbă după cum o cer propriile interese. Stânga aduce cu ea dispreţul faţă de lege pentru că stânga spune cu trufia oricărui răzvrătit rătăcit, căutător doar al supremaţiei eului individual sau a eului de „clasă”, că legea e chiar ea. (Mă veţi întreba probabil unii, privind la alte state: Dar dreapta ce face? Iar eu am să vă întreb: Dar, care dreaptă? Există astăzi altceva decât o mie de forme de stângă mascată?)
Unul dintre lucrurile pe care toţi politicienii noştri, în buna tradiţie a celor de mai sus, au înţeles să le întoarcă celor care i-au pus în jurul mesei cu bucate a fost, pe lângă minciună, lăcomie, dispreţ, grobianism, făţărnicie şi multe altele asemenea, „dispreţul faţă de lege”. E adevărat că într-o bună, dar mai diversă, continuare a vremurilor comuniste, numai că şi cu o fundamentală deosebire: atunci speranţa era subterană, era clandestină, era nebunească pentru că raţiunea, pe bună dreptate, o refuza. Acum oamenii au scos speranţa la lumină, au ridicat-o pe braţe, au oferit-o celor care credeau ei o vor împlini, neştiind că o oferă unor prădători.
Nu mai numesc nenumăratele „uitări” în a respecta legea ale aproape tuturor politicienilor ajunşi în aceşti 23 de ani într-un scaun mai înalt sau mai scund, în guvern şi parlament, sau în primăriile comunale. Nu mai reiau nesocotirile făţişe ale legii, sau forţării ei la limita absurdului şi ridicolului din vara anului trecut, numai pentru a servi anumitor scopuri de moment. Am să mă refer pe scurt doar la un detaliu legat de marea hărmălaie, probabil doar cu scop diversionist, a modificării Constituţiei (o temă în sine asupra căreia voi reveni în alt text).

Modificarea „curat” neconstituţională a Constituţiei

Dacă nu am cunoaşte bine stânga, ne-ar fi foarte greu să înţelegem cum o coaliţie care a venit la putere datorită voturilor populare, care s-a revendicat şi se revendică ca reprezentantă a „maselor largi populare”, care pretinde că este expresia voinţei societăţii româneşti şi în acelaşi timp doctorul miraculos-binefăcător al acesteia, refuză să pună în aplicare ceea ce chiar Legea Fundamentală le impune: voinţa populară exprimată prin referendum: o singură cameră cu 300 de parlamentari. Şi nu numai că refuză, dar se face că nici nu există, că nu ştie de ea, că e, poate, o glumă proastă.
Nu discut aici dacă e bine sau nu (cred că, la o aşa politică şi la o aşa calitate umană a politicienilor, şi 300 de parlamentari figuranţi sunt prea mulţi), ci următoarele din Legea referendumului:

ART. 1
În România suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum.
ART. 45
(2) Legea de revizuire a Constituţiei sau, după caz, măsura demiterii din funcţie a Preşedintelui României intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor referendumului.
(3) Curtea Constituţională publică rezultatul referendumului în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi în presă.

Toate cele cerute de lege s-au întâmplat. Ceea ce nu se întâmplă este punerea în practică, amânată de şase ani încoace. Dar a veni acum, după şase ani de amânări, şi a spune că, faci revizuirea Constituţiei nu respecţi o lege sau alta doar pentru că sunt făcute de Puterea anterioară, că sunt ale lui Băsescu, sau ale lui Moromete, este sinonim cu:
– a comite o crimă morală trimiţând în întreaga societate, şi aşa făcută fărâme (ceea ce de fapt se urmăreşte), unda de şoc distrugătoare a imoralităţii (sau amoralităţii) tale, nesimţirii, iresponsabilităţii, şi instaurării legii bunului plac; şi
– a recunoaşte că reacţionezi aşa pentru că atunci când tu eşti acolo faci legile după cum ele îţi sunt de folos. Iar USL-ul nu are nicio autoritate morală de a susţine altceva, atât timp cât pe aşternutul lui nu apar decât urmele tâlhăriilor şi ilegalităţilor cu care s-a tăvălit în aceşti 23 de ani de bordel politic, nicicum cele ale unei virginităţi întârziate;
– a trimite proiectul noii legi fundamentale direct la gunoiul istoriei.
Orice discuţie despre două camere şi despre 400 de parlamentari sunt în afara legii şi, mai grav, chiar a Constituţiei. Dar, nu-i aşa, ce contează când muşchiu’ stângii vrea altfel? Mai ales că nici nu există o dreaptă care să i se opună. Doar hibrizi de stânga.

Spune-ți părerea