Curat murdar: Caţantonescu la Constituţie şi Brânzgonea la Codul electoral

Farfuridi: Ajungem dar la chestiunea reviziunii Constituţiunii şi Legii Electorale….(…). Într-o chestiune politică… şi care, de la care atârnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării… să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte… (se încurcă, asudă şi înghite) încât vine aci ocazia să întrebăm pentru ce?… Da… Pentru ce?… Dacă Europa… să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor… şi… idei subversive… (asudă şi se rătăceşte din ce în ce) şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orce ocaziuni solemne a dat probe de tact… vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România… (cu tărie) ţara în sfârşit… cu bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă…(…) Iată dar opinia mea. (în supremă luptă cu oboseala care-l biruie.) Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!

Şi nu am ieşit.
Caragiale a scris O scrisoare pierdută în 1884, dar evenimentele din piesă sunt situate în 1883. Astăzi suntem în 2013. Coincidenţă?
O sută treizeci de ani. O sumă rotundă. Interesant!
Au trecut o sută treizeci de ani? Poate pentru alţii, căci aici lucrurile par a fi rămas pe loc. Aceeaşi perspectivă a revizuirii Constituţiei şi a Legii Electorale fără să se schimbe sau invers, aceleaşi personaje, aceeaşi vorbărie găunoasă, aceeaşi combinaţie putrefiantă de minciună, hoţie, şmecherie. Farfuridi a avut dreptate: din această dilemă nu am ieşit.

Prima modernizare a României, a doua modernizare a României

Similitudinile nu se opresc la cele de mai sus. 1883 era la 24 de ani distanţă de Unirea Principatelor, moment care se consideră a fi începutul primei modernizări a României. Astăzi suntem la 24 de ani de 1989, moment al începutului mereu anunţatei a doua modernizări a României (departe de a deveni un concept clar şi de a marca mai mult decât aspecte de natură tehnologică; dar să nu uităm că prima modernizare a durat până în 1939 când s-a oprit nu din motive de finalizare, ci de context internaţional).
Mai mult, similitudini de mare anvergură există între cum s-au scurs cei 24 de ani, între neştiinţa de a face, lipsa de voinţă, spoiala intelectuală, împotrivirea, şi tâlhăriile care i-au condus şi însoţit, între suferinţele unora şi „prea-îndestulările altora”, Europa care ne „presa” şi reacţiile locale pro şi contra, crearea de instituţii moderne pentru care nu exista personalul adecvat profesional şi ca mentalitate, birocraţia înfloritoare asemeni unei uriaşe tenii parazitând procesul de modernizare, multe victime colaterale, importul masiv şi fără discernământ de obiceiuri şi mode apusene străine de fibra naţională. (A se vedea pentru toate acestea, ca bibliografie, teatrul şi schiţele lui Caragiale, publicistica dar şi poeziile lui Eminescu – asta pentru a rămâne pe un tărâm mai uşor abordabil de către oricine.) Rusia cea neastâmpărată este şi ea prezentă, ca şi astăzi, în acest tablou şi intenţiile ei ofensive faţă de tânărul regat duc în 1883 (!!!) la încheierea Tratatului politico-militar secret dintre România şi Austro-Ungaria, la care au aderat ulterior Germania şi Italia. O studiere mai profundă a acelei perioade istorice şi a acelui proces de modernizare va aduce oricărui cititor, încă necunoscător al istoriei trecute, detalii tulburătoare despre cât de multă asemănare există între aceste două etape. Nu asta este însă intenţia mea cu textul de faţă, aşa că mă voi opri aici pentru a ajunge la „cestiune”:

O constituţiune pentru klingonieni?

Iar cestiunea este revizuirea constituţiei.
O revizuire a constituţiei ar presupune existenţa, la început de drum, a unei evaluări a funcţionării ei în perioada scursă şi a unui proiect naţional.
În ceea ce o priveşte pe prima, există critici ale unui moment sau ale altui moment, dintr-o parte sau cealaltă, uitate sau răstălmăcite, există semnalizări din diverse zone sociale, profesionale sau politice, dar nu şi un studiu coerent şi argumentat de la care să pornească onorata comisie însărcinată cu revizuirea. De fapt, nu există un astfel de studiu pe masa comisiei pe care aceasta să şi-l asume sau, eventual, să-l comande unei echipe din cei mai buni specialişti ai momentului şi pe care să ni-l supună şi atenţiei noastre. Ca să ştim şi noi, nu de alta, cum ne-a mers.
Mai important însă decât acesta ar fi existenţa unei viziuni, a unui proiect pentru România, în perspectiva căruia Constituţia să se constituie într-o osatură permisivă şi fermentativă şi nu o piedică, un cadru rigid care să blocheze intenţiile cu adevărat şi binefăcător reformatoare, ci pe cele care i se opun acestuia. Un astfel proiect lipseşte însă cu desăvârşire. Lipseşte acum aşa cum a lipsit în toţi aceşti 24 de ani. De aici şi tot haosul, mişcarea mai curând browniană decât ordonată (dirijată doar din când în când de câte un curent aplicat, mai întâi de NATO apoi de UE, fără ca să fie clar nici dacă această dirijare este întotdeauna şi întru totul conform intereselor pe termen lung ale românilor) din politica românească îndreptată doar către interesele castei politice şi ale partenerilor ei.
Nici un partid, nici un om politic nu a reuşit să se prezinte în aceşti ani în faţa poporului şi să-i propună ceva de genul: Măi oameni buni, noi vă propunem să construim împreună casa asta. Uite, cam aşa ar arăta, aşa ar fi pe dinăuntru, aşa pe afară, orientată astfel, din materialele astea; astea ne sunt resursele, astea nevoile, ăştia vecinii. De fapt nici nu ştim de ce ea se numeşte şi se va numi Constituţia României? De ce nu a Tarazundei, a ţării Liliput sau a Klingoniei?
În al treilea rând, ar trebui să existe o comisie formată din specialişti de vârf, în primul rând în drept constituţional, dar nu numai, persoane cu competenţă dar şi cu viziune, care să ia proiectul şi să zică: Deci asta vreţi voi să faceţi? Păi pentru proiectul de faţă, astea sunt instituţiile de care avem nevoie şi astea regulile de bună convieţuire şi împreună lucrare, adică, într-un cuvânt, cam asta ar fi constituţia.

Comisia zero barat

Ce avem în schimb? Zero evaluare, zero proiect şi o comisie făcută din mediocrităţi şi nulităţi, unii dintre cei necunoscuţi, poate, oameni în regulă, care s-au trezit, peste noapte, înţelepţii naţiunii. De-abia votată şi dinspre ea deja ajung diverse zgomote: de exemplu, unul vrea să scrie la constituţie că toată lumea în nevoie trebuie ajutată! Antonescu, sublimul preşedinte, înţeleptul constituţionalist, ne anunţă solomonic, întrebat de o temă sau alta, că dacă ei vor ajunge la concluzia aia sau ailaltă pe una din ele o vor adopta. Cei de pe margine nu stau nici ei degeaba: de exemplu, Cristian Preda ne propune votul de la 16 ani şi un singur mandat pentru preşedinte. De ce? I se pare că adolescenţii de 16 ani care nu reuşesc în proporţie de 70 % să ia bacul doi ani mai târziu sunt numai buni pentru a vota cu doi ani mai devreme? Sau, dacă un preşedinte e bun îl dai afară după un mandat? Când în cel de-al doilea îşi poate duce la capăt proiectele începute în primul? (Asta la americani, căci la noi nu ştim despre ce preşedinte vorbeşte domnul Preda). Citiţi încă o dată fragmentul de fragment de discurs de la început; luaţi cuvintele din gura lui Farfuridi şi împrăştia-le pe buzele celor pe care îi auziţi la televizor astăzi. Nu este exact aceeaşi hărmălaie fără sens, goală de conţinut, expresie a unui haosului interior al politicienilor noştri?

Băsescu e oricum de vină

Constituţia ar merita, după cum spuneam, o discuţie serioasă dusă de nişte oameni serioşi, competenţi, responsabili. Nu avem. Bate vântul prin parlament, dar aşa ceva nu găsim. Şi nici în afara lui. În toate partidele actuale e mare jale (erau câteva personaje interesante la PDL, dar „zombi” conduşi de Blaga i-au pus pe margine, dacă nu chiar pe liber).
De fapt, nici nu este clar dacă procesul va fi dus până la capăt date fiind loviturile la „gioale” tot mai frecvente între PSD şi PNL. Antonescu ne anunţă că nu e nevoie de specialişti pentru că, în definitiv, constituţia este o asumare politică. Asta ar însemna ca la această oră să ştim care este poziţia USL măcar pe subiectele puternic contestate de ea în trecut. Cum ar fi Preşedintele României. Dacă nu o avem înseamnă că va decide comisia, adică, Antonescu şi în numele lui Ponta? Mi-e greu să cred. Sau poate s-au înţeles şi nu ne spun nimic aşa, de-ai naibii, ca să ne surprindă. Vor mai fi ei, acum când jilţul de la Cotroceni e tot mai aproape, consecvenţi cu contestările anterioare şi ideea unui preşedinte tăietor de panglici? Astfel de teme sunt destul de multe şi pentru niciuna din ele nu avem un răspuns din partea celor care au declanşat mecanismul de revizuire şi care, în definitiv, îşi pot vota ce constituţie vor ei. Asta ca să închid discuţia despre cum vor veni ideile de la forumul constituţional şi de la cetăţeni prin ong-uri şi politicieni.
Ni se poate sugera că e vorba de o dovadă de maximă democraţie: avem o comisie, o lăsăm să lucreze şi noi ne supunem deciziilor ei. Zău? Cu caricatura aia de comisie? Cu comportamentul anterior de inspiraţie totalitară? Cu caricatura asta de oameni politici care mint în ritmul pulsului lor?
Personal înclin, ca Farfuridi, către una din două:
– Ori nu se va revizui nimic dar se va schimba pe ici pe acolo prin punctele esenţiale pentru liderii, baronii, oligarhii, mogulii de partid şi afiliaţi acestuia (ideal pentru care se vor înţelege toate partidele din parlament),
– Ori se va revizui, dar nu se va schimba nimic pentru că nu se vor înţelege şi nu vor mai avea timp. Sau pentru că de fapt e doar o maşină de fum care să ne arate cum sunt ei de serioşi în a-şi ţine promisiunile şi să nu lase pe noi să fim atenţi la cum se repartizează de avuţia naţională?
Iar dacă nu iese nicio constituţie, e Băsescu de vină, că dacă tot stă la Cotroceni şi n-are ce face.

The following two tabs change content below.

Spune-ți părerea