Trebuie să recunoaştem că propaganda şi lobby-ul homosexualilor sînt foarte abile şi teribil de eficiente. La noi, în cîţiva ani au reuşit nu numai să timoreze o ţară întreagă, ci şi să îi pună într-o defensivă „vinovată” pe cei care se opun politicii lor.
Aşa am ajuns în situaţia incredibilă în care nu ei sînt obligaţi să ne explice cum îndrăznesc să ceară ca un act anormal să fie recunoscut drept normal, ci noi, heterosexualii, să motivăm de ce nu sîntem de acord cu homosexualitatea, cu căsătoriile gay şi cu adopţiile de copii de către pederaşti. Noi sîntem etichetaţi ca înapoiaţi, obtuzi, extremişti, nu ei, care se împerechează mai rău ca dobitoacele.
Sîntem acuzaţi că îi discriminăm, pentru că ne apărăm valorile.
„Dreptul” lor la a-şi exiba comportamentul denaturat este mai presus de dreptul majorităţii la decenţă.
Dacă spunem anormalităţii pe nume, sîntem catalogaţi homofobi.
Să avem, totuşi, proprietatea termenilor. Fobia este o “stare patologică de nelinişte şi de frică obsedantă, lipsită de o cauză obiectivă sau precisă”, ca şi o “repulsie excesivă faţă de ceva; aversiune nerezonabilă”. Or, în chestiune nu e vorba de aşa ceva. Nu teama iraţională sau duşmănia faţă de cineva diferit determină atitudinile împotriva homosexualităţii, ci inacceptabilele cerinţe ale homosexualilor. Dacă activiştii homosexuali s-ar abţine de la periodicele ieşiri publice, prin care urmăresc să ne impună o aberaţie sexuală drept standard de normalitate, nimeni nu ar avea nimic cu ei.
Este de neînţeles cum au izbutit homosexualii să facă din problema lor un punct de dezbatere pe agenda publică, într-o societate în care peste 90% dintre cetăţeni se declară creştini. În mod firesc, subiectul nici nu ar trebui deschis. Învăţătura noastră de credinţă consideră această practică sexuală un păcat grav, de care cei care se fac vinovaţi trebuie ajutaţi să scape cît mai repede. În creştinism, fie el răsăritean sau apusean, nu există toleranţă pentru homosexualitate, ci doar compasiune, ca pentru un suferind. Este vorba de aceeaşi înţelegere şi milă ca pentru orice păcătos, indiferent de păcatul care îl munceşte. Omul acela este beteag sufleteşte şi ajunge să-şi bată joc de trupul lui. Nu-l pedepseşti pentru asta, dar nici nu poţi să-i spui să continue aşa, ori să-i accepţi cererile aberante.
Imaginaţi-vă că un depedent de droguri ar pretinde legalizarea stupefiantelor, ori un beţiv ar solicita să i se permită prin lege să vină beat la serviciu, sau un alienat mintal ar insista ca legiuitorul să-l declare sănătos şi să fie tratat ca atare, sau, în fine, un zoofil şi-ar revendica dreptul de a întemeia o „familie” cu găina, oaia sau vaca de care s-a „îndrăgostit”. Vi se par nişte ipoteze forţate? Ei, bine, acum 20 de ani şi homosexualitatea era privită la fel. Nici un om cu capul pe umeri nu se referea la homosexuali decît ca la dezaxaţi, ca la unii care sînt în afara normalităţii fie din pricina unei boli, fie din viciu. De altfel, homosexualitatea a fost considerată boală psihică pînă în 1990, nu doar în România. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a scos-o în acel an de pe lista de afecţiuni psihice, iar astăzi statele europene sînt chemate să o elimine şi de pe lista de patimi. Totuşi, sînt destui medici care continuă să trateze homosexualitatea, cu rezultate spectaculoase, mergînd deseori pînă la vindecarea pacienţilor. De asemenea, sînt tot mai mulţi homosexuali care au renunţat la apucăturile lor, după ce şi-au găsit lecuirea în Biserică.
Apropo, remarc cu tristeţe că Patriarhia Română nu găseşte de cuviinţă să intervină în dezbaterea despre homosexualitate, care a bulversat lumea românească în ultimele săptămîni. În mod inexplicabil, BOR tace pare-se cu program, de vreo cinci, şase ani încoace, asupra acestei probleme. În fiecare an, homosexualii mai dau un asalt asupra moralităţii publice şi a instituţiilor statului, încercînd să mai cîştige o redută. Şi în fiecare an, Biserica noastră tace. De ce? Pînă cînd? Nu realizează înalţii noştri ierarhi că „turma” are nevoie de un cuvînt lămuritor? Şi că, dacă toţi vom tăcea, se va instala şi aici „urîciunea pustiirii”?
Dacă puterea duhovnicească nu face uz de autoritatea ei, într-o problemă de interes naţional, să ne mai mirăm că Puterea politică este gata să cedeze presiunilor şi ademenirilor venite dinspre lobby-ul homosexual?
Estimp, activiştii pidosnici atrag în jocul lor pervers instituţiile de învăţămînt, ca să ne strice copiii, să le inculce o mentalitate cu efecte îngrozitoare în timp.
Facultatea de Istorie şi cea de Sociologie, din Universitatea Bucureşti, au renunţat să găzduiască manifestări de propagandă homosexuală numai la protestul energic şi bine motivat al unor organizaţii creştine. Însă, la Liceul bilingv „George Coşbuc” din Capitală scandalul e în toi, după ce o serie de acţiuni pro-homo au fost oprite, la opoziţia unor părinţi. Dar abia în cel de-al patrulea an de cînd liceul desfăşoară astfel de acţiuni de promovare a homosexualităţii. Ministerul Educaţiei şi Inspectoratul Şcolar Bucureşti au început o anchetă care vizează conducerea instituţiei de învăţămînt şi pe principalul organizator al unei parade gay în liceu , profesoara Roxana Marin (care s-a evidenţiat, la un moment dat, ca actriţă într-o piesă cu titlul „Monoloagele vaginului” şi a cărei comunitate nu cred să fie prea mîndră de înclinaţiile ei sexuale). Imediat activiştii homosexuali au declanşat o campanie de presă pentru intimidarea autorităţilor. În paralel, profesorii propagandişti ai homosexualităţii în liceu sînt pe cale să-şi impună „viziunea” asupra întregului corp profesoral, cerîndu-le colegilor lor să se solidarizeze şi să nu abandoneze „programele de apărare a drepturilor omului”. Oamenii ăştia, fie sînt bolnavi, fie ticăloşi. Iar dacă majoritatea va tăcea, laşă, comodă sau plătită, nu va fi scutită de consecinţe.
Probabil că, în cele din urmă, părinţii care au sesizat porcăria de la „G. Coşbuc” vor fi siliţi să-şi mute copiii la alte şcoli, ca şi cei care vor realiza că nu mai pot avea încredere în pedagogia din acest liceu. Şi dacă se va întîmpla aşa, înseamnă că majoritarii sînt împinşi spre ghetoizare, în vreme ce instituţiile publice ale României creştine intră cu totul pe mîinile pederaştilor.
Asta aşteptăm?
- Noi și ”Înalta Poartă” - 8 aprilie 2024
- SUA – UE – România, sub spectrul acelorași amenințări - 26 februarie 2024
- România Mare în Europa - 28 ianuarie 2024