Reconstrucţia României

Faţă de sentimentul irepresibil al descompunerii generalizate şi al paraliziei cvasicomplete în care ne găsim ca ţară, apare astăzi cu insistenţă întrebarea: de unde trebuie început pentru a reconstrui ceea ce s-a demolat şi a reporni ceea ce pare veşnic înţepenit?

Răspunsul la această întrebare vine întotdeauna pe câteva căi, niciuna, din păcate, îndreptăţită. Să le luăm pe rând.

Prima este calea politică. Aparent cea mai îndreptăţită dintre căi, căci este calea ce teoretic asigură conducerea cetăţii, calea politică este cea mai puţin realistă astăzi. Motivele sunt nenumărate. Politica a devenit dependentă de economic şi, în acelaşi timp, s-a autonomizat de voinţa celor pe care, teoretic, îi reprezintă. După ce votul se cumpără cu iluzii de tot felul (cele mai multe, economice), acţiunea politică bate pasul pe loc, când nu e de-a dreptul distructivă. Amalgamul de politic şi economic reprezintă o reţetă toxică, mult mai gravă decât se bănuieşte. Şi nu este vorba despre pericolul minor al „corupţiei” (se pare că justiţia noastră, până mai ieri, „oarbă” la propriu, a început să vadă, dar puşcăriile nu vor reaşeza ţara pe un făgaş normal – ar trebui prevenit, nu pedepsit). În sine, amestecul politic-economic duce la dezastre de ambele părţi: oamenii de afaceri se plâng de incompetenţa politicienilor, aceştia din urmă ar vrea să se desfacă din îmbrăţişarea uneori prea strânsă a intereselor economice, dar e imposibil etc. Ceva aici indică faptul că trebuie o altă cale.

Unii îşi pun mari speranţa în calea economică. Sunt cei care, de pe meterezele redutei economice, ar dori să fie lăsaţi ei să conducă, fără a mai avea nevoie de aprobarea unor instanţe politice sau cetăţeneşti. Spiritul economic dominant al vremurilor noastre pare a le da dreptate. Într-o lume care-şi caută cu înfrigurare mijloace de trai, nu sunt managerii cei care ar trebui eliberaţi cu totul de chingile de până acum? Filosofia managementului atotputernic se leagă apoi de ideea meritocratică. Numai cei care merită pot avea, numai cei care fac ceva concret pentru ei şi pentru semenii lor sunt îndreptăţiţi să aibă drept de decizie în cetate. Din păcate, această viziune suferă de optimism naiv, dar şi de o crasă inadecvare istorică. În ciuda aparentei sale îndreptăţiri, această filosofie nu „prinde” rădăcini nici măcar la nivelul întregului Occident, pentru a nu mai vorbi de zona noastră culturală. Singurul perimetru unde s-a construit pe astfel de fundamente a fost lumea anglo-saxonă. Dar nici acolo experimentul managementului exclusivist nu mai are resurse. Îngustarea incredibilă a plajei de resurse alocate clasei de mijloc (pentru a nu mai vorbi de cei săraci) va conduce şi acolo la un dezastru politico-social, aşa cum se poate deja constata. Lumea dură a concurenţei economice lasă loc liber manifestărilor anarhice sau chiar criminale la nivel social. Un mare etolog austriac (Konrad Lorenz) putea chiar să scrie că filosofia concurenţei economice este cel mai mare pericol la adresa speciei umane. În atari condiţii, nu se poate paria nicidecum pe această linie.

Publicul se refugiază, vrând-nevrând, şi în ideea naţională. Dacă istoria pare a ne „teroriza” permanent, măcar să rezistăm ca şi comunitate organică, cu orice preţ. Chiar cu preţul unei retardări economice. Această idee este una tentantă şi firească până la un punct. În plus, ea vine din aceeaşi rădăcină cu filosofia tradiţionalismului, care, în Europa, va fi mereu o voce de fundal imposibil de reprimat. Prin anii ’60, marele filosof italian Julius Evola le propunea compatrioţilor săi să se retragă din hora drăcească a intereselor economice internaţionale (cu punct de referinţă SUA), pentru a deveni un stat tradiţional-cultural. Aşa ceva visează toţi oamenii de cultură. E vorba despre cei care au spirit cultural superior, nu despre intelectualii…progresişti. Nu altfel gândea Eminescu al nostru („Şi cum vin cu drum de fier…”), deşi trăia o epocă în care deliciile modenităţii încă nu se arătaseră cu totul. Calea naţională, fără a fi nedreptăţită, nu poate asigura singură supravieţuirea unei comunităţi istorice. În plus, tradusă politic, ea nu mai apare astăzi ca fezabilă, într-o lume care încă se declară globală. Atenţie! Pierderea acestui reper naţional, pe de altă parte, înseamnă abandonarea unei energii substanţiale, una dintre cele mai importante energii de fundal ale lumii moderne. Prin urmare, calea naţională rămâne mereu o alternativă care trebuie cultivată. Dar nu este singura.

Legată de ideea naţională este ideea politică radicală. Anarhia în care trăim seduce prin gândul opus al dictaturii ordonatoare, al forţei oarbe care rade excrescenţele unei democraţii parazitare, obtuze, minore. Este o cale pe care, de asemenea, mulţi o încearcă mental, deşi nu sunt dispuşi s-o asume deschis. Meritul major al lui Traian Băsescu, cel adorat acum câţiva ani de români, va fi fost atunci întrezărirea imaginii dictaturii luminate, al ardeiului care se înfige în spatele celor care merită traşi în ţeapă. Nu degeaba lupta cu Traian Băsescu a însemnat, pentru adversarii săi, acreditarea ideii că şi el e parte a celor pe care dorea să-i tragă în ţeapă, că este o creaţie a Sistemului, că păcatele pe care le reproşează clasei politice sunt păcatele camarilei lui, ascunse prin demagogia ieftină a detaşării de cei pe care îi acuză de rele. Calea dictaturii are de asemenea îndreptăţire politică, istorică, tradiţională, chiar teologică, pretind unii. Dumnezeu pare a-şi nega uneori propriile legi paşnice cu care guvernează lumea şi preia dictatorial controlul asupra vieţii noastre, spunea Donoso Cortés, un teoretician spaniol conservator de secol XIX. Cine îşi va putea asuma însă „practic” această cale într-o vreme în care oamenii par a se simţi din ce în ce mai oprimaţi de salariile preoţilor? Omenirea a coborât atât de mult ştacheta rezistenţei la solicitările constrângătoare, încât e greu de presupus că dictatura va avea, deocamdată, şanse de reuşită. Dar nici n-ar trebui, din pudibonderie teoretică, să excludem perspectiva căderii mulţimilor tocmai în atracţia contrară a ceea ce pare ideea cea mai importantă azi: ideea libertăţii individuale.

Toate aceste căi sunt dominate de ideea unui conflict latent între două părţi. Politica este terenul conflictului gol prin excelenţă, al luptelor fără substanţă, al turnirurilor de mucava: un fel de reenacting fără sfârşit, politica nu mai convinge pe nimeni. Calea economică îşi atinge limitele în paralizia bogaţi-săraci, de unde nu mai poate ieşi decât fie la stânga, prin partidele socialiste care bagatelizează ideea de tradiţie şi aruncă lumea azi într-un soi de anarhism fără sens, fie la dreapta, unde păcatul sărăciei şi al inadecvării sociale este suficient pentru a condamna la moarte civilă nu doar indivizi, ci comunităţi întregi: azi, Grecia e puturoasă şi balcanică, deci ar trebui să dispară. Mâine va veni rândul Bulgariei, apoi al României etc.

Ideea naţională, ultima redută a europenismului până de curând, începe să pălească. Dihotomia ei-noi, firească în sine, nu mai operează normal într-o lume în care li se permite „lor” să conducă. Să ne hotărâm: ori rămânem „noi” şi îi asimilăm pe „ei” (cu condiţia să putem, deci să nu fie prea mulţi şi prea diferiţi – vezi toată discuţia despre raporturile imposibile Occident – Islam), ori renunţăm la „noi” (dar putem?) şi acceptăm să fim altceva.

Pentru a fi instrumentalizată, ideea dictaturii are nevoie de asemenea de o ruptură şi mai profundă, de data aceasta operată în interiorul câmpului politic propriu. Este nevoie ca cineva să condamne definitiv o parte semnificativă a societăţii, pentru ca altcineva (unul sau foarte puţini aleşi) să poată ajunge la putere şi să salveze puţinul care încă nu a fost infestat. Dar impresia că toţi sunt la fel deocamdată funcţionează ca filtru antidictatorial…

Singura cale care rămâne şi pe care nu am discutat-o este calea profesională. Energiile profesionale sunt parte a lumii noastre sociale şi politice, istorice şi culturale, dar au, spre deosebire de cele expuse mai sus, câteva avantaje.

Deocamdată nu vom face decât să enunţăm câteva principii, urmând să revenim asupra lor cu altă ocazie.

Profesia este, din fericire, parte a sistemului tradiţional al lumii. Forţa sa rezidă şi în caracterul transgeneraţional. A fi medic înseamnă în bună măsură acelaşi lucru, de sute de ani: înseamnă a vindeca oameni. A fi dascăl, de asemenea. A fi arhitect presupune aceeaşi pasiune pentru frumosul statornicit arhitectonic. Cel puţin structura de bază a meseriilor tradiţionale rămâne fundamental aceeaşi, ancorată în aceleaşi valori. Desigur, lucrurile s-au mai schimbat (nu neapărat în bine), dar energiile vechi pot oricând să renască.

În plus, energiile profesionale sunt transnaţionale. Aşa se explică de ce pleacă medicii noştri în Occident. Nimeni nu fuge de un medic arab, doar pentru că e arab. Acceptarea diversităţii etnice se face mult mai uşor pe cale profesională. Şi nu vorbim de o acceptare din specia facilă şi corect politic a „toleranţei” (termen înşelător, născător de iluzii), ci de toleranţa reală, care presupune nu doar acceptare, ci şi iubire. Raed Arafat nu este doar tolerat-acceptat, ci şi iubit-urmat-admirat. E un model, străin fiind, totuşi!

Profesia are şi avantajul unei forţe pe care actuala conjunctură politică şi economică pare a o ignora: forţa morală. Din punct de vedere sociologic, orice construcţie instituţională fără forţă morală rămâne problematică. O armată de trădători este o imposibilitate, oricâte precauţii sau condiţii materiale excepţionale ar avea.

Aceste avantaje, şi altele, fac ca energiile profesionale să fie o alternativă interesantă la căile enumerate mai sus. Dar în ce se obiectivează aceste energii? Răspunsul nu este simplu: pe vremuri, instituţiile cu pricina se numeau bresle sau corporaţii. Astăzi, corporaţiile înseamnă cu totul altceva şi nu mai corespund, ca spirit, cu spiritul vechilor bresle. Pentru ca energiile profesionale să se poată extinde, ele au nevoie de o nouă structură instituţională unde să fie găzduite. Relativ recent, academicianul Mircea Maliţa, dimpreună cu Călin Georgescu, au coordonat o lucrare interesantă despre „reprofesionalizarea” României (România după criză. Reprofesionalizarea, Ed. Compania, 2010) (neobservată de public, ca să nu mai vorbim de factorii politici!), în care perspectiva refacerii energiilor profesionale începe să se contureze.

Credem că discuţia despre reconstrucţia României poate începe cu capitolul refacerii valorilor profesionale. Vom reveni.

The following two tabs change content below.
Cristi Pantelimon

Cristi Pantelimon

Conf. univ. dr. Facultatea de Sociologie, Universitatea “Spiru Haret”, Bucureşti, autor al volumului Corporatism şi economie. Critica sociologică a capitalismului (2009).
Cristi Pantelimon

Ultimele articole de Cristi Pantelimon (toate)

1 thought on “Reconstrucţia României

Spune-ți părerea