A murit istoricul Gheorghe Buzatu

Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu, unul dintre cei mai vrednici cercetători din ultimele decenii ai istoriei noastre interbelice, a trecut dincolo la amiaza zilei de luni 20 mai 2013. Cardiac cronic, depăşise cu bine un atac cerebral în 2011, dar boala de inimă l-a răpus în cele din urmă, în plină activitate profesională. „Această tragedie a venit cînd ne aşteptam mai puţin. Părerea noastră era că şi-a revenit foarte bine, redevenise activ, era foarte mobil. Participa la conferinţe, simpozioane… Chiar ieri am fost împreună la Bîrlad [la Tîrgul de Carte din cadrul Zilelor Culturii Bîrlădene]”, a spus tînărul cercetător Corneliu Ciucanu, colaborator apropiat al său.

Născut la Sihlea-Vrancea, pe 6 iunie 1939, a urmat studii de Filologie şi Istorie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1956-1961), devenind doctor în Istorie încă din 1971. De Iaşi şi-a legat cu precădere viaţa şi activitatea profesională: a fost cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” şi cercetător ştiinţific principal al Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană, ambele ţinînd de Filiala Iaşi a Academiei Române, sub a cărei egidă a coordonat şi prestigioasa colecţie „Românii în istoria universală” (peste 140 de volume); a fost senator de Iaşi în legislatura 2000-2004 (ales, neglorios, pe listele Partidului România Mare), răstimp în care a făcut parte din Comisia pentru politică externă a Senatului şi din Delegaţia Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, iar o vreme a fost chiar vice-preşedinte al Senatului României. În ultima parte a vieţii, a fost profesor universitar la Craiova şi la Constanţa (unde a devenit, în urmă, Doctor Honoris Causa al Universităţii „Ovidius”). În 2008, Adunarea Generală a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România îl alesese membru corespondent.

A scris peste 50 cărţi şi peste 500 de studii şi articole publicate în periodice sau în volume colective, a îngrijit (singur sau în colaborare) peste 70 de volume de interes ştiinţific, iar printre titlurile sale cele mai de seamă trebuie menţionate: România şi trusturile petroliere internaţionale pînă la 1929 (Iaşi, 1981 – Premiul Academiei Române), Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial (2 vols., Bucureşti, 1988-1995), “Procesul” lui Cor­neliu Codreanu (mai 1938) (volum editat în colab. cu Kurt W. Treptow – Iaşi, 1994), Aşa a început Holocaustul împotriva poporu­lui român (Bucureşti, 1995), Ra­dio­grafia dreptei româneşti: 1927-1941 (în colab. cu Corneliu Ciucanu şi Cristian Sandache, Bu­cureşti, 1996 – una dintre cele mai corecte tratări istorio­gra­fice ale problemei), O istorie a petrolului românesc (Bucureşti, 1998; reed. 2009, tradusă şi în engleză), Istoria românilor în secolul XX: 1918-1948 (Bucureşti, 1999; reed. 2002), Mareşalul Antonescu la judecata is­to­riei (coord., Bucureşti, 2002) şi Mare­şa­lul Antonescu în faţa istoriei (în colab. cu Dana Beldiman şi Eftimie Ardeleanu, Craiova, 2002).

Deşi a trăit vremuri dificile (cu compromisurile ştiute sub vechiul regim) şi pare să fi avut vocaţia păguboasă a încîrdăşirilor nefericite (Kurt W. Treptow, Corneliu Vadim Tudor, Vlad Hogea, Victor Roncea etc.), a fost un om fundamental cinstit şi generos, iar aventura politică peremistă (depăşită în cele din urmă) i-a umbrit nemeritat prestanţa ştiinţifică şi bunul naţionalism (tot mai rar în tagma istoriografilor noştri, mai pervers ideologizaţi chiar decît în vremea comunismului). Nu ştiu în ce măsură s-ar putea spune că a făcut şcoală în istoriografia românească postcomunistă, dar a avut destui discipoli şi colaboratori tineri, care-i vor duce mai departe cercetările, cu măcar o parte din duhul care le-a însufleţit.