România şi Europa, două vase incomunicante

Înainte de 1989 românii iubeau Europa. Atunci, sub eticheta de Occident, în care intra o bună doză de americanism. Occidentul, mai avansat tehnologic şi mai pragmatic, nu iubea România, dar avea tot interesul să lase să se creadă aşa ceva. Bineînţeles, românii iubeau şi România, mai abitir decât astăzi, deşi moda steagurilor înfipte în dreptul fiecărui aparat de aer condiţionat şi a Eurovision-ului (un fel de teledon comico-patriotic) nu sosise încă. Când în 1977 Edgar Papu căuta în cultura română urme ale protocronismului nostru, n-o făcea împins de vreo indicaţie a C.C. al P.C.R., ci dintr-un sentiment de echilibru şi de preaplin. Mai are cineva astăzi curajul să se afirme măcar urmaş de departe al lui Papu? Doamne-fereşte! Astăzi e vremea lui Lucian Boia, istoricul „pe negativ” al lui Edgar Papu, pentru care România e „altfel” tocmai pentru că la toate capitolele suferă de nedesăvârşire. Sfâşiată şi condamnată de minorat cultural şi civilizaţional, România e o utopie. Căci europeană nu poate fi! Comunistă, cenuşie şi ceauşistă, România „aceea” avea măcar demnitatea autarhiei. A unei autarhii care s-a dovedit până la urmă fatală celui care s-a declarat unicul ei artizan. Dar măcar avea puterea să se arate mândră de ea însăşi. Nu poţi iubi ceva fără să te iubeşti pe tine.

Integraţi în 2007 în Uniunea Europeană, românii au început, încet-încet, să se urască pe sine. Nemulţumiri peste nemulţumiri, acuze peste acuze. Iar soluţiile politice au însemnat nu un remediu, ci adâncirea crizei. De fapt, soluţia politică de după 1989 şi de după 2007 a fost aceeaşi: partidocraţia, crearea de partide, fără doctrină, fără program statal şi fără principii. Un stat labil controlat de un număr mai mare sau mai mic de partide va sfârşi prin a se epuiza. În naivitatea noastră, am crezut că generarea de partide poate fi benefică. Nimeni nu a fost conştient că problema României nu era Partidul Unic (PCR-ul), ci ceva mult mai profund. Criza se poate manifesta la fel de bine şi cu un partid, şi cu o mulţime de partide. Asta o ştia diplomatul şi filosoful spaniol Donoso Cortés încă la 1850, când descria criza Europei de după revoluţiile de la 1848 exact în aceşti termeni, ca realitate care nu depinde de numărul de partide. Ca un blestem, salvarea societăţii este mereu ratată de comportamentul politic al momentului : „Ei bine, acolo unde dizolvarea partidelor produce salvarea societăţii, bonapartiştii se gândesc la Bonaparte, orleaniştii la contele de Paris, legitimiştii la Henric al V-lea; şi invers, acolo unde salvarea societăţii ar presupune ca partidele să-şi păstreze vechile steaguri şi să nu se distrugă singure, pentru ca toţi membrii să poată lupta împreună în mari şi nobile bătălii, acolo unde acest lucru este necesar pentru salvarea societăţii – precum în Spania – acolo, domnilor, partidele se dizolvă”, spunea Donoso Cortés. La fel la noi, după 1989, românii s-au legat de un partid sau de altul, uitând aproape întotdeauna de ţară. Şi timpul a trecut, iar Europa a venit să desăvârşească ceea ce trebuia desăvârşit: criza definitivă a instituţiilor româneşti de după 1989. Barbaria involuntară s-a instalat după 2007 în ţara noastră. Este vorba despre barbaria competitivităţii economice oarbe şi a noii forme fără fond, oriunde ţi-ai îndrepta privirea. Peste capitalismul de cumetrie sau sub el s-a aşternut în ultimii ani un strat gros de socialism instinctual, ţigănesc, de mahala, mai îngrozitor decât cel sud-american, căci e fără direcţie. Dacă înainte de 1989 românii iubeau Europa, azi o urăsc mocnit, dar fără rest. Dar de ce ne mirăm? Fenomenul e generalizat în întreaga Lume Veche, unde toată lumea urăşte pe toată lumea fiindcă toţi sunt în competiţie cu toţi. Naţionalismul lui Ceauşescu era senin pe lângă tăciunii nestinşi ai urii reciproce de azi dintre popoarele europene. Nu ştiu dacă « eurocraţii » sunt de vină pentru acest haos hobbes-ian în care s-a scufundat Europa, dar semnele sunt grave, iar remediile par a nu veni de nicăieri. Cu câteva decenii în urmă, un spaniol dotat cu o sensibilitate la fel de mare ca a lui Donoso Cortés, avertiza asupra pericolului apropierii prea mari dintre popoarele europene. În epoca internetului, în care ştirile şi informaţiile despre toate celelalte popoare europene circulă atât de repede de la unul la altul, arată Ortega y Gasset, fenomenul ce rezultă nu este o apropiere morală a acestora, ci dimpotrivă:  « Susţin, aşadar, că noua structură a lumii transformă mişcările opiniei dintr-o ţară despre ceea ce se întâmplă în alta – mişcări care înainte vreme erau aproape inofensive – în autentice incursiuni. Asta ar fi suficient pentru a explica de ce, când naţiunile europene păreau mai apropiate de o unificare superioară, ele au început dintr-o dată să se închidă în sine, să-şi ermetizeze existenţele, unele faţă de altele, şi să-şi transforme frontierele în scafandre izolatoare » (Europa şi ideea de naţiune).

Ceea ce sesizează aici Ortega y Gasset este un fenomen sociologic tulburător : în loc să ducă la o mai mare coeziune, apropierea prea mare dintre popoare conduce adesea la respingere reciprocă. Dar ce ar fi putut însemna unificarea superioară de care vorbeşte filosoful spaniol? În niciun caz unificarea economico-politică de azi, ideologizată şi birocratizată, cu sediul la Bruxelles. Uniunea Europeană este anti-Europa însăşi, spunea cu câţiva ani în urmă Alexandru Paleologu. Sensul era acela al lui Ortega. O Europă «unică» este un non-sens. Să amintim «motorului» economic actual al Europei, adică Germaniei, ce spunea în 1862 un filosof german naţionalist şi hegelian, Johann Eduard Erdmann : «A fi doar german e antigerman»? Azi, a fi doar european e antieuropean!

Cristi Pantelimon

About Cristi Pantelimon

Conf. univ. dr. Facultatea de Sociologie, Universitatea “Spiru Haret”, Bucureşti, autor al volumului Corporatism şi economie. Critica sociologică a capitalismului (2009).

Spune-ți părerea