Sfinţii închisorilor şi duhul lor profetic

Textul de faţă încearcă să pătrundă în profunzimea mesajului lăsat posterităţii de către cei supranumiţi “sfinţii închisorilor”. Aceştia nu sunt nicidecum doar nişte figuri martirice, care au trecut prin suferinţă datorită credinţei lor în Hristos şi în faţa jertfei cărora ne închinăm cu smerenie. Dincolo de acest rol exemplar, ei au lăsat în urma lor un testament şi o atitudine în faţa lumii de ieri, de azi şi de mâine. Sunt rânduri cu caracter profetic, o moştenire lăsată românilor şi întregii lumi, izvorâtă din curăţenia unor suflete lămurite în focul suferinţei. Viziunea lor cuprinde înălţarea acestei lumi de la degradarea actuală la o “lume nouă”, purificată şi străbătută de autenticul duh creştin. E testamentul lor, al unor tineri români, pentru întreaga umanitate. Ei nu trebuiesc doar evocaţi, ci în primul rând înţeleşi, pentru a putea fi mai apoi urmaţi întru împlinirea celor vestite de ei.

Criza valorilor spirituale

Procesul de degradare a valorilor spirituale care au stat secole de-a rândul la temelia civilizaţiei europene nu s-a manifestat doar în chip lent şi uniform. E adevărat: acest caracter mai puţin acut este prezent în cea mai mare parte a curgerii timpului. Mai precis, în perioada dintre două zguduiri. Sunt şi acum semne vădite care indică apropierea de o nouă treaptă, de o nouă discontinuitate. Nu ne putem însă imagina cum se va manifesta aceasta.

Acum nu mai poate fi vorba de aruncarea în aer a temeliilor pe care a stat aşezarea tradiţională a lumii, pentru că aceasta s-a produs deja cu multe decenii în urmă.

Comunismul a demolat în est cu tancuri şi buldozere tot ce a prins sub şenilele-i distrugătoare, frângând coloana vertebrală a naţiunilor încătuşate. Chiar dacă după căderea sa, „ajutată” şi din exterior şi datorată în primul rând propriilor deficienţe structurale şi contraperformanţe economice, Biserica şi credinţa au renăscut în aceste societăţi profund traumatizate: acea coloană vertebrală, acea verticalitate a naţiunilor nu s-a refăcut decât parţial (în ţări precum Polonia, Ungaria) sau mai deloc (exemplul României).

În societatea de consum occidentală degradarea valorilor spirituale s-a produs în lipsa unor şocuri majore, dar în niciun caz de la sine. Asistăm la rodul unei propagande constante, dusă vreme de decenii de-a rândul, de către forţe (în special de stânga), care pe vremea războiului rece cochetau făţiş cu comunismul, şi care s-au impus treptat în toate sectoarele vieţii publice, beneficiind în ultimele decenii şi de imensa forţă a mijloacelor de informare în masă. Acestea sunt cele care controlează acum destinele continentului european. Privind la Uniunea Europeană în forma actuală, acest lucru devine tot mai evident. Nu ideea unei asemenea uniuni în sine este malignă, ea putând fi aşezată şi pe un fundament sănătos, de natură perenă. Dar o temelie care refuză explicit să se raporteze, fie şi simbolic, la „moştenirea creştină” a Europei nu poate fi numită astfel.

În numele „drepturilor omului” asistăm actualmente pe întreg continentul european la atacuri concertate împotriva valorilor familiei, care are o temelie creştină. În Franţa, în Anglia, în Polonia, în Germania, în România: peste tot se ridică problema pseudo-familiilor constând din persoane de acelaşi sex, care pretind „egalitate” deplină cu familia tradiţională, inclusiv în ceea ce priveşte adoptarea de copii, etc. În unele din aceste ţări s-a ajuns deja aici, în ciuda unei opoziţii ferme, în altele se fac presiuni tot mai mari.

Argumentele raţionale în favoarea modelului tradiţional rămân tot mai mult fără ecou. Ele n-au putut face faţă nici valului dizolvant de libertinaj manifestat în anii 60-70. Între timp şi acestă concepţie şi-a vădit relativitatea, moda s-a schimbat. Acum libertinajul este înlocuit de o caricatură a adevăratului sens al noţiunii de familie. Asistăm adică la un atac din direcţia opusă. Probabil că mâine, dacă tot se aruncă la coş sensul creştin al familiei, se vor cere „drepturi” pentru cei care doresc să practice poligamia? Adevărul e că această problemă nu este numai una de ordin biologic, în vederea asigurării perpetuării unei naţiuni. Sensul creştin al familiei este unul eminamente spiritual şi el nu poate fi împlinit decât într-o uniune firească. Argumentelor sofisticate ale celor care susţin că modelul „diversităţii” nu-i afectează pe cei cu opţiuni tradiţionale nu li se poate răspunde pe aceeaşi limbă, ci doar printr-un act de mărturisire. Nevoia acestei atitudini se simte tot mai mult, având în vedere peisajul actual al lumii.

Partidele conservatoare, din teama de a nu pierde tot mai mult teren electoral, sunt nevoite să-şi dilueze doctrina şi să facă tot mai multe concesii de la acele valori care le-au definit dintru începuturi. Defensivă pe toată linia. La fel se poate spune şi în cazul Bisericilor, în mod semnificativ aici fiind vorba doar de Bisericile Ortodoxă şi Catolică. Ele fac actualmente obiectul unei campanii de presă concertate, menită să zdruncine încrederea (celor slabi, nehotărâţi şi căldicei) în însăşi valorile credinţei. Arhiepiscopul Gerhard Müller, prefectul Congregaţiei pentru Credinţă, vorbea chiar de o „atmosferă de pogrom” împotriva Bisericii Catolice. Ca să nu mai vorbim că presa românească este la rândul ei plină de atacuri generalizante împotriva Bisericii Ortodoxe, pornind de la unele neajunsuri reale, dar punctuale.

Instituţiile sau forţele care încă mai păstrează repere „sănătoase” sunt silite la o permanentă defensivă, eventual la „adaptare”, fiind practic incapabile să adopte o atitudine activă, curajoasă, de punere a degetului pe rană.

Ne-am putea imagina o societate „pluralistă”, în care toate opţiunile să fie egal îndreptăţite, să se respecte reciproc, în ciuda dezacordurilor dintre ele? Cu siguranţă că da. Numai că nu acesta este modelul spre care ne îndreptăm. De fapt se înaintează spre impunerea generalizată a ideologiei „corectitudinii politice”. Chiar dacă eşti creştin, nu ai dreptul să-ţi mărturiseşti crezul, fiind taxat imediat drept „fundamentalist” sau „homofob”. S-au inventat etichete şi stigmate pentru tot ce nu cadrează cu această linie tot mai accentuat orwelliană. Nu e vorba de a trăi unii lângă alţii, chiar „tolerându-i” pe cei cu alte opinii (deviante de la valorile spirituale), ci de faptul că se agresează şi se distrug în mod deliberat simbolurile şi valorile care dau identitate unui popor. De a-l menţine căzut, cu şira spinării frântă. De a-i tolera cel mult într-un fel de „ghetou” pe cei care refuză să se alinieze conformismului dictat de undeva de sus.

Acest spectru trebuie însă evitat cu orice preţ. Identitatea unei naţiuni nu este o chestiune de opinie individuală sau una de ghetou, fără dreptul de a fi afirmată în public.  Credem că ea încă se mai poate salva în înţelesul ei firesc, acela care vreme de secole a constituit o normalitate fecundă şi definitorie pentru toate popoarele Europei. Temelia identităţii noastre ca neam este una creştină. Iar Biserica ar trebui să aibă resursele de a-şi împlini cu adevărat menirea care i-a fost lăsată de Dumnezeu.

osuar_aiud

Un tezaur de credinţă

Credinţa nu este numai o problemă individuală, care ţine doar de intimitatea fiecăruia, ci în primul rând una comunitară. Pentru a o restaura la modul deplin e nevoie de o viziune şi de repere vii, iar acestea există. Ele se identifică cu fenomenul trăirii plenare a credinţei creştine în temniţele comuniste. Pe care unii l-au înţeles deja, pentru alţii el rămânând controversat. Din vehemenţa  unor contestări răzbate adesea o ură şi o furie comparabile cu cele bolşevice. Dar nu formalismul sau „fundamentalismul” sunt principala lor ţintă (acestea fiind mai mult nişte pretexte) ci chiar contrariul acestora: duhul viu care s-a manifestat în sufletul românesc în vremurile de prigoană ale veacului trecut. Incriminările iconoclaste cu care este acoperit acest fenomen de către cei care se înverşunează acum împotriva lui repetă aproape instinctiv clişeele comuniste cu care a fost copleşit la vremea sa. Puterile vrăjmaşe simt întotdeauna de unde vin emanaţiile unei autentice forţe spirituale. Această negaţie absolută este mobilul încordăriii lor oarbe, izvorul energiei lor contestatare. Dar ce e cu adevărat de la Dumnezeu nu poate fi decât piatră de poticnire, a cărei tărie va rupe dinţii fiarei.

Nici România actuală nu face excepţie de la o atmosferă religioasă adesea tributară formalismului sau superstiţiei, cu insule de autenticitate tot mai restrânse. Sau de la lipsa de adecvare deplină a mesajului Bisericii în faţa unei lumi tot mai secularizate. Dar ceea ce a “funcţionat” în alte părţi: adică o critică dizolvantă la adresa acestor deficienţe, având drept rezultat predominanţa unui creştinism „corect politic”, are toate şansele să nu-şi atingă acest ţel şi pe pământ românesc. Aceasta pentru că tot aici pot fi identificate premise pentru depăşirea acestei crize a creştinismului pe plan universal.

Acesta este de fapt adevăratul mesaj care se desprinde din trăirea şi jertfa celor supranumiţi „sfinţii închisorilor”.

Ioan Ianolide, cronicarul acestei generaţii se roagă  “ca aceste mărturisiri să găsească suflete curate şi credincioase ca să le primească şi prin care să rodească. Aşa a văzut Valeriu (Gafencu). De aceea această carte se va numi “Document pentru o lume nouă”. (…) Nouă ni s-au desluşit aceste năzuinţe în arşiţa suferinţei, pe muchia dintre viaţă şi moarte. Credem că cele ce s-au petrecut cu creştinii aici, în temniţe, sunt o părticică din aluatul unei lumi noi. Am trăit pentru Hristos, am trăit cu Hristos, am trăit în Hristos. (…) Se pare că omenirea va trece printr-o suferinţă cum încă n-a mai fost, necesară purificării ei, şi în urma căreia se va aşterne în lume o nouă spiritualitate creştină şi o nouă comunitate creştină, cu mult mai aproape de Împărăţia lui Dumnezeu.”

valeriu_gafencu

Mesajul testamentar al lui Valeriu Gafencu, rostit înaintea morţii sale:

“Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!”

Mesajul testamentar al părintelui Gherasim Iscu, martir la Târgu-Ocna, citat de Ianolide:

“Aici va fi într-o zi pelerinaj … Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea. “

Datorită acestor oameni deosebiţi deţinem un adevărat tezaur de credinţă, care ţine în special de dimensiunea ei profetică. Chiar dacă el nu a fost adus până acum în prim-plan datorită unor calcule sau interese lumeşti, se poate spune şi reciproc: e bine că el nu a fost exploatat “propagandistic” pe scară largă înainte de vreme, printr-o încercare forţată de a impune alte interese de sens contrar. Nu acesta este sensul jertfei lor.

Numai prin prisma iconomiei divine putem înţelege faptul că această rezervă a Bisericii a rămas până acum practic neatinsă. Ea trebuie păstrată pentru vremurile când va fi cu adevărat nevoie de ea, când apelul la aceste forţe de reînnoire spirituală care-şi aşteaptă valorificarea se va impune de la sine în conştiinţa oamenilor.

Aceasta se va întâmpla atunci când se va ivi cu adevărat nevoia urmării acestui model spiritual. E foarte probabil că acele vremuri nu mai sunt departe.

Profetismul lui Ioan Ianolide: Document pentru o lume nouă

Faptul că scrierile lui Ioan Ianolide îşi asumă şi un caracter profetic reiese limpede atât din cartea “Deţinutul profet”, dar şi din titlul celei de-a doua părţi a volumului “Întoarcerea la Hristos”, anume “Document pentru o lume nouă”. Din prefaţa acestei cărţi am putut afla care a fost soarta manuscriselor lui Ianolide, redactate în condiţii dramatice, ele fiind stilizate şi prelucrate pentru tipar (conform rugăminţii autorului) la mănăstirea Diaconeşti. Cu siguranţă că în cursul acestui proces s-au operat şi unele selecţii din vastul material conţinut în manuscrisele originale.

Cine a citit cartea “Mărturisirea unui creştin – părintele Marcu de la Sihăstria” de monahul Filoteu Bălan poate face o comparaţie. Anume, începând cu p.137 aici sunt citate fără omisiuni câteva fragmente din acel “Document pentru o lume nouă”, în care Ioan Ioanlide relatează o întâlnire cu părintele Cleopa. Pasajele scoase în evidenţă în textul care urmează sunt cele care lipsesc din cartea “Întoarcerea la Hristos”, fiind prezente doar în cea mai sus amintită. Restul textului este comun celor două versiuni, el putând fi citit începând cu pagina 344 a mult mai cunoscutei cărţi “Întoarcerea la Hristos”.

ioan_ianolide

Ioan Ianolide – Document pentru o lume nouă

Au trecut câţiva ani. Mă dusesem în creierii munţilor la un schit, să consult un vestit duhovnic şi aspru ascet. M-a impresionat puterea cu care vorbea cât şi vastele sale cunoştinţe teologice şi mistice. Se plimba cu uşurinţă prin toţi Sfinţii Părinţi şi-i tâlcuia atât de personal încat părea că de la sine vorbeşte. Se situa la înălţimi greu de urmărit, vorbind despre comuniunea cu Dumnezeu. L-am ascultat câteva zile şi apoi l-am întrebat despre libertate, comuniune şi comunitate, despre unitate, solidaritate şi har şi despre Ierusalimul cel ceresc, Împărăţia lui Dumnezeu şi mesianism. Ascetul s-a uitat la mine şi mi-a spus:

-În tinereţe am crezut că pe Hristos Îl pot afla în rugăciune, în aspre nevoinţe şi singurătate, azi am înţeles că El este în lume, în fapte şi în “nebunia” credinţei. Nu trăim vremuri de contemplare, ci de acţiune, deşi fără Harul primit prin comuniunea cu Dumnezeu nici mărturisirea Lui în lume nu va fi puternică. Există un aspect tehnico-economic al lumii moderne care a cucerit masele populare, dar le-a şi obosit şi acum oamenii revin spre peşteri şi pustii în căutarea rugătorilor celor sfinţi. Dar mai este şi un aspect satanic-ateu, care se propagă cu putere mare şi a pustiit sufletele, ori aceasta cere o ripostă a Duhului Sfânt.  Este vremea marilor mărturisitori. Trebuie să ştim ce vrea Dumnezeu cu noi, căci oamenii ne întreabă ce este materia, ce este clasa socială, ce este lupta de clasă, ce este proprietatea şi toate câte se leagă de viaţă, iar noi nu putem să le vorbim despre războiul nevăzut al duhurilor şi despre treptele Scărarului, nu pentru că n-ar fi valabile –căci de fapt din ele ne tragem înţelepciunea, din ele trebuie să desprindem chipul şi înfăţişarea lumii creştine. Trebuie să avem răspunsuri la toate problemele. Creştinii s-au preocupat de răspunsurile capitale ale existenţei, în vreme ce fiii întunericului au dat ideile lor în problemele actuale ale lumii. Or, oamenii trăiesc “acum” şi numai după ce au pace “acum”, vor năzui şi spre cele veşnice. Sufletul se înfrumuseţează cu dumnezeieştile virtuţi pentru ca “acum” să trăiască creştineşte şi aşa să se angajeze pe drumul veşniciei. Nu este nici o dogmă, nici o virtute, nici o idee oricât de înaltă care să nu se reflecte “acum” în viaţa noastră. Noi nu putem de exemplu să renunţăm la dogma Sfintei Treimi, pentru că totul s-ar destrăma şi am rămâne orfani şi păcătoşi ca şi ateii. Dar problema problemelor este să dovedim oamenilor că numai Dumnezeul cel spiritual şi imaterial este Adevărul şi că fără El nu numai noi, dar însăşi materia nu mai este nimic. Nu putem noi oamenii să anulăm materia prin ideile noastre, dar prin schimbarea viziunii noastre despre materie, adică prin materialism, ne mutilăm sufleteşte, ne dezorientăm mintal şi viaţa devine un coşmar. Deci Dumnezeu e necesar azi, acum, aici – altfel suntem pierduţi. Nu e vremea să mai căutăm argumente despre existenţa lui Dumnezeu. El este atât de necesar, S-a făcut pe Sineşi atât de evident prin puterea ateistă, încât nu trebuie decât să-L trăim sincer şi să-L mărturisim cu putere. Pentru aceasta Domnul Iisus este prigonit acum, pentru că nemaifiind Împărat al celor din înaltele dregătorii, este Împărat al poporului, al sufletului, al vieţii şi al lumii.

-Părinte, zic eu uimit, cum ai ajuns la aceste concluzii? Aici în schimnicie, între Sfinţi şi Scripturi?

-De fapt, tot ce ţi-am spus este ascuns în viaţa monahală, căci nu pe sineşi se slujeşte monahul, ci lumea. Mănăstirile nu şi-au pierdut menirea, ele sunt centralele spiritualităţii creştine, a căror lumină va dovedi ca oarbe luminile electrice, cu uzinele lor cu tot. Oamenii sunt pe cale să piară înghiţiţi de ştiinţa şi de tehnica lor şi nu le vor putea stăpâni decât dacă, situându-se în perspectiva creştină, vor vedea limitele materiei, sensul lucrurilor, rostul vieţii – şi aşa să le stăpânească şi să le coordoneze. Acum oamenii sunt orbi şi robi, orbiţi de lumina falsă din ei, robiţi de materia în care au crezut. Nu-i nimeni stăpân, nimeni nu mai este la cârma corăbiei civilizaţiei secolului XX. Trăim vremuri apocaliptice. Fiara e omul şi maşina e unealtă a nimicirii omului. Nici pacea nu va fi pace, nici războiul nu va rezolva nimic, căci criza este religioasă şi numai Dumnezeu redevenit Stăpân în oameni va putea oferi o orânduire şi un sens bun omenirii întregi. Ne trebuie forţa interioară de a gândi materia şi maşina iscodită din ea şi a o stăpâni în limitele folositoare vieţii. Dar nu vom putea face acest lucru decât dacă vom vedea lumea însăşi în limitele şi normele ei divine. În fine, niciodată n-o vom realiza dacă nu ne pocăim, dacă nu ne supunem lui Dumnezeu, dacă nu-L primim pe Dumnezeu în noi, dacă nu ne îndumnezeim!

*

Abia în această versiune completă ni se revelează întreaga dimensiune profetică a mesajului lui Ioan Ianolide. Abia acum putem înţelege mai bine sensul acelei “lumi noi”, a duhului hristic.

Spre întregire, mai jos alte câteva idei semnificative ale lui Ianolide din “Deţinutul profet”, menite să prefigureze aceeaşi “lume nouă”:

*

Ioan Ianolide – Deţinutul profet

Păcatul este individual, comunitar şi politic, de aceea şi pedepsele sunt personale, comunitare şi politice.  Păcatul tinde să orienteze, să organizeze şi să stăpânească lumea. Păcatul personal este grav în profunzime, dar nu are suprafaţă mare. Păcatul organizat, legalizat şi guvernamental preia toată gravitatea păcatului personal şi-i adaugă orizont larg, tinzând să corupă şi să piardă lumea toată. Suferinţele cele mai cumplite ale lumii sunt cele comunitar-politice şi atrag şi cele mai grave pedepse. Creştinismul opune păcatului virtutea şi sfinţenia, dar spre a înfrunta forţele organizate ale păcatului, credinţa trebuie să fie mai lucratoare, mai puternică şi mai convingătoare decât tentaţiile păcatului. Lupta se dă la modul individual, comunitar şi politic. Biserica nu se poate rezuma la păcatul personal, ci trebuie să dispună de conceptele şi mijloacele luptei cu păcatul comunitar şi politic. Restaurarea lumii e un proces complex şi complet prin biruinţa lui Hristos în toate planurile şi dimensiunile vieţii. Hristos a biruit lumea – aceasta este nădejdea lumii.

Obiectul Bisericii este mântuirea lumii. Mântuirea lumii e asemănătoare cu creaţia lumii, adică este un fenomen unitar, solidar şi integral. Împărăţia lui Dumnezeu se zideşte concomitent în inimi, în lume şi în ceruri. Responsabilitatea Bisericii este integrală.

Eu caut un Hristos integral. Lumea are nevoie de un Arhetip universal valabil, care să fie viu şi evident pentru toate categoriile de oameni şi îndeosebi pentru spiritele de elită şi cu forţă creatoare. Deci şi teologul şi laicul, şi artistul şi omul de ştiinţă, şi politicianul şi economistul trebuie să aibă imaginea integrală a Celui ce este Hristos, Logosul întrupat în istorie, chiar dacă fiecare dintre ei, conform darului ce-l are, adânceşte şi se dedică unei anume înţelegeri a lui Hristos.

Învăţătura creştină trebuie să acopere întreaga viaţă şi existenţă umană, căci totul a fost creat prin Hristos şi totul este mântuit prin Hristos. Nu o credinţă bigotă şi îngustă, ci una luminată şi deschisă va putea triumfa în ochii oamenilor şi va fi recunoscută ca autoritate a lor tutelară. Deci e necesară o viziune unitară, solidară şi integrală despre lume, viaţă şi natură. Prin urmare, formând un suflet creştin, nu e suficient să-i dai virtuţi şi Duh Sfânt, ci şi orizont şi sens.

Dacă azi creştinismul a ajuns neutralist în loc de a fi eroic, Duhul Sfânt îl va regenera în creştinătate, pentru lumea întreagă şi pentru toate timpurile. Ne-au fost necesare severele experienţe ale ateismului modern pentru a ne retrezi la lucrarea sfântă ce reaşează lumea în ordinea ei firească. Suferinţele epocii moderne sunt o metodă de retrezire a conştiinţei creştine.

Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea luată ca păcat, or el [deţinutul profet, n.n.] vede războiul, păcatul şi lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume. (…) O parte din virtuţile şi valorile evanghelice nici nu apar în Filocalie: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia, pedeapsa, etc. (…) După Ioan Gură de Aur s-a ajuns la un modus vivendi discutabil între Biserică şi Stat. Aici trebuie căutată originea regretabilului cezaro-papism ce s-a impus în Ortodoxie. Ortodoxia s-a refugiat în mistică, spiritualitate, eshatologie şi a lăsat istoria să se dezvolte liber. Spiritualitatea ortodoxă a influenţat istoria, dar nu a făcut istorie.

Biserica restrânsă la rugăciuni, rituri, ceremonii şi tradiţii este inaptă să ducă lumea mai departe. Creştinismul formal, oricât este el justificat tradiţional, până la urmă cedează prin incapacitatea lui spirituală şi dinamică. Fiindcă darurile Sfântului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vesteşte lumii zările noi, formulând idealurile şi modalităţile de realizare. Proorocia nu e numai eshatologică, ci vizează şi viitorul istoric, nu e numai morală, ci şi socială, nu e numai religioasă, ci e şi politică. La fel, darul facerii de minuni, care este o practică uitată în creştinism. Rugăciunile ajută la minune, dar elementul activ, lucrător, este Duhul Sfânt. Prin urmare, toate darurile duhovniceşti formează un tot unitar şi înnoitor. (…) Viziunea creştină asupra lumii, elaborată de martiri şi de sfinţi, merită să fie luată în considerare de forurile cele mai înalte ale Bisericii şi ale lumii, căci oamenii aceia au trăit şi s-au jertfit pentru mântuirea în Hristos.

Ajungând la această concluzie, ne cutremurăm de responsabilitatea pe care ne-o asumăm pronunţându-ne pentru un nou început de creştinătate. Care este el? Cum trebuie să fie? (…) Considerăm că noul este o poruncă a Duhului Sfânt ce ne călăuzeşte, astfel că vom articula tradiţia cu noul, spre mântuirea lumii. Nu avem aerul de a epuiza problema şi nici pe acela de a fi infailibili, ci facem o mărturisire de credinţă izvorâtă din martiriul secolului XX, care a cunoscut atât uciderea trupului, cât şi uciderea sufletului.

*

14 Mai 2013 – în ziua închinată “Sfinţilor închisorilor”

The following two tabs change content below.

Bogdan Munteanu

1 thought on “Sfinţii închisorilor şi duhul lor profetic

  1. „Nici România actuală nu face excepţie de la o atmosferă religioasă adesea tributară formalismului sau superstiţiei, cu insule de autenticitate tot mai restrânse. Sau de la lipsa de adecvare deplină a mesajului Bisericii în faţa unei lumi tot mai secularizate”.

    Este bine ca avem repere distinctive , despre Biserica , prin voci care se fac auzite la modul frumos , dar cu acea nota de tristete , ca poate , ar fi fost bine sa fie „mai bine „.
    Pentru noi ca oameni , ca oameni crestini , lamentarea este uneori pagubitoare , critica repetata devine prisositoare ; insa , ca in orice situatie , exista alternativa :

    „Dacă azi creştinismul a ajuns neutralist în loc de a fi eroic, Duhul Sfânt îl va regenera în creştinătate, pentru lumea întreagă şi pentru toate timpurile”.

    Eroismul crestinismului , dupa parerea mea , trebuia sa treaca si prin ” chimismul ” neutralizarii , pentru ca sa vina la regenerare pentru intreaga lume .
    Sau , cum poti ajunge la Inviere , fara sa treci prin moarte si prin iad ?
    Insa ideea de baza a crestinismului , regasita in ideologia testamentar- crestin -legionara , este de a purta de grija , in mod constient , de viata si de lume , darurile divine pe care ni le-a dat Dumnezeu pentru comuniune si nu impotriva ei , pe drumul „inapoi , la Dumnezeu „.
    Articolul da teme de reflectie , dar si raspunsuri , ca si cand s-ar intrece pe sine insusi , intr-o permanenta incertitudine si revenire in sine , care-l duce spre o alta incertitudine si o revenire , din ce in ce mai clara .

Spune-ți părerea