Centura politicii. Căcărău şi Pontănacu coc respublică parlamentară

”Suntem singuri împotriva lui Băsescu, a PSD şi a unor instituţii internaţionale. Cred că toate aceste poveşti cu tergiversările şi ce fac cei din PSD, eu cred că trebuie să le rezolvăm până la vacanţa parlamentară. Nu zic să discutăm neapărat în termeni de adversari, dar am aruncat ochii peste umăr şi nu le spun adversar. Dar noi vorbim de un partid care are 40% la o strigare, cu PPDD şi cu doamna Udrea că doar sunt colegi întru coabitare. Vorbim de un partid care are mai mult de jumătate din CJ-urile ţării, peste 2.200 de primări şi este privit cu indulgenţă de anumite instituţii. Şi tot acest mastodont este corent si unitar”.

Crin Antonescu, la ceas de taină ştiută cu liberali în zgardă roşie

Spuneam, cu ani în umă, că Crin (sic!) Antonescu a bătut primul cui în capacul coşciugului pentru urmaşii lui Brătianu atunci când s-a dus cu Prostănacu în Piaţa Revoluţiei de la Timişoara, le-a atârnat confraţilor liberali la gâturi cravata roşie, primită de la Tataie, şi a declanşat gherila prostului contra Marinelului. Din acel moment, am zis că şi Căcărău şi-a îngropat propriile şanse. „Aţi fost parteneri politici, el v-a ajutat să ajungeţi la putere şi l-aţi trădat. Încap asemenea reacţii între bărbaţi adevăraţi?”, l-am întrebat în cadrul unei emisiuni. „Şi ce, trebuia să fim recunoscători pe vecie? Noi nu am muncit pentru el?”, mi-a replicat el.

Apoi, după ce a făcut coajă şi după ce Pontănacu i-a promis că îl va lăsa să se plimbe cu cercul în jurul Palatului Cotroceni, a dat afară din partid mai mulţi oameni incomozi. Eu cred că o pierdere gravă pentru PNL este excluderea din partid a primarului Andrei Chiliman, care a spus că Crin „duce partidul la ruşi”. Adică a citit, ceea ce l-a revoltat pe acest Demostene al liberalilor, care l-ar fi exclus pe primar pentru a doua oară, ceea ce nici Ana Pauker nu făcea. Şi avea motive întemeiate: „Faptul că citea. Deci, eu dacă aveam articol în Statut, îl dădeam afară, în cazul domnului Chiliman, dom’le, pentru penibil. Şi ar trebui poate, la următorul Congres, să introducem asta: dacă eşti penibil, trebuie să fii exclus, că faci de râs un partid… Nu se poate!”

Şi noi am suferit la fel. Adică nu putea rosti deschis: „Crin Antonescu duce partidul la ruşi!”?

PSD - MITING ELECTORAL - IASI

 

Preşedintele baobab

Când a văzut el că nu se mai aude nici ţipenie prin PNL, că nici Tăricelu nu mai chiţăie, a acceptat să conducă o comisie pentru modificarea Constituţiei. Şi aici, Căcărău a dat cu mămăliga-n geam în fiecare zi, că am ajuns să-l regretăm pe „Părintele” Iorgovan! E adevărat că el este secondat strâns de un alt specialist în drept constituţional: Tudor Chiuariu, absolventul unei facultăţi de gaşcă din Iaşi, echivalentul fabricii de diplome a toaşului Bondrea din Bucureşti.

Şi uite-aşa, aflăm că procurorii, dacă vor să asculte telefoanele aleşilor, să facă bine şi să-i informeze în prealabil: avem de gând să-ţi punem pâlnie! Dar ascultarea să nu dureze mai mult de 24 de ore. Nu, nu, să fie 48 de ore, a spus Toni Greblă, expertul Pontănacului într-ale constituţionalului.

Preşedintele şi-aşa nu mai are avion. De ce ar trebui să mai zboare? Merge premierul peste tot. Vrea preşedintele să ceară schimbarea unui ministru corupt? Mai bine să-şi înghită limba! Ştie premierul controlat de Tataie ce trebuie să facă. Şi tot aşa, preşedintele ales prin vot universal, rămâne fără prerogative. Pontănacu a văzut că partenerul Căcărău are acelaşi fix programatic: Jos Băsescu! Nu mai contează că Marinelu nu mai are dreptul să mai candideze. Dacă-l trezeşti brusc în timp ce doarme pe streaşina politicii, Căcărău urlă ca apucatul: Jos Băsescu!

Şi uite-aşa, ei fac un fel de respublică parlamentară, fără să ne întrebe şi pe noi, ca la Chişinău, unde preşedintele nu mai contează. Care popor? Liberalii susţin de multă vreme această aberaţie. Nici nu era greu ca Marinelu să priceapă că ei vor un preşedinte baobab, o glugă de coceni, care să nu mai mişte în front: „Se defrişează atât de tare atribuţiunile preşedintelui încât cred că undeva, pe dedesubt, este o înţelegere din asta murdară, care se reflectă în Constituţie. «Omule, rămâi candidatul nostru şi te facem preşedinte, dar chiar te alegem degeaba. Dacă toată puterea este la primul-ministru şi la majoritatea parlamentară, te facem preşedinte, domnule Crin Antonescu. Nu poţi să faci un preşedinte ales, să-l pui pe post de paiaţă la Cotroceni, să nu mai aibă niciun fel de atribuţiuni, decât să propună Parlamentului şefii serviciilor secrete şi ceva să mai propună. Dar Parlamentul i le poate da înapoi, când unui preşedinte slab îi spune «Dacă vrei să-ţi treacă, domnul preşedinte, mi-l trimiţi pe X» „, a reacţionat Traian Băsescu.

Căcărău acceptă orice, şi regiuni peste judeţe, cu alte haite de consilieri şi de adjuncţi plătiţi din bugetul naţional, numai să ajungă el la Cotroceni. Şi ca să fie sigur, l-a luat ca strateg pe românul Niels Schnecker din ograda Varanului.

Prin tot ce fac, cei doi revin tot la ce ştiu ei mai bine: Jos Băsescu! Nici nu pot concepe un program politic mai vast. Surse de la Berlin ne-au confirmat că, în vremea acelui „damăn valz” de patru minute cu Angela Merkel, doamna cancelar se gândea la un singur lucru şi nu auzea ce-i spunea Cârlanu: „Main Got”, cum dracu rezistă ăsta acolo, când până şi eu am fost nevoită să dau afară atâţia din cauza plagiatului?” Şi nu-i mai ieşea chestia asta din minte. După care, i-a tras o smetie pe care au văzut-o toţi cei care pricep câte ceva: „Pentru economia germană, este foarte important să fie respectate standardele statului de drept, să existe siguranţă juridică, să fie combătută corupţia şi să existe transparenţă”.

Pontănacu a promis că respectă statul de drept. Buuun! Dar cu referendumul din 2009 rămâne ca în tren. Aşa că Marinelu vrea alt referendum cu un prag de 30%, aşa cum pofteşte USL.

Baronii vor o respublică tot mai eficientă prin modificarea Constituţiei. Iată dovada: „Preşedintele regiunii nu va fi şeful preşedinţilor de Consilii Judeţene, nu vor fi raporturi de subordonare, pentru că regiunea are nişte atribuţii, iar judeţele alte atribuţii”, a precizat Marian Oprişan. Iar noi, fraierii cei mulţi, care nu facem parte dintre Greble, credeam că noua împărţire administrativ-teritorială urmăreşte reducerea cheltuielilor bugetare. Ei însă vor să satisfacă foamea de bani şi de putere a lipitorilor de afişe din partidele lor. Şi de ce să ne întrebe şi pe noi dacă am fi de acord cu o asemenea aberaţie?

 

Comisia de la Veneţia ne permite să purtăm zvastica!

Marii experţi din Comisia de la Veneţia i-au dat câştig de cauză lui Vladimir Voronin: simbolul politic comunist „secerea şi ciocanul” nu trebuie interzise fiindcă se încalcă drepturile omului! Ce mai contează că propunerea lui Mihai Ghimpu fusese votată de majoritatea Parlamentului de la Chişinău? De fapt, aceşti experţi merg pe aceeaşi linie din Consiliul Europei, unde s-a încercat inutil condamnarea comunismului ca regim criminal, alături de nazism. Prin urmare, dacă ni se permite să purtăm tinichelele lui Stalin pe piept, vom putea să folosim în acelaşi scop zvastica, un simbol cu mult mai vechi şi mai nevinovat, care nu a fost inventat de Hitler şi de smintiţii lui.

Nu este o glumă, dar deştepţii de la Veneţia sau de la Bruxelles atât pricep. Nu mai contează că au fost ucişi zeci de milioane de oameni în numele secerii şi ciocanului, ca simbol comunist, iar nu ca unelte sfinte ale muncii din neolitic. Pe ei îi preocupă doar aspectele superficiale din imagologia politicului mondial.

Iată alte exemple. Noua Constituţie a Ungariei îi supără pe gânditorii de la Bruxelles doar pentru că nu se prevede acolo că pederaştii au voie să se căsătorească şi, implicit, să înfieze copii. Asta îi mănâncă pe ei. Nu suflă un cuvânt că Viktor Orban a introdus în legea fundamentală prevederi anti-europene, care vizează dezemmbrarea României, Slovaciei şi Croaţiei. Aceleaşi prevederi i-au fript şi în textul gâdilat de Căcărău pentru noua noastră Constituţie. Ce putem să mai credem despre asemenea indivizi şi despre interesele pe care le vizează ei?

nazism-comunism-siamezi

 

La Chişinău a învins mafia lui Plahotniuk

Sau, mai elegant spus, Chişinăul a confirmat orientarea spre Uniunea Europeană. Iurie Leancă şi-a asumat nu numai răspunederea pentru guvern. Este un nou Muravski. Pe 30 mai, în R. Moldova s-a creat o nouă coaliţie de guvernare pro-europeană. Acordul a fost semnat de deputaţii din partea Partidului Democrat, ai Partidului Liberal-Democrat şi din partea Partidului Liberal. Iurie Leancă a fost candidatul la funcţia de prim-ministru. El a prezentat lista cu miniştrii cabinetului său şi programul de guvernare.

Comuniştii, care sperau să formeze o alianţă cu liberal-democraţii, au părăsit sala de şedinţă a Parlamentului şi Guvernul s-a format fără ei. Uniunea Europeană, ai cărei reprezentanţi au venit la Chişinău aproape în fiecare săptămână, a convins până la urmă partidele din recenta Alianţă pentru Integrare Europeană să se aşeze la masa tratativelor şi să realizeze o nouă alianţă. În caz contrar, pentru Partidul Comuniştilor aveau să apară şanse reale pentru revenirea la putere, a explicat Arcadie Barbăroşie, directorul Institutului pentru Politici Publice. Iar acest lucru însemna „orientarea strategică pro-asiatică, dezastruoasă pentru Republica Moldova, din cele mai diverse puncte de vedere”. Dacă un asemenea scenariu ar avea loc, R. Moldova ar pierde definitiv şansa integrării europene – iată opiniile împărtăşite de analiştii politici din R. Moldova, care au venit pe 30 mai la o conferinţă de presă. În consecinţă, Alianţa a fost reanimată.

Pe 30 mai, Iurie Leancă a prezentat lista cu miniştrii Cabinetului. Pe acea listă, se regăseau numai patru nume noi, ceilalţi candidaţi la funcţiile de miniştri făcuseră parte din vechea formulă de guvernare. La funcţia de ministru de Externe, a fost propusă Natalia Gherman, fiica lui Mircea Snegur, primul preşedinte al Republicii Moldova. Anterior, ea a lucrat ca adjunct al ministrului de Externe. S-a adoptat programul Guvernului, în care primul şi principalul punct este integrarea europeană.

Guvernul intenţionează să ne asigure că „procesul de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană este ireversibil”, a menţionat Iurie Leancă.

Este demn de remarcat faptul că termenii derivaţi de la cuvântul „Europa” („european”, „integrare europeană”) se repetă în programul de guvernare de peste 80 de ori, notează Pan.md. În politica externă, are prioritate Uniunea Europeană, apoi se preconizează dezvoltarea relaţiilor cu România, Ucraina, cu Federaţia Rusă şi cu Statele Unite ale Americii. Pe 30 mai, în momentul semnării acordului de guvernare, nu se ştia dacă Parlamentul va sprijini noua componenţă a Executivului.

Viorel Ciubotaru, director al Institutului European de Studii Politice, notează că „noul guvern trebuie să finalizeze acordul şi să meargă la Vilnius (unde, în noiembrie 2013, va avea loc summit-ul „Parteneriatului Estic”), pentru a convinge că noi am parcurs acest proces. Dacă nu vom face acest lucru acum, nu există predicţii credibile că va mai exista data următoare. Dacă un student nu primeşte diploma de absolvire în acest an, el mai are şansa s-o obţină anul viitor. Republica Moldova nu va mai avea o asemenea şansă”, a constatat Ciubotaru.

Igor Boţan, directorul executiv al Asociaţiei pentru democraţie participativă „Adept”, a afirmat că R. Moldova nu-şi poate permite oscilaţii în politica externă. „Dacă în acest moment Republica Moldova pierde încrederea partenerilor europeni, atunci va fi foarte greu şi un alt partener de nădejde nu va mai găsi. Nu se vor mai sinchisi de acest stat nici partenerii din est, care vor şti că Republica Moldova a pierdut orice alternativă”, a subliniat politologul.

Cu toate acestea, unii observatori au remarcat fragilitatea noului guvern (dacă va fi votat), făcând referire la rivalitatea dintre Partidul Democrat şi Partidul Liberal-Democrat, ai căror lideri au şi adus statul în situaţia actuală. Analistul Alexandru Kauia constata că „şi Vlad Filat (liderul liberal-democraţilor), şi Vlad Plahotniuk (Partidul Democrat) vor să conducă de unii singuri, fără control din partea nimănui”.

Pe 30 mai, a expirat termenul limită, până la care premierul desemnat Iurie Leancă trebuia să prezinte Parlamentului noul program şi echipa de guvernare. Pentru confirmarea Cabinetului de miniştri, este nevoie de minim 51 din 101 de voturi din partea deputaţilor. Dacă Executivul lui Leancă nu va obţine votul de încredere, preşedintele Nicolae Timofti trebuie să desemneze un nou candidat pentru funcţia de prim-ministru.

(Coaliţia pentru Guvernare Pro-Europeană a luat fiinţă pe 30 mai. Cu o oră înainte să expire termenul legal pentru confirmarea noului executiv, Parlamentul de la Chişinău a votat cu 58 de voturi pentru învestirea Guvernului condus de Iurie Leancă. Au acordat vot de înceredere pentru noul cabinet de la Chişinău 31 de deputaţi din Partidul Liberal Democrat, 15 deputaţi din Partidul Democrat, 7 deputaţi din Partidul Liberal (grupul reformator al lui Nicolae Hadîrcă), 3 deputaţi din grupul Renaşterea-Vozrojdenie al lui Vadim Mişin (!), deputaţii independenţi Veronica Abramciuk şi Sergiu Sîrbu. Mihai Ghimpu şi liberalii fundamentalişti, care i-au rămas fideli, s-au abţinut. Votarea noului guvern de la Chişinău reprezintă ultima înfrângere pentru comuniştii lui Vladimir Voronin şi o şansă timidă, dar reală, pentru apropierea de Uniunea Europeană a celui de-al doilea stat românesc. Chiar dacă – aparent – poziţia oamenilor mafiotului Vladimir Plahotniuk s-a consolidat – nota Viorel Patrichi.)

 

De unde vin banii pentru drumurile viitoare ale Rusiei ?

În 2018, Japonia va avea „un tren plutitor”, care va „zbura” cu 500-580 de kilometri pe oră. Are tehnologia, are şi banii. Deci va face, dar pe distanţe relativ scurte.

Ei bine, Rusia vrea şi ea să trăiască faraonic „levitaţia magnetică” pe şină şi intenţionează să investească 157 miliarde de dolari în domeniu. Publicaţia Bloomberg citează opinia unui specialist care susţine că suma este uriaşă, mai ales că nu-i trebuie chelului tichie de mărgăritar. Andrei Rojkov crede că suma e astronomică şi nici Căile Ferate, nici Guvernul de la Moscova nu au atâţia bani, că ar putea fi atraşi investitori străini…

Vladimir Putin vrea totuşi ca prima linie de mare viteză să fie gata în 2018, pentru Cupa Mondială de Fotbal. Numai asta ar costa 30 de miliarde de dolari. Această primă linie de 800 de kilometri va face legătura între Moscova şi Kazan. Construcţia ar trebui să înceapă în ianuarie 2015. Distanţa se parcurge acum în 11 ore, dar e posibil să se reducă la 3 ore. Trenurile vor merge între Moscova, Sankt-Petersburg şi Ekaterinburg.

Vladimir Iakunin, directorul general al companiei ruse de căi ferate, este de părere că proiectul ar trebui finanţat 70% din bugetul de stat şi 30% din bugetul companiei de stat RJD, de la diverşi investitori. Un asemenea proiect unic în istorie ar aduce profituri uriaşe pentru trustul siderurgic Mecel, care tocmai a vândut cele patru combinate din România cu fabuloasa sumă de 52 de euro! Se oferă să vină la acelaşi tort şi coloşii Siemens şi Alstom.

Gherman Gref, preşedintele băncii Sberbank din Rusia, avertizează că Rusia nu trebuie să se grăbească în abordarea unor asemenea proiecte pentru trenuri de mare viteză. ”Dacă un proiect costă 30 miliarde de dolari, trebuie să avem în vedere o eroare de 20% din preţ, adică să mai adăugăm 6 miliarde de dolari”, a spus Gref citat de ITAR-TASS, după convorbirile pe această temă cu preşedintele Putin şi cu Iakunin. Deocamdată, se discută despre trei linii importante: BSJM-1Moscova – Sankt-Petersburg, BCM-2 Moscova – Sankt-Petersburg – Kazan – Ekaterinburg şi BCM Centru Sud Moscova – Rostov-pe-Don – Adler.

Rusia a inaugurat pe 17 decembrie 2012 primele segmente de linii pentru trenurile de mare viteză „Sapsan”, între Moscova şi Sankt-Peteresburg, iar în decembrie 2010, au încercut să circule trenurile „Allegro” între Moscova şi Helsinki, Finlanda.

 

De unde finanţarea?

Chiar dacă nu au experienţa japonezilor, a germanilor sau a chinezilor, Căile Ferate Ruse participă la construirea liniilor din Emiratele Arabe Unite. Magistrala Abu-Dhabi – Dubai va fi gata în 2016. În 2018, vor fi legate oraşele Mussafah, Halifa, Djebel-Ali şi Fudjeirî. În schimb, Emiratele vor finanţa proiecte de infrastructură din Rusia. Nu cred însă că emirii vor da suficienţi bani pentru trenurile performante din Rusia.

Căile Ferate Ruse se vor implica şi în construirea liniilor din Brazilia. S-au elaborat deja proiectele. Nici de aici nu vor ieşi suficienţi bani.

Preşedinţii Rusiei, Kazahstanului, Kîrgîzstanului şi Tadjikistanului şi-au propus să-şi lege ţările printr-o imensă cale ferată. Evident că Rusia va fi principalul investitor. Va fi o construcţie strategică pentru Rusia, care va înghiţi vagoane de bani. Proiectul a fost discutat în luna mai la reuniunea Organizaţiei Tratatului pentru Securitate Colectivă, pe care Putin a conceput-o ca pe o copie în oglindă a Alianţei Nord-Atlantice pentru Asia. Kremlinul visează să prelungească această linie spre Afganistan, Iran şi Turcmenistan.

 

Vine din balanţele strâmbe cu europenii!

Arătam altădată cum a ajuns cărăuşul Gazprom să ducă gaze – ruseşti sau nu – până în Portugalia şi chiar în Anglia. A cumpărat gazoductele europene, iar acolo unde nu a reuşit, a realizat societăţi mixte cu fiecare ţară de tranzit. Bulversată de criza economică, Uniunea Europeană se protejează încă timid: pe de o parte, încearcă să construiască gazoducte care să ocolească Rusia, pe de altă parte, a adoptat Pachetul Energetic III, care să atenueze consecinţele acţiunilor monopolistului rus. Nu poţi să ai şi conductă, să transporţi tot tu sau numai tu gazele. Moscova le cere ţărilor partenere să declare societăţile mixte respective de importanţă naţională, deci să nu se supună controlului Comisiei Europene. Şi, în parte, a reuşit. De aceea, ambele direcţii mi se par dacă nu ineficiente, cel puţin – insuficiente. Situaţia în care a ajuns Kievul poate să pară comică, dacă nu ar fi dramatică. Faptul că Ucraina a ajuns să bată la porţile europenilor ca să cumpere gaze… ruseşti (!), mai ieftine, din Germania, din Slovenia, din Ungaria sau din România, este cea mai bună dovadă a şantajului politic, practicat de Kremlin pe ţeava Gazpromului, dar şi spolierea la care îşi supune beneficiarii de pe continent.

putin si merkel

Recenta reuniune Rusia-Uniunea Europeană a prilejuit agenţiei de statistică Eurostat elaborarea unui buletin statistic relevant.

În majoritatea cazurilor, informaţiile iau ca reper indicatorii similari pe anul 2011. În plus, pe un tabel separat pe anii 2000-2012, se pot vedea datele exportului din UE spre Rusia şi ale importului în UE din Rusia. Alte tabele conţin informaţii pe grupe de mărfuri şi categorii de servicii, care au făcut obiectul schimburilor dintre UE şi Rusia în anii 2011 – 2012. Se oferă date şi despre schimburile de investiţii directe dintre Rusia şi UE în ultimii patru ani: 2008-2012.

După o prăbuşire dramatică din cauza crizei în anul 2009, comerţul internaţional cu mărfuri şi servicii dintre UE şi Rusia a crescut şi în 2012 a atins un nivel record. Exportul din ţările UE în Rusia erau în 2008 de 105 miliarde de euro, s-au redus în 2009 la 66 miliarde de euro. În 2012, exportul spre Rusia a ajuns la 123 miliarde de euro.

În consecinţă, şi importurile din Rusia spre UE s-a redus de la 178 miliarde de euro în 2008 la 118 miliarde în 2009. După o creştere continuă, în 2012, a atins nivelul record de 213 miliarde de euro. În consecinţă, deficitul balanţei comerciale a UE cu Rusia a crescut de la 52 miliarde de euro în 2009 până la 90 miliarde în 2012. Deficitul din 2012 în comerţul ţărilor UE cu Rusia se referă la importul de combustibili în sumă totală de 163 miliarde de euro. Iată de unde pot veni banii pentru proiectele faraonice ale Rusiei.

Sigur, Rusia a importat din UE produse industriale, în valoare de 108 miliarde de euro. În anul 2012, Rusia a devenit al treilea partener comercial ca importanţă pentru UE, după SUA şi China, cu indicatorii 7% export UE şi 12% import UE.

În 2012, din cele 27 de state membre ale UE, Germania este pe primul loc în exporturile către Rusia, cu cele 37.9 miliarde de euro sau 31% din totalul exporturilor UE către Rusia. După Germania, urmează Italia – 10 miliarde euro sau 8% din exporturile UE către Rusia şi Franţa – 9,1 miliarde euro sau 7%.

Germania a fost cel mai mare importator din Rusia cu 39,8 miliarde euro sau 19% din totalul importurilor UE din Rusia. În urma Germaniei vin Oland – 29,4 miliarde euro sau 14%, Polonia – 21,6 miliarde euro sau 10% şi Italia – 18,3 miliarde euro sau 9%. Aici însă, atunci când analizăm indicatorul importului olandez din Rusia şi deficitul comercial al Olandei, trebuie să luăm în considerare aşa-numitul „efect Rotterdam”, când mărfurile ruseşti, în tranzit prin acest port, se iau în considerare în statistica pentru Olanda, deşi, în realitate, ele se află în tranzit şi sunt destinate unor importatori din alte ţări ale UE. Parţial, situaţia este aceeaşi atunci când analizăm statistica pentru Belgia, unde un rol similar joacă portul Antwerp.

În 2012, majoritatea statelor membre ale UE, care fac comerţ cu Rusia, au un deficit comercial cu ea. Cel mai mare deficit, din motivul indicat mai sus, îl are Olanda – 21,1 miliarde de euro. După Olanda, urmează Polonia – 13,8 miliarde euro, Italia – 8,3 miliarde euro, Marea Britanie – 5,9 miliarde euro, Grecia – 5,5 miliarde şi Spania – 5 miliarde.

Nu este greu să vedem că, din cauza nivelului ridicat al industriei orientate spre export, au un deficit mic la un import mare din Rusia, conform statisticii, Germania, Franţa şi Cehia. Cel mai mare excedent comercial cu Rusia îl au Danemarca – 0,9 miliarde euro şi Slovacia – 0,8 miliarde. România a exportat în 2012 în Rusia mărfuri în valoare de 1,049 miliarde de dolari, a importat în valoare de 2,38 miliarde şi are un deficit de balanţă comercială de -1,33 miliarde de dolari. Nu stă bine, dar mai dezastruoasă este situaţia Bulgariei, Ungariei şi a Poloniei din această perspectivă.

În concluzie, Rusia are surse de finanţare pentru proiectele ei. E suficient să cercetăm balanţele comerciale cu statele Uniunii Europene. Aşa vom înţelege mai bine şi atitudinea concesivă a Berlinului faţă de Moscova. O concluzie utilă, mai ales pentru România şi Polonia…

 

Dezintegrarea Rusiei a început deja

La o emisiune transmisă de postul de radio „Eho Moskvî” („Ecoul Moscovei”), concomitent cu televiziunea internaţională RTVi, care se poate urmări simultan la radio şi la televizor, Konstantin Remciukov, redactor şef la ziarul „Nezavisimaia Gazeta”, a făcut nişte afirmaţii grave.

În Rusia, Islamul este o problemă fundamentală, de supravieţuire a Federaţiei Ruse. Şi e destul de ciudat că politica pe această direcţie este slabă şi inconsecventă. Una din ameninţările pentru prăbuşirea ţării provine tocmai pe această linie de radicalizare a Islamului în relaţiile lui cu restul societăţii. Se poate spune că ne confruntăm cu separatismul, că ţara noastră se dezmembrează printr-un program politic, că de fapt se formează teritorii unde nu mai funcţionează justiţia rusă peste tot, unde acţioneaă legile Sharia, unde tranzacţiile de vânzare a proprietăţilor au loc în biserică, acolo unde au loc atacurile radicalilor islamişti…

În moschee. Acolo unde islamul radical forţează islamul tradiţional să se radicalizeze şi începe spirala tensiunilor, cine e mai rău decât cine, locul din care statul este practic eliminat din eforturile de reglementare a raporturilor, fiindcă ne gândim că islamul tradiţional va restabili echilibrul.

Într-un articol publicat în ziarul nostru, Vladimir Putin a scris ceva, iar apoi, mi-amintesc că a trecut o lună şi apare la nişte dezbateri la televizor un deputat (Viatkin mi se pare că îl chema) şi a spus direct pe ecran „Nu există niciun fel de criminalitate etnică”. Cum nu există? „Nu există. Este eronat să vorbim aşa. Criminalul nu are naţionalitate”, spune el. Atunci pur şi simplu mi-a venit să iau articolul şi să spun: „Uite, Putin, liderul, liderul vostru spiritual, conducătorul partidului vostru a scris că există aşa ceva, dar realitatea este mult mai subtilă.” Şi atunci el… el nu a mai avut ce să răspundă.

Însă în doctrina reglementării naţionale, care a fost adoptată (nu-mi mai amintesc cum se mai numeşte exact), ni s-a recomandat să nu pomenim naţionalitatea criminalului. Adică este aşa de simplu şi nu te costă nimic să spui că de fapt nu există. Este esenţial faptul că mobilul apariţiei grupărilor etnice criminale îl reprezintă mecanismul de pompare a banilor… Mai precis, centrul mituieşte regiunile separatiste sau potenţial rebele, în care există conduceri pasionale, cu bani. În mare parte, aceşti bani se fură şi se transferă în regiunile Rusiei, unde se cumpără activele cu ei. Şi iată că aici vin oamenii… Pe măsură ce banii se fură… Dacă banii se fură, atunci este ilegal, adică avem deja semnele unei comunităţi criminale, organizate etnic, care se opune cetăţenilor. Iar cetăţeanul când merge la miliţie, miliţia nu consemnează apariţia unei grupări criminale organizate. Iar ei vor răspunde: „Care bani? Uite banii şi aşa mai departe”. Prin urmare, nu oamenii cu panglici albe (cei care participă la acţiuni publice în Rusia poartă panglici albe – nota red.VP), nu homosexualii, nimeni nu distruge Rusia. Rusia este distrusă de această politică statală confuză a unui stat slab, incapabil să rezolve o asemenea problemă.

Cetăţeanul rus se află în faţa corporaţiilor etnice criminale unul la unu, fără protecţia statului, acest lucru duce la discreditarea totală a statului şi la lipsa de încredere, oamenii se vor organiza singuri pe principii naţionaliste mai degrabă. Aşa apare indignarea, ruşii nu sunt apăraţi de nimeni, omul rus nu este protejat (chiar aşa trebuie spus), se dă astfel verde unei uriaşe mişcări naţionaliste, care va duce inevitabil la conflict cu aceste centre. Deci pentru Putin, marea ameninţare nu va veni de la această opoziţie liberal-democartică, ci din partea unui asemenea nucleu naţionalist, care, cu lozinca „Ajunge, nu mai dăm de mâncare Caucazului, ajunge să-i mai hrănim pe toţi”, se va maturiza. Ceea ce, inevitabil, va duce ţara spre o formă sau alta de război civil.

Şi Putin va sta la conducere 18 ani, ca Brejnev. Poporul iubeşte asemenea oameni. Asta e. În timpul lui Putin e linişte. Şi puţină stagnare, ca pe vremea lui Brejnev. Nu ştiu ce crede el despre asta, dacă vrea să semene cu Brejnev sau cu altcineva… Nici nu cred că-i trec prin cap asemenea comparaţii. Eu cred că are convingerea fermă că şi-a asigurat un loc în istorie, fără să semene cu nimeni. Aşa cum Brejnev nu credea că seamănă cu Hruşciov, cu Stalin sau cu Lenin. Eu cred că la vârful puterii fiecare crede că este o excepţie”.

Am dat acest citat foarte lung pentru a înţelege mai bine ce tensiuni grave se acumulează în Rusia. Dar cum să-l ataci pe Putin? El, care a zburat cu cocorii, a luptat cu tigrul siberian, a fost învins până la urmă de o fiară: gimnasta Kabaeva. Aşa că doamna Putina a divorţat. Nici Barack Obama, liderul planetar, care luptă cu mujahedinii şi cu talibanii, nu o duce mai bine. După lupte grele, şi el a fost învins de o fiară fără egal: o fostă colegă de liceu, care s-a perfecţionat între timp şi a ajuns meseriaşă. Iar doamna Michelle, în loc să înţeleagă această luptă, divorţează. Chiar şi Savonarola este convins că Obama s-a sacrificat pentru Terra.

Nu ca Traian Băsescu, care ne tot ameţeşte cu fetele lui. Mai ales că Elena Udrea a rămas estimp fără… Cocoş.

 

Ruşii ne insultă şi la Sibiu

Persoane oficiale şi experţi din Republica Moldovenească Transnistreană au participat la Sibiu, în România, în perioada 24-26 mai, la conferinţa internaţioanlă cu tema „Ştiinţele politice, relaţiile internaţionale şi cercetarea problemelor de securitate”. Transnistria a fost reprezentată de Igor Şornikov, adjunctul ministrului de Externe al Transnistriei, Alexsandr Steţiuk, şeful Departamentului pentru ţările CSI din MAE, Viaceslav Sodoli, profesor la Universitatea de stat „T.G. Şevcenko” de la Tiraspol. Au mai participat experţi din Rusia, Ucraina, R. Moldova, Serbia, Franţa şi România.

În cadrul seminarului „Transnistria: esenţa problemei şi posibile soluţii”, s-a analizat un complex de probleme referitoare la politica României în regiunea de est. În discursul lui, Viaceslav Sodoli a abordat chestiunea politicii religioase a României în regiunea Prut-Nistru. El a vorbit despre expansiunea agresivă a Patriarhiei din România în teritoriul canonic al Bisericii Pravoslavnice Ruse (este vorba de „Mitropolia Basarabiei”, care provoacă dezbinare şi care a fost înfiinţată de Patriarhia Română pe teritoriul canonic al Bisericii Pravoslavnice Ruse. Fiind înregistrată în anul 2002, în conformitate cu decizia CEDO, de către guvernul comunist al Republicii Moldova, „Mitropolia Basarabiei” îşi continuă şi în prezent activitatea pe teritoriul Basarabiei, încercând totodată să-şi răspândească influenţa pe teritoriul canonic al Bisericii Pravoslavnice Ruse din Transnistria şi din Ucraina – notează IA REGNUM) şi despre consecinţele distructive ale acestui proces pentru coeziunea socială. El a menţionat că tentative de a acapara parohiile au avut loc şi în Transnistria, cu toate că aici au întâmpinat rezistenţă nu numai din partea credincioşilor obişnuiţi, dar şi din partea instituţiei bisericeşti. În ciuda acestui fapt, istoricul susţine că se menţine pericolul reluării acţiunilor de propagandă activă în această direcţie pentru a semăna astfel discordie în societatea transnistreană.

În prezentarea lui, Igor Şornikov a analizat modul în care s-a format ideologia românismului şi influenţa lui asupra politicii actuale a României în spaţiul estic. Clasa politică din România, spune el, folosindu-se de românism ca mijloc de realizare a planurilor expansioniste faţă de Republica Moldova, a eşuat în Transnistria în anul 1992. După care, de la tactica românizării şi integrării forţate a Republicii Moldova, Bucureştiul a trecut la tactica „soft power” (a forţei subtile), aplicându-şi eficient politica în domeniul educaţiei, presei şi dezvoltării societăţii civile. Pe de altă parte, diplomaţia română şi-a orientat principalele eforturi în politica externă spre integrarea în structurile euro-atlantice.

Şornikov a menţionat că, în 2007, după succesele obţinute în direcţia occidentală, România a redevenit un jucător activ în Republica Moldova. Acest lucru s-a reflectat în schimbarea regimului din acest stat după evenimentele din aprilie 2009, precum şi în cooperarea deosebită a organelor puterii din R. Moldova şi România, inclusiv în domeniul securităţii. Multe elemente ale acestei interacţiuni, mai ales în condiţiile crizei politice interne din R. Moldova, consideră el, se pot califica drept un regim de comandă manuală din afară. Cu toate acestea, ţinând seama de popularitatea crescândă a ideii integrării eurasiatice în R. Moldova şi de opţiunea categorică a Transnistriei de integrare în structurile eurasiatice, posibilitatea concretizării ideii „României Mari” se află în primejdie. Şornikov şi-a exprimat îngrijorarea că Bucureştiul încearcă să-şi folosească atuurile pentru a suprima perspectivele integrării eurasiatice.

În timpul dezbaterilor, experţii români şi-au exprimat dezacordul cu opinia lui Igor Şornikov precum că politica Bucureştiului spre est ar fi expansionistă, iar politica Rusiei spre Balcani ar fi avut totdeauna un caracter eliberator. Experţii nu au negat posibilitatea unei viitoate integrări eurasiatice a Transnistriei şi Republicii Moldova.

La rândul său, Alexandr Steţiuk a vorbit despre modalităţile prin care România îşi exercită influenţa asupra opiniei publice din Republica Moldova prin intermediul presei, precum şi asupra procesului de negocieri pentru reglementarea conflictului din Transnistria. Această politică informativă, care este saturată de clişeele anilor 1990, crede el, complică dialogul dintre Tiraspol şi Chişinău, reduce şansele rezolvării problemelor sociale, economice şi umanitare complexe în procesul de reglementare a relaţiilor moldo-transnistrene.

În timpul discuţiilor, experţii transnistreni au atras atenţia că în Republica Moldova funcţionează o întregaă presă care practic este sponsorizată de la bugetul României. Finanţarea presei locale de către alte state este interzisă de legile Republicii Moldova, însă aceste prevederi nu se respectă, regretă ruşii care au o presă de şapte ori mai puternică în Basarabia.

Ucraina în două luntri

Ianukovici şi Putin s-au întâlnit înainte de şedinţa Consiliului European şi a Consiliului Economic Suprem al Uniunii Eurasiatice. Judecând după situaţia creată, discuţia dintre Viktor Ianukovici şi Vladimir Putin nu a fost deloc simplă. Pe data de 30 mai, la şedinţa Consiliului Suprem al Uniunii Eurasiatice de la Astana, Ucraina a avut şansa să obţină statut de observator. Însă nu la Uniunea Vamală, aşa cum s-a discutat anterior, ci în cadrul Comisiei economice eurasiatice. Şi, evident, nu acum, ci abia din anul 2015.

Nevoia de netezire a tuturor asperităţilor din procesul de apropiere a provocat vizita din 26 mai a lui Viktor Ianukovici la Soci pentru o întâlnire de lucru cu Vladimir Putin. Mihail Zurabov, ambasadorul Rusiei la Kiev, anunţase încă de la sfârşitul săptămânii trecute că se pregăteşte această întâlnire a preşedinţilor. El nu a precizat data. Pe site-ul Preşedinţiei ucrainene, ştirea despre această vizită de lucru a apărut pe 26 mai, pe un singur rând, la ora 8 dimineaţă. Apoi s-a aflat că întâlnirea va avea loc la Soci.

Mihail Pogrebinski, directorul centrului de cercetări politice şi de conflictologie de la Kiev, a spus pentru „Nezavisimaia Gazeta” că nu s-a întâmplat nimic neaşteptat: negocierile dintre Ianukovici şi Putin au fost programate să aibă loc nu după, ci înainte de întâlnirea de la Astana. „Situaţia este realmente dură. Partea ucraineană, declarând că optează pentru integrarea europeană, părea că se detaşează clar de Rusia. O detaşare definitivă. Iar acum trebuie atenuată tendinţa antirusească. Să ne explicăm: nu ţineţi seama de declaraţii, noi ne vom înţelege până la urmă”, a subliniat expertul.

După cum ne amintim, tensiunea din relaţiile dintre Ucraina şi Uniunea Vamală din acest an s-a putut atenua atunci când părţile au găsit varianta de compromis – acordarea unui statut de observator pentru Ucraina. „Este de fapt un eufemism, o formulă inspirată, care permite să demonstreze interesul Ucrainei pentru Uniunea Vamală”, consideră Pogrebinski. El crede că statutul de observator înseamnă evitarea unei poziţii concrete şi salvarea aparenţelor. „Doar s-a înţeles că, dacă în toamnă, Ucraina şi Uniunea Europeană vor semna acordul de asociere, atunci acest lucru va fi interpretat ca o înfrângere geopolitică a Moscovei. Pentru a evita acest lucru, trebuie semnat un document temeinic cu Uniunea Vamală, care să demonstreze că noi suntem deschişi la colaborare cu ambii parteneri. În această situaţie, Ucraina nu poate să spună nimănui „NET”. Şi cea mai bună ieşire din această situaţie, ar fi ca Ucraina să devină o verigă de legătură între Uniunea Europeană şi Uniunea Vamală”, a spus expertul.

Valeriu Muntean, împuternicitul Guvernului Ucrainei pentru cooperarea cu Federaţia Rusă, cu ţările CSI şi cu cele din Uniunea Economică Eurasiatică, a explicat că statutul de observator va permite conducerii ucrainene să ia parte la toate şedinţele organismelor de conducere ale uniunii. „Ucraina vrea să-şi prezinte propunerile pentru ca acestea să nu fie luate în considerare atunci când se adoptă o decizie, ci până la adoptarea deciziei, pentru a-şi prezenta argumentele. Partea ucraineană înţelege că nu va avea drept de vot fiindcă noi nu facem parte din Uniunea Vamală, însă ne putem exprima poziţia, putem propune un punct de vedere şi putem propune viziunea noastră, ceea ce este important pentru noi. Eu cred că şi Uniunea Vamală este interesată în acest sens. Noi avem interese reciproce în acest sens deoarece calculele arată că de această integrare vor profita ambele părţi”, a spus el.

Pe de altă parte, Muntean a menţionat că baza juridică a Uniunii Vamale nu prevede statutul de observator, pe care îl solicită Ucraina: „De aceea, ţările din Uniunea Vamală elaborează în prezent diverse scenarii prin care să vină în întâmpinarea Ucrainei”. Viktor Hristenko, preşedintele colegiului Comisiei economice eurasiatice, remarca anterior că Ucraina poate conta pe statutul de observatror numai în cadrul Uniunii Economice Eurasiatice, adică începând din anul 2015. În acelaşi timp, s-a sugerat că Uniunea Vanmală ar putea să acorde Ucrainei un statut special.

Însă, în prezent, experţii susţin că se va face o excepţie pentru Kiev pentru ca Ucraina să poată obţine fie şi un statut formal înainte să semneze cu Uniunea Europeană acordul de asociere, care presupune inclusiv crearea unei zone de comerţ liber. De fapt, chiar astăzi, Consiliul European, la nivelul miniştrilor de Externe din UE, trebuie să adopte o decizie extrem de importantă, prin care, la reuniunea din noiembrie de la Vilnius, să se semneze acordul de asociere cu Ucraina.

Întâlnirea dintre Ianukovici şi Putin în preajma şedinţei de la Bruxelles a avut o importanţă deosebită, susţin cei de la Kiev. Partea ucraineană, care proclamă opţiunea pentru integrarea europeană, nu a renunţat la apropierea de partenerii ei din CSI. Cu o săptămână în urmă, la mitingul de la Kiev, Serghei Tighipko, vicepreşedintele Partidului Regiunilor, aflat la guvernare, a făcut o declaraţie specială în acest sens:

„Semnarea acordului de asociere nu înseamnă aderarea la Uniunea Europeană şi îndepărtarea de Uniunea Vamală, de Rusia. În nicun caz. Va veni vremea şi vom vorbi despre acest lucru, vom face un referendum şi vom opta. Fără preiuni politice, fără presiuni economice, ţinând seama exclusiv de un singur lucru – interesele Ucrainei”.

Că ucrainenii ar fi pregătiţi să adere la spiritul european se poate deduce din întâmplarea nefericită de pe 14 iunie: ei au decapitat statuia lui Mihai Eminescu, care trebuia inaugurată a doua zi. Haholilor, am procedat noi aşa cu statuile lui Taras Şevcenko din România?

 

Proiecte faraonice. China uneşte Pacificul cu Atlanticul

După ce a penetrat Calea Maritimă de Nord prin Oceanul Arctic, China face un pas similar în cu totul altă regiune. Parlamentul din Nicaragua a aprobat construirea pe teritoriul ţării a unui canal pentru vapoare, care să unească Pacificul cu Atlanticul. Contractul pentru executarea lucrărilor la cel mai mare proiect de infrastructură din istoria Americii Latine i s-a atribuit Chinei. De fapt, Republica Populară Chineză va avea o nouă cale maritimă, pe care o va folosi 100 de ani şi, după expirarea unui secol de prezenţă în regiune, va putea să stăpânească o zonă de influenţă tradiţională a Statelor Unite.

Licitaţia pentru construirea acestui canal a fost câştigată de compania Nicaragua Canal Development Investment Co. din Hong Kong. Acest lucru nu a fost împiedicat nici de faptul că Managua şi Beijingul nu au relaţii diplomatice fiindcă Nicaragua recunoaşte independenţa Taiwanului.

Nu au fost stabilite detaliile exacte ale proiectului. Se ştie doar că toată investiţia se va ridica la 40 miliarde de dolari. Se preconizează ca Beijingul să sape un canal cu o lungime totală de peste 200 de kilometri în 11 ani. Va construi apoi, de-a lungul canalului, un aeroport internaţional, o cale ferată, porturi, o conductă de petrol.

În primii 10 ani, chinezii s-au obligat să plătească pentru Nicaragua câte 10 milioane de dolari pe an, apoi va ceda anumite procente din profit. Iar peste 100 de ani, după expirarea concesiunii, China va preda către Managua canalul cu toată infrastructura. Autorităţile din Nicaragua speră să crească astfel veniturile statului cu 10%. Această ţară, unde peste 42% din numărul locuitorilor trăiesc sub pragul sărăciei, nu putea să refuze banii chinezilor.

„Problemele principale pentru Nicaragua capotează în tensiunile sociale şi în infrastructură, toate absolut irezolvabile, crede Alexei Maslov, şeful Departamentului de Studii Orientale de la Şcoala Superioară de Economie, citat de ziarul “Izvestia” de la Moscova. China nu s-a oferit doar să construiască pur şi simplu un canal, ci întregul pachet de servicii”.

Iniţial, autorităţile din Nicaragua au purtat negocieri pentru o posibilă participare la acest proiect cu Brazilia, Venezuela, Rusia, Coreea de Sud, Japonia. Experţii susţin că numai China a ştiut să ofere cele mai bune condiţii. Pe lângă lucrările de investiţii şi de construcţii, Beijingul se va ocupa şi de pregătirea inginerilor şi tehnicienilor din partea locului, care se vor ocupa de întreţinere, va transfera producţia multor subansamble pe teritoriul Republicii Nicaragua, ceea ce va determina dezvoltarea industriei locale.

Se înţelege că Beijingul nu se ghidează aici după considerente caritabile, ci după criterii geopolitice.

„Adjudecându-şi 100 de ani de prezenţă în Nicaragua şi intensificându-şi politica în America Latină, după venirea la putere a lui Xi Jinping – America Latină este o zonă de interese importantă pentru SUA – China ocupă o poziţie strategică importantă, în opoziţie cu americanii”, consideră Maslov. El crede că Washingtonul s-a obişnuit să acţioneze în această regiune prin exercitarea unei anumite influenţe asupra elitelor politice, prin schimbarea regimurilor, ceea ce nu poate să nu provoace iritare. Beijingul însă a preferat să cucerească America Latină cu investiţii.

În plus, proiectul se poate reflecta generos chiar şi asupra situaţiei din China. Maslov menţionează că Beijingul beneficiază de sume enorme de bani lichizi şi, dacă aceştia rămân în China, ar putea să producă inflaţie. Transferând bani în afara ţării, Beijingul omoară doi iepuri dintr-un foc: îşi stabilizează propria economie şi câştigă imaginea unei puteri foarte dezvoltate.

 

Se taie apa Canalului Panama?

Pe termen mediu şi lung, obiectivele Beijingului pot fi pur politice. E greu de crtezut că un asemenea proiect se poate amortiza, fiind aflat la 600 de kilometri de Canalul Panama, care încă funcţionează de o sută de ani. Mulţi renunţă deja astăzi chiar şi la Canalul Panama. Beijingul vrea pur şi simplu să aibă o cale navigabilă proprie, pe care o va controla în totalitate peste un deceniu.

Prin Canalul Panama, trec anual aproximativ 4% din cantitatea de mărfuri pentru comerţul mondial. Cu toate acestea, în ultima vreme, din cauza taxei mari de trecere (de la 1300 de dolari la 2500 de dolari, în funcţie de lungimea vaporului), mulţi preferă alte căi maritime. Pentru a remedia situaţia, canalul se lărgeşte. Se presupune că, după 2015, capacitatea lui de tranzit va creşte până la 18.800 vapoare pe an. La o asemenea concurenţă, speranţele că această cale maritimă va atrage volume de marfă, măcar similare, sunt nefondate.

Merită remarcat că, la timpul ei – adică la sfârşitul secolului al XIX-lea – construcţia Canalului Panama s-a transformat într-un uriaş scandal. Compania franceză, care se ocupa de proiect, a emis acţiuni de sute de milioane de franci, a luat credite, iar apoi a dat faliment rapid. Conform unor estimări prudente, au avut de suferit vreo 700.000 de oameni. Foarte mulţi au investit în hârtiile de valoare atât în Franţa, cât şi în străinătate. Timp de mulţi ani, cuvântul „Panama” a fost vorbă de ocară. Însuşi canalul a fost construit abia peste 30 de ani, când concesiuna a fost transferată la Statele Unite ale Americii.

Nu cred însă că Beijingul va face posibil un scandal similar în jurul canalului din Nicaragua. Totul va fi sub control. Chiar dacă pare deplasată această investiţie, China este obligată să construiască pentru a-şi hrăni decent miliardele de oameni. Țările care vor înţelege această nevoie a Chinei îşi vor putea rezolva propriile probleme de infrastructură. Cel mai preţios beneficiar pentru acest constructor faraonic al veacului nostru ar fi Rusia, numai dacă Moscova se vindecă de spaime în faţa ofensivei vecinilor din Extremul Orient.

Sau poate că e mai bine aşa…

 

Încăierarea dintre Berlin şi Budapesta

Cu gluma ei, cancelarul Angela Merkel a atins o temă dureroasă pentru Europa. Cu o mare doză de probabilitate, se poate presupune că, fiind pe 22 mai la Bruxelles, cancelarul federal Angela Merkel şi premierul ungar Viktor Orban s-au străduit să evite o întâlnire faţă în faţă. Pe 21 mai, presa de la Berlin a ilustrat relaţiile celor doi cu fotografii de arhivă, în care ei stau cât mai departe unul de altul. Problema este că, recent, între cei doi aliaţi din NATO şi parteneri în Uniunea Europeană a izbucnit un imens scandal politic. Un scandal detonat de declaraţiile polemice ale ambilor lideri.

Primul punct pe „i” a fost pus de Angela Merkel. Luând cuvântul la forumul Televiziunii WDR, cancelarul a declarat în legătură cu politica guvernului ungar: „Noi vom face tot posibilul pentru a readuce Ungaria pe drumul cel drept şi nu avem de gând să trimitem cavaleria din prima”. Premierul Viktor Orban a reacţionat imediat a doua zi la postul de radio Kossuth: „Nemţii au mai trimis o dată cavaleria în Ungaria, dar sub formă de tancuri”. Şi a adăugat: „Noi i-am ruga să nu le trimită din nou. Nici atunci nu a fost o idee bună şi nu le-a mers”.

viktor orban si stema UE

Situaţia este, în acelaşi timp, şi serioasă, şi comică. Se simte aici şi umbra „celui de-al treilea ciudat”. Sau, mai precis, umbra lui Peer Steinbrück, actualul candidat social-democrat la funcţia de cancelar. La forumul WDR, Peer Steinbrück a vorbit despre o posibilă excludere a Ungariei din Uniunea Europeană. Iar altădată, în 2009, pe când ocupa funcţia de ministru al Finanţelor în Cabinetul Merkel, el a ameninţat că „trimite cavaleria”. E adevărat, atunci contra Elveţiei, dacă băncile din această ţară nu vor divulga numele evazioniştilor germani. Evident că la acest lucru s-a referit şi doamna cancelar, care a folosit cuvântul „cavalerie” ca o săgeată ironică la adresa adversarului politic. Acelaşi nor întunecat s-a îndreptat spre relaţiile cu Ungaria. Aluzia grobiană a lui Viktor Orban la planul nazist „Margarita”, prin care Hitler a ocupat Ungaria în 1944, pentru ca ea să nu trădeze în faţa invaziei Armatei Roşii din Uniunea Sovietică, a fost receptată la Berlin cu multă nervozitate. „Premierul ungar provoacă deschis, dar de data aceasta, Viktor Orban a mers prea departe. Acest conservator a făcut comparaţia între Angela Merkel şi Hitler”, se indignează revista „Der Spiegel”.

Guido Westerwelle, ministrul de Externe al Germaniei, a calificat afirmaţiile lui Orban drept „lipsă de tact, pe care noi o respingem”. Ruprecht Polenz (CDU), preşedintele Comisiei de politică externă din Bundestag, consideră că, „folosind comparaţia deplasată cu nazismul, făcută până acum de către demonstranţii din Grecia”, premierul Orban „împovărează tot mai mult” bunele relaţii tradiţionale dintre Germania şi Ungaria.

Reprezentanţii social-democraţilor din opoziţie şi ai „verzilor” nu rămân nici ei în urmă. Ei cer Guvernului Germaniei să nu se încurce în politeţuri cu Ungaria şi cu premierul ei. Un rol important au aici şi percepţiile electorale.

Cu toate acestea, pentru cabinetul Merkel este un moment riscant. Uniunea Creştin-Democrată/Uniunea Creştin Socială (UCD/UCS) şi Fidesz, partid aflat la guvernare în Ungaria, sunt formaţiuni apropiate din punct de vedere ideologic şi politic. În Parlamentul European, ele fac parte din Partidul Popular European. Recenta întâlnire cu Orban de la Strasbourg a arătat că deputaţii UCD/UCS sunt mai degrabă dispuşi să accepte, decât să critice orientarea politică a premierului ungar.

Evident că situaţia din Ungaria ridică semne de întrebare. În Parlamentul de la Budapesta, există un partid de extremă dreapta. Există antisemitism, ţiganii sunt persecutaţi etc. Însă principalele solicitări din partea UE se referă la modificările aduse Constituţiei şi la schimbarea unor legi de către Guvernul Orban. Pentru Bruxelles, aceste modificări contravin normelor democratice ale comunităţii europene. Criticile la adresa Ungariei se referă şi la caracterul unor măsuri luate contra crizei de către Guvernul Orban, măsuri care nu au copiat perfect orientarea dată de UE.

Din aceste motive, se pregătesc sancţiuni pentru Budapesta, care este ameninţată şi cu privarea de dreptul la vot în Parlamentul European. În această situaţie, ca şi în problemele crizei ce a cuprins moneda euro, fac presiuni deosebite politicienii şi presa din Germania, fără să ţină seama de faptul că, pentru Ungaria, acest lucru înseamnă amestec în terburile interne ale ţării. Evident că aici se regăseşte principalul motiv al tensiunii permanente din relaţiile germano-maghiare din ultimii ani în Europa.

Să sperăm că Berlinul înţelege la timp caracterul revanşard al politicii ungare din toate timpurile. Politicienii din România oricum nu pricep nimic. Se poate deduce acest lucru din saltul lor târâş la Congresul UDMR, doar-doar vor obţine o privire binevoitoare din partea lui Kelemen Hunor.

Viorel Patrichi

About Viorel Patrichi

Jurnalist, ultima carte publicată: Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă (2001).

Spune-ți părerea