Un nou partid (IV): Modelul

Am alergat cale de trei episoade pentru a vorbi despre nişte lucruri pe care, de altfel, le ştim cu toţii şi le-au scris alţii cu mult mai multe informaţii, cu mult mai mult talent şi cu mult mai multă inteligenţă. Şi atunci de ce am mai făcut-o? Pentru a găsi un răspuns la nişte întrebări pe care mulţi şi le pun: Ce e de făcut? Ce mai poate fi făcut? Cum? După care model? Cu cine?
Scurta radiografie a situaţiei din România este, cu alte cuvinte, din motive adesea opuse, în minţile, pe buzele, în textele multor români. Am reamintit-o pentru a crea punctul de pornire; pentru a prezenta, cum se spune, datele problemei.
Situaţia de la noi este, în general, prezentată în comparaţie cu cea din Occident. Şi, fără a fi încercat să fi fost polemici cu apologeţii lui, cu cei care admiră sau respectă, valorile şi realităţile Occidentalismului, am simţit nevoia să mergem şi să vedem ce se ascunde în spatele lor pentru a putea socoti dacă politica de acolo poate sau nu să fie luată ca model.
V-am propus deci o privire în ograda Occidentului, după care tânjim, pentru a arăta că soluţia nu este acolo. Soluţia nu o vom găsi nici în aşa-zisele ştiinţe politice sau economice – singura lor calitate reală ar fi doar aceea de istorie a politicii sau economiei – nici în profesionalismul politic apusean, nici în activismul civic născut pe aceleaşi meleaguri. Rămân valabile, e adevărat, o mulţime de detalii despre cum se poate totuşi comporta respectuos administraţia cu contribuabilul, despre eficienţa investiţională, despre muncă. Dar şi despre cum să furi cu ştaif, sau despre cum să-ţi asiguri liniştea în suprastructură legându-l pe cetăţean la ochi cu un confort ieftin. Lucruri care se pot schimba, care, de fapt, sunt în schimbare de ceva vreme, şi chiar acum suferă deteriorări masive. Lumea de mâine dimineaţă nu va mai fi la fel de plăcută ca lumea de azi. Ba, s-ar putea să fie chiar greţoasă.
Nu, soluţia nu este în altă parte, ea este aici; a fost aici mereu, la îndemâna noastră numai că nu văzut-o, nu am agreat-o, am refuzat-o, am alungat-o. Şi continuăm, cu încă şi mai mult avânt să facem acelaşi lucru.

Omul zeroului absolut

Dincolo de politică şi de toate celelalte: cultură, economie, mass-media, educaţie etc., a fost şi este mereu vorba despre o singură unitate, despre singura unitate care le defineşte pe toate şi datorită căreia acestea există: omul. Despre orice am discuta, orice limbaje codificate de „cerinţele ştiinţifice ale domeniului” am folosi, oricât de aridă şi tehnică ar părea discuţia, am vorbit şi vorbim, oricând şi întotdeauna, despre om. Despre – cum îi place să creadă de la Renaştere încoace – măria sa omul. De aceea, orice explicaţie am căuta, orice soluţie am propune nu putem să uităm nici măcar o clipă de el; nu putem înţelege şi nu putem propune nimic fără a-l chema la bara martorilor sau a acuzării. Ideologiile, doctrinele, constructele imaginate şi articulate în laboratoare nu înseamnă nimic fără el.
Vorbind de diverse epoci şi civilizaţii, Istoria încearcă să ne demonstreze, în text cât şi în subtext, că omul s-a schimbat mereu; că şi-a schimbat credinţele, concepţiile, obiceiurile, cunoştinţele despre lume. La fel de adevărat este însă şi că omul a rămas, consecvent cu el însuşi.
Dar dacă ne întoarcem tot la istorie şi apoi privim la omul de astăzi descoperim că de data aceasta e vorba despre o schimbare cu totul aparte: pentru prima oară în istorie, omul s-a decretat buricul pământului şi chiar al universului, centrul în jurul căruia gravitează tot ceea ce este cunoscut şi necunoscut. Şi acest simţământ, această asumare trufaşă şi neghioabă nu mai este, ca în alte epoci, substanţa filosoficărelilor personale ale unor filosofi, artişti sau avuţi prostiţi de îmbuibare, ci este a tuturor; astăzi ea este chiar a maselor. A omului-masă al lui y Gasset. Omul l-a interzis pe Dumnezeu în viaţa lui, l-a trimis sub pază la muzeu ca pe un exponat ciudat, dar periculos, l-a dat afară din prezent, a proiectat viitorul fără El.
Însă, în măsura în care nu există un Creator, care nu numai să-l aşeze pe om în lume, dar să-l şi îngrijească şi să-l aştepte, în măsura în care nu există adică Dumnezeu, Împărăţia lui şi iadul şi viaţa veşnică, viaţa unui om, privită de la nivelul timpului Universului, ba chiar existenţa Universului în comparaţie cu eternitatea – o eternitate a inexistenţei – este nimic, zero. Dar zero, zero; zero absolut fără ceva la stânga ori la dreapta lui. Viaţa noastră pur şi simplu nu există, noi acum, pur şi simplu nu existăm. Aşa cum, mâine, nici universul nu va mai exista.

 

Un sclav bun, un stăpân prost

Refuzându-şi dimensiunea spirituală, sau mai bine zis subsumându-şi transcendenţa şi spiritualitatea, omul s-a întors către această lume, către această viaţă. Şi cu cât s-a afundat în ele, cu atât disperarea zeroului absolut l-a făcut să se afunde în devoţiunea faţă de trup.
Omul occidental şi-a castrat sensibilitatea şi şi-a hipertrofiat trupul. Este pentru prima dată în istoria existenţei sale când nu mai recunoaşte decât un singur stăpân – trupul. Nu banul, nu puterea, nu confortul, ci toate acestea adunate într-un aici şi acum care este trupul omului. Conştiinţă lui s-a lăsat cumpărată şi s-a dus la culcare.
Porcul lui Orwell din Ferma Animalelor – deşi în realitate animalul respectiv este o fiinţă mai sensibilă, dreaptă, loială, grijulie, curată şi onestă decât omul – Porcul care a luat puterea, care conduce ferma (lumea) este trupul nostru şi raţiunea lui primară. Este acelaşi lucru cu Somnul raţiunii naşte monştrii. Doar că nu e vorba de raţiunea trupului, cum nici la Goya nu era – ci de raţiunea spirituală, cea care împreună cu sufletul alcătuiesc partea dumnezeiască din om.
Acest model s-a răspândit ca un cancer pe toate latitudinile şi longitudinile şi ameninţă să se generalizeze în scurt timp. Numai că trupul este un sclav bun, dar un prost stăpân: capricios, pofticios, lacom, egoist, crud, narcisist, răzbunător, viclean, mincinos, fără limite în toate acestea şi în multe altele.

 

Activism sau iubire?

Iată coordonatele în care trebuie să discutăm despre politică – activitatea prin care se ia puterea pentru a se conduce destinele unei comunităţi mai mici sau mai mari.
Hristos ne-a vorbit despre iubire, iubirea creştină, care înseamnă a-l vedea în celălalt pe Dumnezeu, iar relaţia cu el ca pe începutul unei veşnice relaţii cu Dumnezeu Însuşi; este descoperirea „persoanei” în om, a ceea ce este de la Dumnezeu, a unicităţii în ceea ce pare comun. Evident că pe perioada vieţii lor, ca lucrători şi ca cetăţeni, creştinii trebuie să facă ceea ce le este posibil pentru o lume mai bună. Dar ea este altceva decât o simplă grijă umanitară, decât grijile politice, economice şi sociale. Persoana este obiectul ei şi nu entităţi anonime precum rasa, clasa socială, grupul minoritar etc.
Iubirea creştină este opusul „activismului social” care s-a născut în Occident şi care a ajuns să o înlocuiască. Iată ce spune Alexander Schmemann despre diferenţele dintre cele două în cartea sa „Postul cel Mare”:
Pentru un „activist social” obiectul iubirii nu este „persoana” ci „individul”, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte „umanităţi”… „Activistul social” nu are nici un interes pentru persoană şi o sacrifică cu uşurinţă pentru „interesul comun”. Creştinismul pare să fie, şi în anumite privinţe, de fapt, este, mai degrabă sceptic despre acea umanitate abstractă care săvârşeşte un păcat de moarte de fiecare dată când renunţă la grija şi la dragostea sa pentru persoană. Activistul social este întotdeauna „futuristic” în abordările sale; el întotdeauna acţionează în numele dreptăţii, al ordinii, al fericirii şi pentru realizarea lor. Creştinismul se preocupă mai puţin de această problematică a viitorului şi pune tot accentul pe acum – singurul timp hotărâtor pentru iubire. Cele două atitudini nu se exclud reciproc, dar nici nu trebuie confundate.
Activismul oboseşte, normele plictisesc şi se vestejesc înlocuite de altele, poate contrare celor dintâi. Se face extrem de mult activism în Occident şi din Occident către celelalte zone ale lumii, şi pe unele direcţii rezultatele sunt evidente şi de lăudat. Dar în sine, aceste rezultate, nu schimbă esenţa şi direcţia activismului născut tocmai pentru a fi un substitut al iubirii creştine într-un război generalizat dus împotriva creştinismului şi a lui Dumnezeu. Alimentat cu bani, susţinut de lobby şi campanii de presă, el rămâne, dincolo de rezultatele sale – care puteau să fie obţinute mai bine şi mai bune prin apelul la credinţă – parte din strategia transformării persoanei în individ şi a comunităţii în sumă de indivizi. Activismul care nu este în numele şi cu Dumnezeu este adesea împotriva acestuia; chiar dacă pare absurd pentru o activitate umanitară, acesta este adevărul ascuns sub multe văluri mistificatoare. Mai mult decât atât, pentru mulţi activismul a devenit o profesie, o meserie; se învaţă şi se trăieşte din el. Iar la o adică se schimbă pe ceva mai profitabil, chiar dacă opus.

 

Politicieni creştini, nu politicieni profesionişti

S-a evocat şi se evocă des la noi necesitatea unor politicieni profesionişti; se pun jalnicele rezultate ale acestor douăzeci de ani pe seama neprofesionalismului politicienilor români în comparaţie cu cei din Vest, a puţinelor cunoştinţe de politologie, a dezinteresului pentru doctrine etc. Realitatea este însă că politicienii români sunt la fel de profesionişti cu ceilalţi, doar puţin mai grosolani, mai grăbiţi, mai neatenţi şi mai neşlefuiţi decât colegii lor de aiurea. Şi mai fără „pedigriu”.
De aceea e nevoie nu de politicieni profesionişti, asemeni profesioniştilor din celelalte domenii, pentru că politica nu este o meserie, ci de o politică care să plece de la lucrul simplu că există şi celălalt – ceilalţi – şi că trebuie să lucrăm şi să trăim pentru ei.
Grija faţă de celălalt, (grijă izvorâtă nu din activism) interesul constant pentru el ar trebui stea la baza sentimentului politic, cel care determină acţiunea politică individuală a fiecăruia dintre noi, indiferent dacă suntem sau nu într-o structură politică organizată. De existenţa acestui sentiment politic depinde activitatea politică îndreptată către folosul fiecăruia dar şi al comunităţii ca ansamblu de persoane şi nu de indivizi.
Este nevoie de politică pe fundament creştin pentru ca politica să fie făcută pentru ceilalţi şi nu pentru sine – oricum ar suna acest sine, de la propria persoană, la familia, clanul, haita de prădători, banda de tâlhari, mafia din care politicianul face parte.
Este nevoie de o politică creştină pentru ca această îndreptare către ceilalţi, acest întru ceilalţi să fie real şi durabil. Numai acest fel de aşezare în ecuaţia existenţei, în relaţia cu aproapele, dă tărie, claritate, omenie şi eficienţă actului politic. Numai astfel politicianul poate fi consecvent cu vorbele sale nu o oră sau o zi, ci o viaţă întreagă.
Aceasta este baza pe care trebuie să se construiască. Iar construcţia să nu însemne numai asigurarea hranei, locuinţei, locului de muncă, hainelor etc., (necesare şi ele) cât educarea în spiritul acestui unic principiu de bază, creşterea unui om armonios, echilibrat între ceea ce îi este necesar trupului ca să trăiască aici, dar, pentru că „totul ne este permis, dar nu totul ne este şi de folos” şi ceea ce ne este de folos pentru veşnicia lui.

 

O lămurire: Ce (nu) vra’ să zică politică creştină şi politician creştin!

Politică creştină nu înseamnă prezenţa Bisericii în politică; Biserica trebuie să rămână separată de stat, de politică şi de administraţie. Misiunea Bisericii este cea de construcţie şi de îndrumare a omului, misiune care se face în general în biserici, dar care ar trebui să se facă şi în mijlocul oamenilor pentru a avea mai mulţi politicieni şi administratori corecţi şi responsabili.
Tot astfel, nu este neapărat creştin cel care bate toată ziua cruci şi, la două vorbe, îl pomeneşte pe Dumnezeu. Nici cel care face „milostenie” la televizor. Nici cel care se înconjoară de icoane, îşi atârnă cruci, bate mânăstirile, merge la Athos. Nici cel care se înconjoară la tot pasul de soboare de preoţi. Nici cel care este prieten cu înalţi ierarhi. Nici cel care vorbeşte pios cu capul uşor aplecat într-o parte, sau cu ochii aţintiţi în sus. Nici cel care se revendică astfel. Nici cel care face paradă de cinstea , responsabilitatea şi competenţa sa. Nici cel care îi judecă pe toţi ceilalţi pentru a arăta cât de bun este el. Nici cel care anunţă însoţit de fanfară cât de preocupat este de grija poporului. Nici cel care se dă de ceasul morţii cât mai munceşte şi se sacrifică el pentru ceilalţi. Nici cel care zâmbeşte mieros şi linguşeşte masele. Nici cel care promite un viitor luminos. Nici cel care împarte fără să aibă de unde. Şi nici mulţi alţii ca ei. Pentru că, îngăduiţi-mi o ultimă referire la Dumnezeu, „nu tot cel ce îmi zice mie Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor”.
Dincolo de toate acestea, care ţin de o variantă virtuală prefabricată a politicianului, rămân faptele sale reale, cele care îi atestă cinstea, responsabilitatea, dăruirea, bunăvoinţa, preocuparea…

The following two tabs change content below.

Spune-ți părerea