Sfinţi încă necanonizaţi: părintele arhimandrit Sofronie Saharov

Biserica Ortodoxă –atât din România, cât şi din întreaga lume- îşi cinsteşte oamenii înduhovniciţi şi mărturisitorii, adică cei care s-au dovedit a fi repere ale credinţei şi sprijin pentru urcuşul spiritual al multor altor creştini. O asemenea cinstire nu poate decât să premeargă momentului, care mai devreme sau mai târziu va veni negreşit, de includere şi în sinaxare a acestor vrednici de pomenire, care prin viaţa lor s-au apropiat de Dumnezeu şi L-au făcut mai apropiat celor care s-au hrănit sufleteşte cu învăţătura, experienţa sau exemplul lor. În ultimele decenii creştinismul românesc a dat nenumărate astfel de pilde, din enumerarea cărora neavând voie să lipsească printre alţii Pr. Arsenie Boca, Valeriu Gafencu sau Pr. Justin Pârvu. Canonizarea acestora nu poate fi decât o chestiune de timp, chiar dacă unităţile cu care noi oamenii tindem să măsurăm scurgerea acestuia ne par adesea nepotrivite în râvna bine intenţionată, dar uneori impacientă, de a-i vedea consfinţiţi acolo unde le este cu adevărat locul. Dincolo de obstacolele temporare şi de interesele conjuncturale care pot încetini acest proces firesc, dorit de oameni şi totodată bineplăcut lui Dumnezeu, conlucrarea voinţei omeneşti şi a celei divine îşi va găsi cu certitudine calea şi momentul potrivit pentru a răzbi întru slavă şi adevăr.

Toate vor veni la vremea lor. Negreşit la fel se va întâmpla şi cu unul din cei mai mari trăitori ai Bisericii universale din secolul trecut, părintele arhimandrit Sofronie Saharov, de la a cărui plecare la Domnul –pentru a-L vedea în veşnicie “precum este”- s-au împlinit pe 11 iulie 2013 20 de ani.

sofronie_saharov

Motivul pentru care îi evocăm personalitatea în aceste scurte şi inevitabil palide rânduri este dat de imensa personalitate duhovnicească şi teologică a părintelui Sofronie. Lucrarea sa de căpătâi a fost aceea de a duce taina îndumnezeirii omului din sihăstriile athonite până în miezul lumii contemporane. Este vorba de sâmburele central al teologiei şi al misticii ortodoxe, prezent în mod ubicuu în întreaga Biserică, deşi de cele mai multe ori doar tainic şi neştiut. Sunt acum semne că acea parte a omenirii care este deschisă spre spiritualitate începe să fie pregătită spre a o primi şi înţelege într-un mod din ce în ce mai deschis. Se poate spune că în cadrul Bisericii Ortodoxe universale s-a format deja un veritabil curent de această inspiraţie, chiar dacă el se manifestă încă discret şi insesizabil pentru mulţi. E o lucrare blândă şi smerită, care la vremea potrivită îşi va vădi cu siguranţă roadele. Preoţi, ierarhi, monahi, laici, o mulţime de personalităţi ale lumii ortodoxe îşi iau inspiraţia din lucrarea şi trăirea părintelui Sofronie, aplicând aceste principii în viaţa lor, în îndrumarea lor pastorală şi duhovnicească a altor creştini. Pentru noi românii, să amintim doar că părintele Rafail Noica, fiul marelui filosof, a descoperit Ortodoxia tocmai în Anglia, la mănăstirea de la Essex ctitorită de părintele Sofronie, care i-a fost acolo îndrumător spiritual vreme de trei decenii. Şi cu siguranţă că nu ne înşelăm dacă vom afirma că pe aceeaşi linie se înscrie şi monahia Siluana Vlad, binecunoscută în Ortodoxia românească prin conferinţele sale duhovniceşti şi cărţile-i pline de har.

Când vom întâlni numele de monahi “Sofronie” sau “Siluan” e foarte probabil că această alegere nu este întâmplătoare, ci are de-a face cu influenţa acestui curent care se revendică de la învăţătura comună a părintelui Sofronie şi a Sfântului Siluan Athonitul, duhovnicul său, care între timp a fost canonizat în anul 1987, aproape la o jumătate de veac de la trecerea sa la Domnul. De asemenea, mulţi ierarhi ai bisericii noastre, îndeosebi din generaţia mai tânără (indiferent de numele pe care îl poartă) se inspiră la rândul lor din aceste învăţături şi pot fi consideraţi ca aparţinând acestei tendinţe mai generale.

Trebuie spus că în Biserica Ortodoxă nu există o reală contradicţie între particular şi universal. Acei sfinţi români – deja canonizaţi sau încă aflaţi în aşteptarea acestei recunoaşteri- sunt relevanţi în primul rând pentru neamul nostru, fiindu-i repere dar constituind totodată şi darul făcut de acest neam lumii întregi. Ei sunt simbolurile care ne reprezintă în universalitate. Căci, în ciuda aparenţelor sau părerilor unora, Biserica Ortodoxă are un caracter universal, în care particularităţile naţionale sunt depăşite şi care se deschide întregii omeniri care doreşte să-L afle pe Hristos Cel adevărat.

Pe aceste din urmă coordonate se înscrie şi personalitatea părintelui Sofronie.

Născut în Rusia în anul 1896, şi-a trăit copilăria în pietatea şi curăţenia vieţii creştine frecvent întâlnită pe atunci în familiile dreptcredincioase. Adolescenţa şi tinereţea i-au fost însă marcate de cumplite zbuciumări interioare, pe fondul marii tragedii care a lovit omenirea sub forma Primului Război Mondial, cu hecatombele sale de nedescris. Dotat intelectual, studiază pictura şi artele frumoase, dar manifestă interes şi pentru înţelepciuna omenească a filosofiei, depărtându-se tot mai mult de simplitatea credinţei care i-a definit copilăria. În urma instaurării în Rusia a urgiei comuniste se refugiază în apus, ajungând în cele din urmă la Paris. Preocupat intens, până la o profundă suferinţă de problematica morţii, găseşte aparent răspunsul în mistica orientală, aflând însă din proprie experienţă că aceasta conduce sufletul la dizolvarea sa într-un neant impersonal. Mai târziu avea să descrie această trăire ca fiind una a coborârii în infern. Dinapoia acestui zid gros şi impenetrabil care îl înconjura, prin care nu se vedea nicio posibilitate de ieşire, este scos în chip minunat, prin invocarea stăruitoare şi disperată a Dumnezeului celui viu, prezent în mod personal prin ipostasul lui Hristos. Zidul de întuneric care îl înconjura s-a sfărâmat în mod dramatic iar tânărul pictor a avut vreme de trei zile, de praznicul Învierii în anul 1925, experienţa unică a darului divin al trăirii în lumina cea necreată, a împărtăşirii cu harul Dumnezeirii.

Iar aşa cum cunoaştem din istoria şi tradiţia Bisericii noastre, cei care au fost dăruiţi la un moment dat –în ciuda aparentei lor nevrednicii- cu acest dar suprem, îşi vor închina ulterior întreaga viaţă luptei şi străduinţei pentru a-l redobândi şi păstra, pentru a-L regăsi pe acel Dumnezeu care li S-a descoperit în acest chip minunat. Astfel este şi cazul Sfântului Simeon Noul Teolog, care a trăit cu un mileniu în urmă. Dealtfel mitropolitul Hierotheos Vlachos, care la rândul său l-a cunoscut îndeaproape pe părintele Sofronie şi care este autorul unei cuprinzătoare biografii duhovniceşti a acestuia, îi încadrează personalitatea la nivelul marilor figuri ale Bisericii din toate timpurile, cum ar fi Sfântul Simeon mai devreme pomenit sau Sfântul Grigorie Palama. Vom vedea îndată că această afirmaţie are o deplină îndreptăţire.

În urma acestei experienţe mistice drumul tânărului Serghei Saharov conduce la Muntele Athos, unde pronia face ca el să-şi găsească drept îndrumător spiritual pe unul din monahii cei mai modeşti, aparent fără veleităţi înalte, dar care în abisul de smerenie prin care se ferea de zarva lumii ascundea trăirea cea mai înaltă şi mai pură de care este capabil omul în năzuinţa sa spre Creator. Tânărul monah se pune sub ascultarea necondiţionată faţă de cel care ulterior avea să fie cunoscut -în special datorită mărturiei părintelui Sofronie- drept Sfântul Siluan Athonitul, iar textele lor confirmă posterităţii similaritatea experienţelor pe care aceştia le-au trăit. Sfântul Siluan făcea parte din categoria oamenilor modeşti, având origini ţărăneşti ruse, dar cu o trăire înaltă, pe care o exprima în cuvinte simple şi adânci, care însă în marea lor majoritate erau incomprehensibile teologiei academice. “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” este poate cea mai celebră expresie a sa, care ascunde un adânc de înţelepciune şi trăire duhovnicească. Textele Sfântului Siluan care au ajuns sub ochii marilor teologi ai vremii, de la Paris sau din alte părţi, nu au găsit într-o primă fază disponibilitatea unei înţelegeri adecvate, fiind considerate mai degrabă nişte exprimări confuze ale unei stări de spirit bigote.

A fost nevoie de lucrarea părintelui Sofronie, de cartea scrisă de acesta despre viaţa şi învăţatura Sfântului Siluan, pentru a putea interpreta, de pe bazele unei comuniuni întru acelaşi spirit şi a aceleiaşi experienţe mistice, trăirile Sfântului Siluan într-un limbaj teologic de un înalt nivel intelectual. Acesta este motivul pentru care unii care l-au cunoscut îl asemuiesc pe părintele Sofronie cu cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe din trecut. El a reuşit să îmbine trăirea celei mai înalte stări de unire cu harul divin cu capacitatea intelectuală de a formula şi de a da sens teologic acestei laturi mistice, care este de fapt fundamentul neclintit al întregii teologii ortodoxe. În această vedere apare limpede –trăită şi experiată, iar nu imaginată sau cugetată- dogma Sfintei Treimi, precum şi dragostea, mila şi bunătatea nesfârşită a lui Dumnezeu pentru toate creaturile Sale.

Cine nu a trăit o asemenea experienţă nu-şi poate găsi cuvinte pentru a o sintetiza sau rezuma. Ea este însă descrisă în cuvinte neechivoce de către părintele Sofronie atât în cartea sa despre Sfântul Siluan, cât şi într-o altă scriere, redactată către sfârşitul vieţii, şi care constituie testamentul său duhovnicesc cu caracter autobiografic: “Vom vedea pe Dumnezeu precum este”. Titlul rezumă cum nu se poate mai bine un conţinut de o înaltă altitudine spirituală, care merge până la vederea de Dumnezeu întru lumina Sa cea necreată. Cât de înalt şi de rar este acest dar primit de sus se poate vedea din similitudinea acestei experienţe cu cea a apostolilor aflaţi pe muntele Taborului, când au asistat la schimbarea la faţă a Mântuitorului, privindu-L “precum este”, întru Slava Sa necreată. Numai că, prin profunda sa experienţă, dar situat totodată într-o adâncă smerenie, părintele Sofronie distinge şi faptul că viziunea pe care au avut-o apostolii nu este una desăvârşită, ei nefiind pregătiţi suficient pentru a rămâne mai mult întru ea şi de a o percepe pe deplin.

Darurile lui Dumnezeu sunt întotdeauna pe măsura capacităţii de a primi a omului. Iar această măsură este dată în primul rând de propria smerenie, de conştientizarea profundă a stării proprii de păcat, de înstrăinare de Dumnezeu. Intelectual, nu putem înţelege asemenea stări decât la modul schematic şi rece. Dar mărturia experienţelor trăite de cei mai mari mistici ortodocşi este formulată de părintele Sofronie într-un limbaj viu şi autentic, astfel încât fiecare om cu preocupări spirituale poate înţelege într-o anumită măsură, conform stadiului său duhovnicesc şi al nivelului propriu de experienţă, care sunt reperele fundamentale ale urcuşului spiritual către Dumnezeu.

Iată de ce, după câteva decenii petrecute în nevoinţe la muntele Athos, revenirea părintelui în lume, mai întâi la Paris şi apoi în Anglia, unde a ctitorit mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex, a însemnat o adevărată revoluţie spirituală, prin aducerea în inima lumii contemporane a acelei inimi a monahismului ortodox, a tradiţiei mistice milenare păstrate cu sfinţenie în special în muntele Athos. E o lucrare a lui Dumnezeu cu lumea pe care o ţine în existenţă prin dragostea Sa, menită să Îl facă cunoscut cu adevărat celor care doresc să se apropie de El. S-a născut astfel acel curent în cadrul Bisericii de care am amintit la început şi care cu siguranţă va avea un cuvânt tot mai important de spus în următorii ani.

Pentru a reveni la titlul acestei scurte evocări, cu mărturisirea neputinţei de a rezuma în cuvinte experienţa spirituală a părintelui Sofronie, sunt de amintit şi alte harisme ale părintelui, care mărturisesc poate într-un mod mai accesibil omului simplu starea sa de sfinţenie: darul înaintevederii manifestat prin perceperea stării sufleteşti a unor oameni pe care nu i-a cunoscut niciodată direct sau prin anunţarea dinainte a datei morţii sale, precum şi o serie de vindecări minunate ale unor boli incurabile, petrecute atât ca urmare a rugăciunilor sale în timp ce se găsea în viaţă, cât şi a rugăciunii celor suferinzi la trupul său neînsufleţit, dar pătruns de urmele harului divin care i-a străluminat întreaga fiinţă.

La fel ca mulţi alţii, şi părintele Sofronie Saharov, devenit deja un reper esenţial al credinţei ortodoxe, aşteaptă din veşnicia împreună-vieţuirii cu Dumnezeu vremea omului potrivită pentru ca lucrarea sa de pe pământ şi de dincolo de acesta să fie consfinţită la adevărata ei însemnătate.

1 thought on “Sfinţi încă necanonizaţi: părintele arhimandrit Sofronie Saharov

  1. Spune Sofronie Saharov , conform spuselor autorului articolului :

    “Vom vedea pe Dumnezeu precum este”. Titlul rezumă cum nu se poate mai bine un conţinut de o înaltă altitudine spirituală, care merge până la vederea de Dumnezeu întru lumina Sa cea necreată. Cât de înalt şi de rar este acest dar primit de sus se poate vedea din similitudinea acestei experienţe cu cea a apostolilor aflaţi pe muntele Taborului, când au asistat la schimbarea la faţă a Mântuitorului, privindu-L “precum este”, întru Slava Sa necreată.

    Articolul este la fel de frumos in sine , pe cat de frumoasa este tematica sugerata de straluminarea doririi de noi sfinti din pamantul romanesc . Autorul , imbracat in straiele modeste , dar curate , ale evlaviei fata de acesti frumosi luminatori , aduce prinoase calde si aromate , care sunt menite sa faca pofta de mancare , sufletelor , care inca nu au gustat din aceste bucate, iar acelora care deja au gustat , sa le readuca aminte desfatarea bogatelor simtiri.

    Desi cunoastem , dupa multe decenii de infuzie a spiritului Siluanian , urmat de cel Sofronian – unul mai profund ca altul , sau unul mai inalt ca altul – manifestarea hristologica impropiata de personalitatile mai inainte enuntate , cuvintele articolului par sa nu repete intr-o monotonie ,ce ar risca sa dilueze o esenta ce nu poate fi imitata , sau contrafacuta a teologiei si a misticii originale celor doi Nedespartiti :Siluan – Sofronie.
    Ba chiar mai mult , ea tinde , daca nu , chiar reuseste sa redea la propriu imaginea reala pe care ochiul omenesc este in stare sa o vada , chiar daca nu a ajuns inca pe Tabor .

    Insa , spre scaderea autorului , caci e bine sa avem si scaderi de multe ori , acesta se opreste , poate in mod cu totul omenesc intentionat , la limitarea vederii in lumina neapropiata a ochiului biologic , fara a lasa liber simtamantul dezintegrarii celor cinci simturi , pana la al saselea , cel al inimii , dincolo de care nu Il vom mai vedea pe Hristos in lumina , ci chiar ne vom umple de ceea ce vedeam , dar nu aveam.

Spune-ți părerea