Spovedania unui neînvins: Vladimir Dumitrescu

La Editura Babel din Bacău (cu sprijinul Fundaţiei „Prof. George Manu”), îngrijite de Radu-Alexandru Dragoman şi prefaţate de subsemnatul, se află în curs de apariţie Mărturisirile unui „criminal politic”, memoriile inedite ale istoricului şi arheologului Vladimir Dumitrescu, redactate la 42 de ani (1944-1945), înainte de a fi făcut experienţa dură a temniţelor comuniste (cărora le-a dedicat o altă carte de memorii, apărută în 1994: Închisorile mele). Coperta cărţii este realizată de Valentin Dan. Semnalînd iminenta apariţie, deloc neglijabilă în ansamblul literaturii legionare şi a ceea ce s-a numit „literatura de sertar” a epocii comuniste (1944-1989), reproduc aici prefaţa volumului şi un fragment din textul lui Vladimir Dumitrescu. (R. C.)

 2 Vl. Dumitrescu
 

Prefaţă

Fără să fi ajuns – din motive pe care ar fi oţios să le analizăm aici – la notorietatea altor memorialişti ai temniţelor comuniste, profesorul Vladimir Dumitrescu (1902-1991) [1] este cunoscut publicului mai larg mai ales prin volumul intitulat Închisorile mele (Editura Albatros, Bucureşti, 1994) [2]. Breasla istoricilor şi arheologilor, fără să-l ignore, nu pare să-l includă printre reperele ei curente, deşi a fost unul dintre cei mai importanţi elevi şi urmaşi ai lui Vasile Pârvan, iar la centenarul naşterii i s-a scos un meritat volum omagial: In memoriam Vladimir Dumitrescu (Muzeul Dunării de Jos, Călăraşi, 2002).
Mărturisirile cuprinse în volumul de faţă – „destinate mai mult urmaşilor decît contemporanilor” – sînt inedite şi de o mare importanţă – psihologică şi documentară – nu doar pentru cazul particular al autorului lor, nici doar pentru atît de controversata istorie legionară, ci şi pentru istoria generală a perioadei interbelice, culturală şi politică deopotrivă, căreia autorul (membru al Mişcării Legionare din 1932, iar din 1937 comandant legionar) – cadru universitar, director al Muzeului Naţional de Antichităţi, referent la Direcţia Presei şi Informaţiilor de pe lîngă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, secretar general în Ministerul Cultelor etc. – i-a fost nu numai martor, dar şi actant, de o seriozitate profesională şi de o rectitudine morală atestate de toţi cei ce l-au ştiut îndeaproape (şi reflectate lămuritor şi în memoriile sale).
I-a cunoscut (deocamdată sumar) pe Codreanu şi Moţa încă din vremea studenţiei (începutul anilor ’20), a avut relaţii constante cu mulţi tineri intelectuali atraşi de Mişcarea Legionară (precursori, membri sau simpatizanţi), dar şi-a impus o lungă perioadă de gestaţie (în care şi-a pus la punct cariera profesională, ca şi bunii săi prieteni şi colegi de breaslă P. P. Panaitescu sau Vasile Christescu) pînă să intre efectiv în activitatea politico-misionară, mai cu seamă pe calea publicisticii naţionaliste, în mediul intelectual din jurul Axei (Ion I. Moţa, Vasile Marin, Mihail Polihroniade, Ion Victor Vojen, Alexandru Constant, Ion Belgea etc.), oarecum o replică mai radical de dreapta la mult mai pestriţul Criterion (altă elitistă grupare – mai tîrziu şi revistă – a tineretului intelectual al epocii, beneficiind, desigur, de un plus de simpatie din partea establishment-ului actual) [3] şi al aşa-numiţilor „Răzleţi” (un fel de grupuri/cuiburi legionare neîncadrate – cel puţin iniţial – în structurile standardizate din teritoriu).
Activitatea sa legionară s-a accentuat pe scena publică, cum era şi firesc, în toamna lui 1940, cînd a avut şi importante atribuţii oficiale, iar a doua jumătate a acestor Mărturisiri (numite, cu amară ironie, ale unui „criminal politic”, după eticheta generalizatoare pusă legionarilor de adversarii lor ideologici, atît de dinainte, cît şi de după marele război) se referă tocmai la acest răstimp-cheie, încercînd să limpezească aspecte controversate (cazul Horia Sima, relaţia cu Antonescu, poziţia faţă de fascism şi nazism, asasinatele reprobabile, mistificările Siguranţei, aşa-zisa „rebeliune” din ianuarie 1941 etc.), chiar dacă nu reuşeşte să fie întotdeauna convingător pînă la capăt. Defilează prin faţa noastră numeroase portrete de neuitat, aflăm fel de fel de detalii necunoscute (sau prea puţin cunoscute) din culisele politice şi culturale ale momentului respectiv, iar uneori se ajunge şi la mici discuţii de ordin doctrinar (în care autorul şi-a propus să nu exceleze). Vladimir Dumitrescu evită să facă pe doctrinarul (deşi uneltele nu i-ar fi lipsit), el prezentîndu-se mai degrabă ca ostaşul nediscursiv al unui crez asumat, pe care l-a slujit onest şi de care nu s-a lepădat niciodată [4] (chiar dacă vor fi intervenit, retrospectiv, unele nuanţări), dovadă fiind şi faptul că a revenit în anii ’80 (deci spre sfîrşitul vieţii) asupra acestui text mărturisitor, redactat iniţial în decembrie 1944 şi ianuarie 1945 (cînd autorul avea 42 de ani), deci foarte „la cald” şi nu fără conştiinţa că noua putere comunistă în curs de instaurare avea să-l vîneze în curînd, pe el ca şi pe atîţia alţii, cum s-a şi întîmplat nu mult după aceea. Chiar păstrarea manuscrisului de-a lungul întregii perioade comuniste e un act de curaj, dar şi un frumos exemplu de egalitate cu sine însuşi, care merită, o dată în plus, reverenţa posterităţii, atît cît a mai rămas „cinste sufletească” în tîrziul complexat al lumii noastre.
Sigur, sînt multe observaţii şi comentarii ce se pot face pe marginea acestui text inedit şi care n-au cum să încapă în economia unei prefeţe. Aleg, de aceea, cu fatala subiectivitate pentru care cer îngăduinţă cititorilor, să mă refer în continuare numai la un singur aspect, ce mi se pare însă relevant pentru personalitatea autorului şi provocator pentru mai nuanţata evaluare retrospectivă a complexului fenomen legionar: poziţia lui Vladimir Dumitrescu faţă de Biserică şi religie în general, destul de surprinzătoare la un legionar devotat şi disponibil la jertfelnicie.
*
Cum nici nu e de mirare pentru o mişcare de renaştere politică şi morală născută în sînul studenţimii naţionaliste şi încurajată de cîţiva iluştri profesori universitari ai epocii (în preliminarii, chiar de Nicolae Iorga şi A. C. Cuza, apoi de Simion Mehedinţi, Traian Brăileanu şi alţii, ca să nu mai vorbim de Nae Ionescu), Legiunea Arhanghelul Mihail [5] a avut în rîndurile sau în anturajul ei apropiat numeroase figuri intelectuale (alături de – sau suprapunîndu-se cu – cele aristocratice, preoţeşti şi militare). Cum se întîmplă de regulă cu intelectualii, poziţiile individuale au fost destul de diversificate, inclusiv în privinţa factorului religios, ce pare astăzi, alături de cel naţional, definitoriu pentru legionarism. Au existat în Legiune şi intelectuali profund religioşi (de regulă în duhul ortodox, ca liderii Codreanu şi Moţa, ca să nu mai vorbim de numeroşii preoţi sau teologi aderenţi la Legiune, fie ca membri, fie ca simpatizanţi, de gen Ilie Imbrescu sau George Racoveanu, care au încercat să şi teoretizeze legătura dintre Biserică şi Legiune [6]), şi intelectuali care au avut cu Biserica o relaţie mai degrabă aproximativă (ca Mircea Eliade, Constantin Noica sau Vasile Marin însuşi), şi intelectuali heterodocşi notorii (de genul guénonistului Vasile Lovinescu, alias Geticus, prin care se explică în bună măsură – în tandem cu admiraţia faţă de Mircea Eliade – şi fascinaţia pentru fenomenul legionar românesc manifestată de eruditul cercetător italian Claudio Mutti [7], guénonist convertit la islamism şi fascizant pe linia păgînă a lui Evola, mare admirator contemporan al Căpitanului [8]), şi – oricît ar părea de paradoxal – intelectuali aproape neduşi la biserică (dacă nu ostili, în orice caz indiferenţi faţă de creştinismul instituţionalizat, ca şi de religie în general, ca Mihail Polihroniade sau Emil Cioran, desigur fiecare cu nota lui specifică, determinată de fire, aptitudini şi preocupări [9]).
Amintindu-şi de tinereţea legionară – a sa şi a unei părţi însemnate a generaţiei sale (de al cărei „destin politic” pretindea că începuse deja să se îndoiască încă de pe atunci) – şi evocînd în context figura oarecum atipică a bunului său prieten Mihail Polihroniade (1906-1939), Mircea Eliade (1907-1986) scria în cel de-al doilea volum al Memoriilor sale (redactate spre sfîrşitul vieţii, nu fără insinuarea unei distanţe critice faţă de… „păcatele tinereţelor”) [10]:
„Dar Codreanu credea în necesitatea jertfei, socotea că orice nouă prigoană nu poate decît purifica şi întări mişcarea legionară; credea, de asemenea, în propriul lui destin şi în protecţia Arhanghelului Mihail.
În 1937-1938, tema cea mai populară printre legionari era moartea. Modelul exemplar îl constituise moartea lui Moţa şi Marin [11]. Cuvintele lui Moţa – «cea mai puternică dinamită e propria ta cenuşă» [12] – deveniseră literă de Evanghelie. O bună parte din «activitatea legionară» consta în slujbe, parastase, posturi negre şi rugăciuni. Şi cea mai patetică ironie a acelei primăveri 1938 a fost că nimicirea singurei mişcări politice româneşti care lua în serios creştinismul şi biserica a fost începută sub oblăduirea Patriarhului Miron. Nu ştiu ce va fi gîndit Codreanu cînd a înţeles că în cîteva ceasuri va fi executat. […] Probabil că Codreanu, ca şi atîţia alţi legionari, au murit convinşi că jertfa lor va grăbi victoria mişcării. Dar mă întreb dacă unii din ei n-au văzut în moartea lor iminentă nu numaidecît o jertfă, ci consecinţa fatală a unei catastrofale erori de tactică politică. Ştiu doar că Mihail Polihroniade, care se număra printre foarte rarii şefi preocupaţi de victoria politică, iar nu de mîntuirea sufletelor, i-a spus odată soţiei [13], în temniţa de la Rîmnicu Sărat, după executarea lui Codreanu:
– Iată unde ne-au adus slujbele şi parastasele!…
La mai puţin de un an, avea să fie executat şi el [14], care nici măcar nu avea mîngîierea slujbelor şi parastaselor. Dar n-a murit mai puţin senin decît ceilalţi, cei credincioşi. A cerut o ţigară, a aprins-o şi s-a apropiat zîmbind de zidul unde-l aşteptau mitralierele” [15].
Aşadar, Mircea Eliade aduce în discuţie, invocînd paradoxul şi dilema, antiteza dintre două tipuri de umanitate legionară (tipul Codreanu/credinciosul şi tipul Polihroniade/necredinciosul), opuse, dar solidare pe scena aceleiaşi tragedii.
Cu tipul „mistic” sîntem mai familiarizaţi, pentru că a fost predominant în mişcare, după chiar modelul Căpitanului (dar şi al principalului său locotenent, Ionel Moţa), întruchipînd dimensiunea religioasă a jertfelniciei legionare „pentru Cruce şi Neam”. Celălalt tip, minoritar, ne apare mai puţin familiar şi tocmai în el se încadrează autorul cărţii de faţă, poate şi de aceea mai puţin simpatic unei anumite habotnicii legionare.
Într-adevăr, poziţia sa, exprimată făţiş, aici şi aiurea, este mai degrabă surprinzătoare şi deconcertantă într-o mişcare conformată, voit şi mărturisit, de tradiţia creştină.
Prezenţa constantă şi agresivă a răului în lume, „amoralitatea” istoriei şi a vieţii de fiecare zi, îl fac circumspect cu privire la existenţa lui Dumnezeu şi a unei dreptăţi transcendente, dincolo de problema în sine a adevărului (care pentru lumea modernă stă mai cu seamă în tensiunea dintre religie şi ştiinţă): „Deşi nu mai sînt credincios, nu descoperirile ştiinţifice m-au îndepărtat de credinţă, ci profunda amoralitate intrinsecă lumii înseşi, ce se desprinde din tot ceea ce se petrece de mii de ani pe pămînt, fiindu-mi cu neputinţă să cred în lumea viitoare şi judecata de apoi, care ar putea să răscumpere această amoralitate”.
Dar anticlericalismul este, la Vladimir Dumitrescu, mai pregnant decît ateismul: cel mai mare deserviciu îl fac religiei clericii înşişi (despre care are o părere îngrozitoare – şi din punct de vedere moral, şi din punct de vedere cultural). Nevrednicia lumii clericale are răsfrîngeri dezastruoase şi asupra lumii laice. În România, îndeosebi, tagma arhierească şi cinul monahal i se par „demne de monstruoasa epocă a Papilor Borgia”. Nominalizările nu lipsesc, iar fruntea o ţine, de departe, Patriarhul Miron, bîrfit de unii că ar fi curvar, de alţii că ar fi homosexual, şi de mai toţi că ar fi mason şi unealtă docilă a regelui-călău Carol II. Singura soluţie – stranie la un om de dreapta – i se pare (şi o repetă) separarea Bisericii de Stat (cu „scoaterea ei din bugetul public”): „Trecerea mea pe la Ministerul Cultelor mi-a spulberat şi ultimele iluzii pe care le mai aveam despre preoţimea română, de la primul Vlădică pînă la ultimul preot de mir, convingîndu-mă, aşa cum am mai spus, de necesitatea separării bisericii de stat. N-aş putea spune fără păcat că nu mai există nici un preot cumsecade, căci generalizarea ar fi exagerată. Dar sistemul legării lor de bugetul statului, amestecul permanent al politicii la alegerile chiriarhilor, consideraţiile strict personale în baza cărora mitropoliţii şi episcopii îşi aleg colaboratorii – celebrii consilieri şi referenţi bisericeşti – şi mai presus de toate lipsa de credinţă creştină în sufletele celor mai multe «feţe bisericeşti» mici şi mari, meschinăria, invidia, intrigile şi toate celelalte josnicii omeneşti, pe care nici unul dintre conducătorii Bisericii nu are autoritatea morală să le înlăture din viaţa bisericească, mi-au statornicit această convingere”. Chiar pe preoţii legionari, nu puţini, îi găseşte molipsiţi de aceste tare. În preotul Ion Dumitrescu-Borşa, rămas, după 1939, unicul supravieţuitor al echipei plecate pe frontul spaniol, dar „mare adept al lui Bacchus”, vede – şi nu se sfieşte s-o spună verde – un contraexemplu absolut [16].
În căutarea cauzelor, i se pare că răul ar veni mai cu seamă „din educaţia aproape laică ce se dă în seminariile noastre teologice, cu majoritatea profesorilor laici şi atei înverşunaţi, cu preponderenţa învăţăturilor Vechiului Testament, ce ar trebui să formeze o simplă introducere, nu o parte esenţială din învăţătura creştină, şi apoi în facultăţi de teologie ai căror profesori sînt de multe ori francmasoni notorii”. Îndreptăţit sau nu în observaţiile sale punctuale, viziunea sa este mai degrabă una de tip protestant: religia este şi ar trebui să rămînă o afacere personală a fiecăruia, abstrasă din contextul comunitar. Naţionalismul ar fi un liant suficient, ce ar trebui să se manifeste emancipat de balastul mistic, care i se pare a fi fost fatal şi în cazul lui Codreanu însuşi (punct de vedere care îl apropie de percepţia eliadescă de mai tîrziu): „Dacă, în 1938, Corneliu Codreanu ar fi dat o contralovitură la lovitura de stat a lui Carol al II-lea, soarta lui, a Mişcării Legionare şi a ţării ar fi fost alta. Din nenorocire însă el era un creştin atît de pătruns de doctrina creştină a sacrificiului, încît n-a ezitat nici o clipă să primească martiriul, în convingerea că sacrificiul pentru o credinţă nu e niciodată zadarnic”. Şi încă: „Misticismul său creştin îl va fi influenţat, din nenorocire, într-o bună măsură, la această hotărîre de a se lăsa tîrît pe drumul calvarului, oricît de înălţătoare poate fi pilda sacrificiului voit pentru cauza îmbrăţişată. Un om cu simţ politic pătrunzător, organizator şi conducător de mase, cum era Corneliu Codreanu, un luptător prin definiţie, n-ar fi putut adopta această atitudine, dacă n-ar fi fost influenţat în chip covîrşitor de latura profund mistică a sufletului său, de creştinismul care nu poate fi o doctrină politică şi nici o pildă de acţiune politică. Căci o credinţă religioasă poate învinge peste una sau două generaţii, dar o luptă politică, pierdută de un neam în momentul hotărîtor, este aproape inutilă pentru soarta neamului”. Misticismul ar fi dus, în cazul lui Codreanu şi al altora, la un soi de „optimism beat”, ce ar fi constituit, dincolo de lustrul de sublim, „una din slăbiciunile permanente ale legionarilor” (lesne exploatabilă de către adversari, care n-au scrupule, dar ştiu să se folosească abil de ale tale).
Altminteri, e deplin conştient „că din punct de vedere al doctrinei legionare aceasta este o erezie, dar trebuie să fiu sincer faţă de mine însumi”.
Pe Vladimir Dumitrescu, intelectualul fin şi laicizant, bunul Dumnezeu (vorba lui N. Steinhardt: „Dumnezeu în Care spui că nu crezi”) l-a cruţat de soarta vitregă a unui Mihail Polihroniade, dar, dacă ar fi ajuns în faţa plutonului de execuţie, într-unul dintre lagărele carliste pentru legionari [17] din 1939, unde a pierit floarea generaţiei sale, e foarte probabil că s-ar fi purtat cu aceeaşi demnitate ca şi biograful lui Vasile Marin, răscumpărînd necredinţa prin onoare şi cavalerism. Dîndu-i-se însă o altă cruce, cea a trecerii prin comunism (şi prin temniţele sale, chiar dacă timp mai puţin îndelungat decît alţii), şi-a purtat-o cu rectitudine şi nu sînt semne a fi renunţat la crezul său politic, ba chiar a ajuns să fie martor la prăbuşirea regimului comunist şi poate că, în tîrziul lungii sale vieţi, va fi avut un plus de străluminare şi de împăcare cu Dumnezeu, Care singur e în măsură să-l judece pînă la capăt.
În orice caz, cea mai bună definire a sa mi se pare cea pe care şi-a făcut-o pînă la urmă singur, cu subţirimea intelectualului care nu se teme să fie viu şi să sfideze, neastîmpărat şi egal cu sine însuşi, „teroarea istoriei”: „În ceea ce mă priveşte, orice mi s-ar întîmpla, nu regret activitatea mea politică şi, cu atît mai puţin, nu voi renunţa vreodată la credinţele mele, fiind convins că nu sînt greşite. Pe de altă parte, aş fi considerat o trădare să nu particip la această luptă, mai ales că aş putea spune că activitatea mea politică a rezultat în chip organic din însăşi firea mea, nepotrivită cu o contemplare aproape impersonală a lucrurilor şi a oamenilor. Am fost întotdeauna un neîmpăcat adversar al ideii exprimate în celebrele versuri ale lui Baudelaire [18]: Je hais le mouvement qui déplace les lignes/ Et jamais je ne pleurs et jamais je ne ris, pe care de mulţi ani le-am modificat pentru mine în chipul următor: Je hais le mouvement qui déplace les lignes/ Et quand je ne pleurs, c’est parce que je ris, aşa încît nu puteam rămîne deoparte de zbuciumul generaţiei mele„.
Iar spre finalul Mărturisirilor găseşte, totuşi, tonul credinţei eroice şi nădăjduitoare, chiar dacă o pune în termeni naţionali, iar nu religioşi, cu întreg patosul mesianic al generaţiei sale: „Tudor Vladimirescu a fost ciopîrţit de ciocoii fanarioţi, dar România modernă s-a născut din sacrificiul lui; Cuza-Vodă a fost alungat de liberali, dar el va rămîne veşnic simbolul unităţii noastre naţionale; Corneliu Codreanu şi Mişcarea Legionară au fost crucificaţi, dar renaşterea viitoare a neamului românesc şi a unei Românii a Românilor va avea ca piatră de temelie credinţa legionară şi ca ciment de unitate sufletească înălţătoarea lor jertfă”.
Unde începe şi unde se sfîrşeşte credinţa?
Răzvan CODRESCU
[1] Fiu al unui mehedinţean şi al unei transilvănence din familia poetului Şt. O. Iosif.
[2] A fost deţinut politic între 22 iulie 1952 şi 28 mai 1955. Toate însemnările sale memorialistice, inclusiv cele de interes strict profesional (Oameni şi cioburi. Contribuţii la istoria contemporană a arheologiei româneşti, Muzeul Dunării de Jos, Călăraşi, 1993 – editate, din păcate, în varianta cenzurată pregătită pentru tipar înainte de 1989, manuscrisul necenzurat aflîndu-se însă în arhiva Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române), n-au putut apărea decît postum.
[3] Cu precizarea că au fost şi acolo, dincolo de imixtiunile sau laxităţile stîngiste, aspiraţii spiritualiste şi chiar ortodoxiste, precum şi că unii „criterionişti” (Ion I. Cantacuzino, Mircea Eliade, Alexandru Christian Tell, Constantin Noica etc.) au evoluat, mai devreme sau mai tîrziu, spre legionarism.
[4] Deşi i s-a imputat (cf. Ioan Opriş, Istoricii şi Securitatea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, mai ales pp. 153 şi 171) renunţarea la idealurile tinereţii şi chiar un angajament făcut cu Securitatea, nici un text publicat, nici o mărturie indubitabilă şi nici un document din dosarele sale de la CNSAS nu atestă aşa ceva (a se vedea şi consistenta „Notă asupra ediţiei” a d-lui Radu-Alexandru Dragoman).
[5] „Gruparea Corneliu Z. Codreanu”, „Partidul Totul pentru Ţară” sau „Garda de Fier” nu sînt alte denumiri echivalente ale Legiunii, cum se crede îndeobşte, ci doar formaţiuni contextuale prin care Legiunea – existentă constant şi ca atare – s-a exprimat politic şi electoral, într-un moment sau altul al luptei sale pentru resurecţia naţional-creştină, purtate mai ales de „noua generaţie” (numită uneori, în prima ei fază, „Generaţia de la ’22”, an considerat esenţial în coagularea forţelor naţionaliste din mediile studenţeşti prelegionare), ce-i are la un cap pe Codreanu, Moţa şi Marin, iar la celălalt pe Eliade, Noica şi Cioran (în mare, generaţia legionară, în sensul plin al cuvîntului, este a celor născuţi în ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi în primul deceniu al secolului XX, deci ajunşi la maturitate de-a lungul deceniului al patrulea).
[6] Chiar mulţi monahi, număraţi mai tîrziu printre marii duhovnici ai neamului (Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Iustin Pîrvu ş. a.), s-au identificat cu crezul legionar. Nici Arsenie Boca, „sfîntul Ardealului”, marele primenitor al monahismului românesc, sau Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog român dintotdeauna, n-au fost străini, în tinereţea lor, chiar dacă în anumite limite, de mirajul legionar. În fine, nu au lipsit nici simpatiile arhiereşti: Nicolae Bălan, Nicolae Mladin, Gurie Grosu, Veniamin Pocitan, Vasile Stan, Vartolomeu Stănescu etc. Acuzaţii pentru „tinereţea legionară” (deşi nu vor fi trecut decît prin „Frăţiile de Cruce”) li s-au adus pînă la moarte şi unor ierarhi ortodocşi de mai tîrziu (Teoctist Arăpaşu sau Bartolomeu Valeriu Anania). Un asemenea fond îl va fi făcut posibil şi pe Valeriu Gafencu, „sfîntul închisorilor” (şi el „frăţior de cruce”, în faza mai tîrzie a legionarismului), mort în temniţa comunistă de la Tg. Ocna (1952). Dintre figurile corespunzătoare din „Cetăţuile de Fete”, e de ajuns să amintim cazul Marietei Nicoară (sora bădiei Iordache Nicoară, asasinat în 1939 în lagărul de la Miercurea Ciuc), devenită Maica Mihaela şi mucenicită la rîndul ei în închisoarea pentru femei de la Ciuc (1963). Numărul preoţilor, monahilor, profesorilor sau studenţilor teologi închişi – şi sub Carol II sau Antonescu, dar mai ales sub comunişti – pentru apartenenţa sau simpatia lor faţă de Legiune (iar unii chiar morţi în temniţe) a fost de ordinul miilor (pentru prigoana postbelică, cf., între altele, Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica întemniţată. România: 1944-1989, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998, Adrian Nicolae Petcu [coord.], Partidul, Securitatea şi Cultele: 1945-1989, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, sau Martiri pentru Hristos, în România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 2007 – unde, fireşte, nu este vorba numai de legionari, nici numai de ortodocşi, dar unde ortodocşii legionari sau filolegionari constituie majoritatea). Mai trebuie precizat că în Legiune nu a existat vrajba actuală între ortodocşi şi greco-catolici şi în rîndurile ei s-au aflat şi mulţi credincioşi (clerici sau mireni) din Biserica Unită cu Roma.
[7] Cf., între altele, Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu), Editura Anastasia, Bucureşti, 1997 (cu o excelentă prefaţă de Ph. Baillet: „Eclipsa şi revenirea Tradiţiei. Despre Mişcarea Legionară din România”); Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, Editura Vremea, Bucureşti, 2001 (cu un cuvînt înainte de Răzvan Codrescu); Guénon în România. Eliade, Vîlsan, Geticus şi ceilalţi. Succesul lui Guénon printre români, Editura Vremea, Bucureşti, 2003 (cu o prefaţă de Florin Mihăescu, o prezentare de Enrico Montanari şi o postfaţă de Răzvan Codrescu).
[8] Cf. Julius Evola, La tragedia della Guardia di Ferro, Fondazione Julius Evola, Roma, 1996 (ed. Claudio Mutti); în româneşte: Naţionalism şi asceză. Reflecţii asupra fenomenului legionar, Editura FRONDE, Alba Iulia – Paris, 1998 (ed. Vasile A. Marian, cu anexe documentare şi o bogată bibliografie străină a legionarismului românesc).
[9] Unii sînt de părere că printre ei ar putea fi trecut şi Horia Sima însuşi… Personal, nu consider că dispun de datele necesare unei asemenea aprecieri.
[10] Urmez aici ediţia Mircea Eliade, Memorii. Recoltele solstiţiului, Volumul II (1937-1960), ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 26-27.
[11] Despre care el însuşi scrisese odinioară, cu exaltare mai mult sau mai puţin retorică: a se vedea articolele „Ion Moţa şi Vasile Marin” (în Vremea din 24 ianuarie 1937) şi „Comentarii la un jurămînt” (în Vremea din 21 februarie 1937), ambele reproduse în volumul Taina jertfei. Dosar istoric Moţa-Marin, alcătuit, prefaţat şi adnotat de Răzvan Codrescu, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 2002. Ideea centrală era: „Destinul i-a ales pe ei ca să mărturisească, să arate celorlalţi seninătatea pe care ţi-o dă credinţa, sensul creştin şi eroic pe care îl capătă viaţa atunci cînd eşti gata, în orice clipă, să renunţi la ea”.
[12] Altă dată Moţa fusese şi mai clar, în sens religios: „Jertfa este măsura creştinătăţii noastre” (în Cuvântul studenţesc din 1 ianuarie 1936; articolul respectiv se regăseşte în volumul Cranii de lemn, editat în acelaşi an).
[13] Englezoaica Mary Polihroniade.
[14] La 22 septembrie 1939, în lagărul pentru legionari de la Rîmnicu Sărat, alături de alţi 12 camarazi marcanţi (printre care şi 4 supravieţuitori ai echipei care luptase în Spania: Alexandru Cantacuzino, Gheorghe Clime, Nicolae Totu şi Bănică Dobre).
[15] Elegant în faţa morţii, după cum fusese şi în viaţă. Nu se poate trece cu vederea, de pildă, că el, „grecoteiul” Mihail Polihroniade, antipatizat de Vasile Marin (dar şi de alţii, ca macedoneanul Caranica, pomenit de Vl. Dumitrescu) ca fiind prea „aristocrat” (se rîcîiseră nu o dată în şedinţele Axei), i-a alcătuit acestuia, după ce a căzut la Majadahonda, o „Schiţă biografică” de neuitat, caldă şi onestă (apărută iniţial în Cuvântul studenţesc din ianuarie-februarie 1937 – număr închinat lui Moţa şi Marin). El, ateul sau agnosticul, a dovedit nobila înţelegere a jertfei creştine şi a adevăratei camaraderii legionare (căreia un Iordache Nicoară i-a închinat un atît de frumos imn).
[16] Cinicul Nae Ionescu, ce avea altminteri sensibilitate religioasă şi orizont teologic, glumea mult mai lucid şi mai responsabil, asimilînd într-un rînd cazul lui Nicolae Iorga cu cel al unui popă nevrednic: „Cînd greşeşte Nicolae Iorga, este ca un popă beat cu sfîntul potir în mînă. Dacă îl loveşti, răstorni potirul şi pîngăreşti sfînta împărtăşanie” (M. Eliade, op. cit., p. 49).
[17] La Miercurea Ciuc, Vaslui sau Rîmnicu Sărat.
[18] Charles Baudelaire: La Beauté.

1coperta vladimir dumitrescu 1

MĂRTURISIRILE 

UNUI „CRIMINAL POLITIC”

(fragment din volumul în curs de apariţie)

… Cînd Carol şi-a dat seama că Goga nu are sorţi de izbândă în alegeri, înţelegând totodată că victoria Mişcării Legionare – după ce nesocotise avertismentele alegerilor din decembrie 1937 – ar însemna o palmă răsunătoare aplicată de ţară pe obrazul său gros, ce nu mai roşise din fragedă pruncie, a încercat să intre în legătură cu Căpitanul. Nici atunci, nici mai tîrziu, nimeni n-a putut să scrie pînă acum adevărul în privinţa acestor întîmplări: sub teroarea lui Carol şi a lui Antonescu cenzura n-ar fi îngăduit să se scrie despre acest subiect tabu, iar în cele patru luni de guvernare aşa-zis legionară oamenii credeau că nu e nici o grabă să se scrie istoria evenimentelor recente, socotind regimul nemuritor. Din această pricină mi-a fost întotdeauna imposibil să confrunt versiunea aflată de mine cu eventualele versiuni paralele sau contradictorii, aşa încît s-ar putea ca unele dintre amănuntele pe care le voi aminti să nu fie absolut exacte. Ţinînd seama însă de „informatorul” meu, cred că cele cîteva întîmplări ce vor fi amintite aici corespund întru totul realităţii. Într-adevăr, în afară de ceea ce am putut afla în lunile februarie şi martie 1938, cînd a fiert unul dintre cele mai ticăloase „cazane ale Satanei” din politica românească, revăzîndu-l în iIunie 1940 pe Virgil Ionescu, după mai mult de doi ani de închisoare, el mi-a povestit în linii largi cum s-au petrecut evenimentele, cunoscîndu-le ca fost părtaş direct la ele.
La începutul lunii februarie [1938], Carol a trimis vorbă Căpitanului, prin Urdăreanu, fost prieten al lui Virgil Ionescu, că doreşte să aibă o întrevedere „confidenţială” la Palat. Virgil Ionescu l-a sfătuit şi aproape l-a convins pe Căpitan să se ducă, deşi acesta era indignat de procedeul de a i se trimite misive indirecte, în loc să fie chemat în audienţă. A intervenit însă Alexandru Cantacuzino, cu mîndria rasei sale, şi l-a determinat pe Căpitan să nu primească: „Corneliu Codreanu nu poate intra la Palat pe uşa din dos, ci numai pe uşa cea mare”, ar fi spus Cantacuzino într-un convingător avînt oratoric, şi Căpitanul a refuzat atunci invitaţia transmisă prin Urdăreanu. Cînd, peste cîteva zile, Căpitanul s-a convins că mîndria nu trebuia să joace un rol precumpănitor în asemenea împrejurări, comunicînd prin Virgil Ionescu că este dispus să vină la întrevederea „confidenţială”, Carol a răspuns că nu o mai socoteşte necesară.
Paralel cu aceasta, în faţa tumultuoasei atmosfere legionare din ţară, Goga încerca în toate felurile să-l determine pe Corneliu Codreanu să-i dea sprijin, pentru a obţine majorităţile parlamentare necesare guvernării. Totodată însă agenţii guvernamentali şi jandarmii „intraseră în acţiune”, şi vestea primilor morţi legionari în incidentele legionare, la 2 februarie 1938, a înfiorat din nou inimile noastre. Pentru a asigura „succesul” electoral al guvernului, ministrul de Război, „celebrul” general Ion Antonescu, dăduse dispoziţii să se interzică trecerea legionarilor dintr-un judeţ într-altul fără autorizaţii speciale, iar autorităţile cuziste dăduseră semnalul bătăilor „electorale”, spărgînd capul lui Budişteanu şi altor candidaţi şi partizani legionari în judeţul Neamţ, unde era prefect avocatul Emilian, un băiat cu suflet cinstit, dar zănatic şi foarte pornit împotriva noastră. […]
În această atmosferă încordată, cu acordurile puternice ale unui preludiu la războiul civil, Căpitanul a procedat însă cu înţelepciunea unui adevărat om politic, alegînd fără ezitare între tulburări grave interne şi renunţare la propaganda electorală, a doua alternativă şi comunicîndu-i lui Goga această renunţare la lupta electorală. În culmea fericirii, socotindu-şi astfel asigurat „succesul” de dorul căruia nu mai putea să doarmă, ambiţiosul cu ochi de broască a dat fuga la Palat să-i comunice lui Carol îmbucurătoarea şi neaşteptata veste. Dar orgoliul acestuia şi trăgătorii iţelor politice – acea „ocultă” care pare multora o formulă bună de azvîrlit naivilor, deşi era o sinistră realitate, în special în perioada aceea, făcînd toate sforţările, ani de-a rîndul, pentru a-l îndepărta pe necugetatul rege de naţia care-l primise cu atîta dragoste în 1930 – găsiseră altă soluţie. Un guvern de mînă forte, camuflat sub sutana lui Miron [Patriarhul], amînarea sine die a alegerilor, apoi o „Constituţie” nouă, plebiscit cu vot pe faţă şi tot cortegiul de ticăloşii ce au decurs în chip inevitabil din aceasta.
După constituirea guvernului sub preşedinţia formală a patriarhului cu multiple amante şi sub aceea efectivă a chiorului Armand Călinescu, cu toate cutrele politice transformate în „consilieri regali” (dintre ei nici unul nu i-a dat un sfat de moderaţie, ci numai îndemnuri la crime), numai cineva lipsit de orice înţelegere politică se mai putea îndoi de ceea ce va urma. Din întreaga opoziţie democrată, n-a fost demn decît Iuliu Maniu, toţi ceilalţi foşti prim-miniştri primind cu entuziasm formula (chiar Ion Mihalache a purtat cu mîndrie „nobilul” grad de slugă regală), refuzul lui Goga neputînd fi pus pe seama demnităţii, ci pe aceea a paraponului firesc. Dacă Octavian Goga ar fi fost un om întreg şi un naţionalist adevărat, n-ar fi acceptat rolul de prim-ministru-paravan al celor ce voiau să distrugă Mişcarea Legionară.
Starea de spirit din ţară, incontestabila antipatie a maselor populare pentru caraghioasa formulă personală a lui Carol, care pierduse şi ultima carte ce-i fusese dată pentru reabilitare, gravitatea evenimentelor externe în curs de devenire şi caracterul lor special, dorinţa de jertfă neprecupeţită a luptătorilor legionari, toate acestea erau elemente care i-ar fi îngăduit lui Corneliu Codreanu să răspundă (sau chiar să preîntîmpine) lovitura de stat a lui Carol printr-una legionară. Chiar dacă Regele, sprijinit de Armată – aşa de înstrăinată, în marea majoritate a cadrelor ei corupte, de aspiraţiile naţionale – ar fi înfrînt Mişcarea Legionară, o asemenea eventuală victorie à la Pyrrhus l-ar fi zdruncinat nu numai pe el, dar ar fi cutremurat din temelii întregul stat românesc. De aceea, deşi avea de partea sa cel puţin tot atîţia sorţi de izbîndă, Căpitanul – refuzînd să cîştige o bătălie cu preţul clătinării statului – a primit situaţia şi a preferat să nu continue lupta, dizolvînd Partidul „Totul pentru Ţară”. Ar fi putut striga cu toată dreptatea – nu din interes meschin de tarabă, ca pe vremuri liberalii – „Să se plece, sau să plece!”, fiind vorba de voinţa neamului, niciodată exprimată încă cu atîta convingere şi cu atît elan înainte de decembrie 1937 – februarie 1938, împotriva căreia se puneau de-a curmezişul autoritarismul degenerat al lui Carol, unit cu interesele evreimii şi ale capitalismului. Un marş asupra Bucureştilor, dorit de toţi legionarii, s-ar fi încheiat aproape sigur cu victoria Legiunii, oricîte victime ar fi cerut. Acei ce nu-şi amintesc sau n-au cunoscut atmosfera din perioada aceea, pot răsfoi ziarele vremii, citind chiar printre rîndurile oficioaselor celorlalte partide, şi se vor convinge de adevărul celor scrise aici. Iar dacă noi am fi fost înfrînţi, Carol însuşi s-ar fi prăbuşit aproape imediat, sub povara propriilor greşeli.
Dizolvînd Partidul „Totul pentru Ţară” – şi dezlegînd pe toţi membrii acestuia de obligaţia de a-l urma –, Căpitanul a făcut însă, tocmai prin acest gest de înaltă înţelepciune patriotică, o greşeală politică. Pentru prima dată, după aproape două decenii de luptă naţionalistă, în loc să continue atacul, a trecut în defensivă, nevoind să distrugă cetatea o dată cu viermii ce se încuibaseră în ea. Dar pînă acum nimeni n-a cîştigat o bătălie, politică sau militară, prin defensivă în momentul hotărîtor. Adoptînd – împotriva temperamentului de luptător în atac – tactica pasivă a lui Iuliu Maniu, pe care-l aprecia de altfel în chip deosebit, socotindu-l singurul om de cinstite convingeri democrate dintre oamenii politici ai vechilor partide, Căpitanul şi-a semnat singur sentinţa de moarte, chiar dacă din punct de vedere moral s-a situat în acest fel pe un plan încă neajuns în politica românească şi foarte rareori constatat de-a lungul istoriei. Misticismul său creştin îl va fi influenţat, din nenorocire, într-o bună măsură, la această hotărîre de a se lăsa tîrît pe drumul calvarului, oricît de înălţătoare poate fi pilda sacrificiului voit pentru cauza îmbrăţişată. Un om cu simţ politic pătrunzător, organizator şi conducător de mase, cum era Corneliu Codreanu, un luptător prin definiţie, n-ar fi putut adopta această atitudine, dacă n-ar fi fost influenţat în chip covîrşitor de latura profund mistică a sufletului său, de creştinismul care nu poate fi o doctrină politică şi nici o pildă de acţiune politică. Căci o credinţă religioasă poate învinge peste una sau două generaţii, dar o luptă politică, pierdută de un neam în momentul hotărîtor, este aproape inutilă pentru soarta neamului.
Oricît s-ar epiloga asupra celor ce s-au întîmplat ori s-ar fi putut întîmpla, eu socotesc că atitudinea Căpitanului din 1938, deşi logică şi pe linia doctrinei sale, a fost o greşeală din punct de vedere strict politic. E adevărat însă că, în afară de latura mistică, a jucat un rol precumpănitor în hotărîrea lui şi dorinţa categorică de a nu cuceri puterea prin forţă, ci pe calea desăvîrşit legală a alegerilor parlamentare, pentru ca toate reformele radicale ce aveau să urmeze să fie astfel aprioric şi limpede acceptate liber de majoritatea poporului român.
Moderaţia şi idealismul său au dat însă curaj hienelor lui Carol, ticăloşiile succedîndu-se una după alta într-un ritm din ce în ce mai grăbit: Constituţie, plebiscit (şi ce plebiscit! – numai Antonescu a organizat altele mai ridicole!), arestări, suspendarea Cuvântului, internări în lagăre, procese. Iar Căpitanul, deşi îşi scosese un paşaport, a renunţat să plece în străinătate şi să se pună la adăpost, deşi această salvare a propriei persoane ar fi însemnat salvarea Legiunii, şi atunci, şi în 1940-1941, cînd nimeni n-ar mai fi avut nevoie de sabia lui Antonescu. Aceeaşi doctrină a sacrificiului a precumpănit însă şi în această hotărîre.
N. Iorga a jucat şi de data aceasta un rol sinistru, nu numai prin tot ceea ce a scris şi a spus în această perioadă, dar şi prin darea în judecată a Căpitanului pentru o scrisoare deschisă, prilejuind astfel întemniţarea lui la Jilava, în aşteptarea celuilalt proces, al „trădării”…
Vladimir DUMITRESCU
Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

Spune-ți părerea