Loc bogat, loc sărac

Teritoriul este una dintre dimensiunile fundamentale ale unui popor. De fapt, putem spune că, aşa cum oraşul este proiecţia fizică a societăţii şi cum gospodăria este expresia spaţială a familiei, teritoriul ocupat de un popor este corespondentul, în relief, al acestuia. Teorii din speţele geografiei umane, antropologiei sau sociologiei au vorbit despre felul în care mediul schimbă sau formează popoarele care îl locuiesc. Oswald Spengler, filosoful care diagnostica în cultura occidentală semnele „beţiei legate de dimesiunile spaţiului infinit”, vorbeşte despre „ultima taină a întregii umanităţi: legătura dintre suflet şi pământul naşterii sale, din care răsar şi în care se întorc toate miturile”. Mai precis şi mai plastic în percepţii, Goethe sublinia importanţa spaţiului vital al unei comunităţi culturale astfel: „(…) s-a recunoscut o influenţă a lumii vegetale asupra structurii sufleteşti a locuitorilor ei. Şi – neîndoielnic! – cine ar fi înconjurat toată viaţa lui de stejari înalţi, greoi, ar trebui să devină alt om decât cel care s-ar mişca zilnic pe sub mesteceni vaporoşi”.

Nu ştim sub ce fel de copaci îşi plimbă gândurile vest-europenii de astăzi. Bănuim, mai degrabă, că ultimele două-trei generaţii au crescut şi trăit înconjurate mai degrabă de construcţii, ziduri, antene şi fire electrice, decât de vreaun relief aparte. Pe cer, avioanele şi sateliţii desenează traiectorii mult mai familiare decât stelele căzătoare. Iar marea, muntele, câmpia sunt seturi de cunoştinţe, înainte de a fi realităţi experimentate direct, simţual. În cadrul culturilor occidentale, acolo unde diagnostice precum cele de mai sus s-au formulat atât de răspicat, teritoriul s-a externalizat şi s-a abstractizat. Deplasat în afara percepţiilor directe, fie ele naturale sau culturale, spaţiul ţărilor occidentale este atent precizat la nivel ştiinţific, economic, politic şi administrativ. Dar, mai cu seamă epidemia gândirii de tip economic este din ce în ce mai manifestă.

România este o ţară înapoiată faţă de statele occidentale, nu numai din punctul de vedere al sistematizării gândirii (rămasă încă, într-o proporţie nepermis de mare, după opinia unor critici moderni ai românităţii[1], în cadrele mitologiei, ale superstiţiilor şi prejudecăţilor de tot felul), dar şi din acela al sistematizării spaţiului. Demersurile epocii comuniste au rămas suspendate într-un proiect renegat nu pentru că ar fi fost considerat greşit, ci pentru că a fost iniţiat de „ceilalţi”. Sistematizarea şi urbanizarea satului sunt şi obiective ale politicilor proeuropene actuale, numai că modul de operare este unul „realist”: nu politicul este determinant în operarea unor atari schimbări, ci economicul.

În faţa motivaţiei de natură economică, Goethe sau Spengler, Blaga sau Frobenius trebuie să amuţească. Spaţiul unei societăţi nu se califică în locuri faste şi nefaste, ordonate sau haotice, familiare şi duşmănoase ci, mult mai raţional, în locuri bogate sau sărace în resurse. Cu alte cuvinte, modul în care societatea sau comunitatea respectivă s-au născut sau au rezistat în simbioză cu locul lor nu mai are relevanţă. Antropologii pot să povestească şi sociologii să avertizeze despre situaţii în care omul şi locul erau una; în care omul se supunea locului şi îl venera; în care oamenii îşi luau numele după locurile lor; în care morţii şi cei încă nenăscuţi se întâlneau în acelaşi loc; în care ruptura legăturii între om şi loc însemna sfârşitul oricărei întocmiri ordonate şi pierderea atât a unuia, cât şi a celuilalt. Gândirea sănătoasă a omului suspendat în non-locuri, angajat în urmărirea bogăţiilor ascunse de locuri şi, uneori, şi de locuitorii lor ignoranţi face astăzi legea. „E păcat să stăm pe un munte de aur şi să nu facem nimic cu el!”

Locul din Apuseni care este, de ani de zile, obiect de dispută din cauza bogăţiei zăcămintelor sale este, de asemenea, de mult mai multă vreme, parte a unei grup. El nu a fost – şi nici măcar acum nu este – numai o resursă naţională. El e pământul acelei comunităţi, care i se supunea şi îl venera, care îşi lua numele după el, care îşi îngropa morţii şi îşi trăgea seva dinlăuntrul lui. Pentru comunitatea din Roşia Montană, „resursele” sunt un dar, o binecuvântare sau o comoară. Păcatul nu este a nu le exploata, a le irosi din considerente limitate sau retrograde, ci, dimpotrivă, a le „valorifica”, adică a jefui un loc de ceea ce are valoare numai întrucât este parte integrată a locului respectiv. Chiar dacă locuitorii de acolo, pricopsiţi, pentru foarte puţină vreme, cu locuri de muncă, se vor îmbogăţi, îşi vor avea asigurate toate elementele coşului zilnic la standardele europene, comunitatea ca întreg va fi jefuită şi, probabil, destrămată. Ce fel de bogăţie va fi aceea a banilor unor indivizi desprinşi de la locul lor?

Un alt adevăr se pierde din vedere. Cetăţenii care îşi strigă dreptul la salariu şi la un nivel de trai decent nu sunt comunitatea locală decât printr-o convenţie de limbaj. Prin definiţie, o comunitate este un organism viu, superior oricăreia dintre părţile sale. Ea este, deopotrivă, copiii şi animalele, bătrânii şi copacii, femeile şi peşterile, bărbaţii şi zeii, morţii şi aurul. Ea nu poate intra în dialog civil şi nu se exprimă logic; dar acest lucru nu o face mai puţin reală. Politica actuală ignoră aceste forme de existenţă socială sau se străduieşte să le elimine – şi nu ne îndoim că acesta este scopul strategiilor de regionalizare mai vechi sau mai noi. Acest efort are un rezultat cel puţin la fel de tragic ca deşertificarea unui teritoriu. Faptul că majoritatea membrilor clasei politice sunt dezrădăcinaţi, locuitori raţionali ai lumilor virtuale, dezlegaţi comunitar de orice loc, nu ar trebui să le dea dreptul de a contagia cu nefericirea lor spaţiile normalităţii. Şi totuşi, acest drept li s-a dat.


[1] Bineînțeles că ne referim (și) la dl. Lucian Boia.

Corina Bistriceanu

About Corina Bistriceanu

Conf. univ. dr. în Sociologie, Univ. „Spiru Haret” – Bucureşti, publicist. Ultima carte publicată: „Sacralitatea răului. Studiu de sociologie a tradiţiei” (2008). A mai publicat „Sociologia familiei” (2006) şi „Sociologia tradiţiei. Mit şi morală în societatea tradiţională românească” (2007).

Spune-ți părerea