Ierarhia valorilor

Pregătindu-ne să întâmpinăm praznicul Naşterii Domnului, eveniment mai presus de fire care a deschis calea mântuirii noastre, ne vedem confruntaţi şi cu problema permanentei tensiuni dintre veac şi eternitate. Dintre valorile imuabile ale credinţei şi cele ale spiritului timpului. E posibilă negarea acestuia din urmă şi refugiul în solitudinea unei apropieri de Dumnezeu, lăsând deoparte toate grijile lumeşti?

Pentru cei mai mulţi dintre noi răspunsul este fără îndoială: nu. Fericiţi cei care pot afirma despre sine altceva.

Dar şi pentru aceştia mulţi, aceeaşi problemă se poate pune în alţi termeni. Anume, în ce măsură reuşim să tindem, cu nedesăvârşirile noastre cu tot, cât mai aproape de acea stare ideală în care orice frământări ce ţin de sfera contingentului sunt depăşite de dorul apropierii de Creator, singura stare capabilă să ne aducă o împlinire spirituală autentică?

Iar dacă şi asta e prea mult pentru unii dintre noi, atunci măcar  în ce măsură suntem capabili să ierarhizăm valorile şi să le mărturisim pe acelea pe care le preţuim cel mai mult şi către care năzuim în centrul existenţial al fiinţei noastre? Adică să-L mărturisim cu adevărat pe Hristos Dumnezeu într-o lume care îşi reneagă tot mai mult temeliile.

Cât de mult suntem oare capabili să conferim libertăţii, această axiomă a vremurilor noastre în numele căreia se deconstruieşte tot ce s-a clădit vreme de generaţii, un sens creator şi plin de autenticitate? Căci, fără îndoială, sensul libertăţii, ca valoare inseparabilă de condiţia umană, nu poate fi în niciun caz unul negativ.

Această problematică majoră a existenţei nu poate fi rezolvată cu uşurinţă dacă ne gândim la diversitatea concepţiilor umane, toate cu pretenţie de adevăr absolut. Incluzând aici şi extremele: “libertatea” înţeleasă ca supunere necondiţionată în cadrul Islamului riguros, faţă de “libertatea” ridicării relativului la rang de absolut, adică a creării unui idol de ordin negativ, al iluzoriei eliberări de orice constrângeri exterioare.

Pe undeva pe la mijloc între aceste extreme, într-o lume desacralizată, se găseşte şi principiul laicităţii, care la rândul său nu este lipsit de propriile constrângeri.  El însuşi îşi asumă un caracter sacrosanct, pseudoreligios şi se revendică de la un set de reguli care se consideră situate deasupra oricăror principii transcendente de natură religioasă.

O mostră elocventă a acestui mod de lucru este următoarea. Un profesor olandez de la Universitatea din Berlin, pe numele său Ruud Koopman, a realizat un sondaj în şase ţări occidentale având drept temă principală raportarea cetăţeanului la religia sa. Intenţia era de a face o comparaţie între concepţiile persoanelor de religie islamică şi ale celor aparţinând culturii creştine occidentale. Întrebările puse se pretind a fi un barometru cu pretenţie de rigoare ştiinţifică, un indicator menit să cuantifice gradul de religiozitate. Ca în mai toate asemenea sondaje, în spatele acestor întrebări explicite, la care cei intervievaţi pot răspunde spontan, fără să stea pe gânduri, stă şi o intenţie “ascunsă”, care este de fapt ţinta reală urmărită de autorul studiului. Şi care, fireşte, nu le este dezvăluită celor chestionaţi. Dar să nu anticipăm. Cele trei întrebări puse au fost:

1. Sunt privite normele religioase ca fiind mai importante decât cele ale societăţii laice?

2. Există o singură interpretare corectă a Cărţii fundamentale (Coranul, respectiv Biblia)?

3. Ar fi de dorit o întoarcere la rădăcinile tradiţiei religioase?

Orice credincios practicant, fără deosebire de religie sau confesiune, ar răspunde probabil afirmativ la cele trei întrebări fără să stea prea mult pe gânduri. Orice preot catolic (căci ne referim aici la un studiu efectuat strict pe un eşantion occidental), sau episcop, mergând până la Papa Francisc, nu cred că ar putea da un răspuns negativ la vreuna din aceste întrebări. Fireşte, comentarii şi nuanţe sunt posibile, dar chestionarul cerea un răspuns dihotomic, în termeni de da şi nu.

Ei bine, răspunsul afirmativ la toate cele trei întrebări e considerat de autorul studiului drept un criteriu elocvent pentru … “fundamentalism”! Care este privit drept un fenomen îngrijorător şi nicidecum o “formă nevinovată a unei religiozităţi stricte”.

Trebuie spus totuşi că vizate au fost în primul rând persoanele de religie islamică, care au răspuns afirmativ la cele trei întrebări luate în parte în proporţie de 65, 75, respectiv 60 la sută. Iar afirmativ la toate trei deopotrivă într-o îngrijorătoare proporţie de 44 la sută. Ţinând cont că Islamul nu este numai un mod de realizare individuală a unei legături cu divinitatea, ci mai ales o strictă disciplină socială, în care libertatea personală este aproape aneantizată, grijile culturii europene care se confruntă cu un val islamic de imigraţie sunt cât se poate de fireşti. Deşi e limpede că cei 44 la sută sunt în marea lor majoritate cetăţeni oneşti ai statelor care i-au acceptat, masa acestora reprezintă în acelaşi timp un substrat ce hrăneşte tendinţele extremiste care luptă împotriva societăţii şi a valorilor europene, fie acestea în forma lor creştină, fie în cea laicizată (dar pentru oponenţii lor, diferenţele ţin doar de nuanţe).

Rezultatele studiului pot stârni într-adevăr îngrijorare în sânul Europei occidentale.

Dar putem oare interpreta acelaşi întrebări ca fiind criterii infailibile ale unui “fundamentalism” creştin? Iată mai întâi cifrele care caracterizează populaţia cu origini europene din ţările respective. Din cei chestionaţi, 70 la sută s-au declarat a fi creştini. Un procent destul de mare, totuşi. Iar dintre cei care şi-au mărturisit această apartenenţă religioasă, procentele de răspuns afirmativ la cele trei întrebări luate în parte au fost 13, 17 respectiv 21 la sută. Afirmativ la toate trei au răspuns doar … 4 la sută din cei intervievaţi.

Concluzia studiului a fost evidenţierea uriaşei discrepanţe între “fundamentalismul” celor de religie islamică şi liberalismul concepţiilor religioase a europenilor (din ţările occidentale).

Din aceste cifre poate fi însă trasă şi o altă concluzie. Anume ridicatul grad de secularizare la care a ajuns societatea occidentală, ceea ce nu reprezintă neapărat un element cu o valoare pozitivă.

Iar în ce ne priveşte, putem fi oare de acord cu valoarea de indicator a aceloraşi întrebări aplicate în cazul creştinilor? Nu este oare cea mai mare poruncă a Mântuitorului “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. (…) Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Mat. 22,37-40). Adică cea mai importantă este porunca iubirii, o lege nescrisă nicăieri în codurile legislative sau sociale laice. Înseamnă oare punerea pe primul plan a acestei porunci supreme nesocotirea legilor omeneşti, lipsa de adaptabilitate a creştinilor la sistemul politic actual? “Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22,21). În niciun caz un creştin care îşi consideră valorile propriei credinţe drept prioritare nu se va manifesta ostil sau subversiv la adresa unei orânduiri politice legitime, chiar dacă natura ei nu corespunde pe deplin principiilor creştine.

A doua întrebare. Orice creştin aparţinând unei mari tradiţii (ortodoxă sau catolică) ştie că interpretarea Sfintei Scripturi are loc tocmai în cadrul acestei tradiţii. Adică, pluralismul interpretărilor nu are ce căuta în domeniul revelaţiei divine, el găsindu-şi locul cel mult în doctrina protestantă a adevărurilor de credinţă care au mai degrabă un caracter individual. Inutil deci să mai menţionăm că atât cei mai “liberali” dintre creştini, dar totodată şi cei mai mari “fundamentalişti” se găsesc de fapt în rândurile unor culte protestante şi neoprotestante…

A treia întrebare este practic corelată cu a doua. Cel care aparţine unei confesiuni tradiţionale şi apostolice îşi cunoaşte şi îşi cinsteşte rădăcinile propriei tradiţii religioase (care vreme de un mileniu a fost comună apusului şi răsăritului creştin). El mai ştie că nu poate exista înnoire prin dinamitarea acestor rădăcini, căci prin ele credinţa sa îşi extrage seva de viaţă însuşi trupul Bisericii. Care a dăinuit peste milenii şi care nu va putea dispărea datorită loviturilor aplicate de forţele ostile ale veacului. Tocmai această perpetuă raportare la propriile rădăcini este factorul care asigură trăinicia şi vitalitatea unei credinţe.

Încât este evident că ceea ce pentru un creştin tradiţional ţine de firescul concepţiei lui, care în fond nu are cum să fie fundamental ostilă valorilor societăţii în care trăieşte, căci forţa nescrisă a unei tradiţii îşi spune încă cuvântul chiar şi atunci când este exilată în subteran, are o cu totul altă semnificaţie în cazul musulmanilor scoşi din mediul lor natal şi strămutaţi în Europa. O parte din aceştia, aşa cum arată şi studiul, manifestă, cel puţin latent, un potenţial de ostilitate la adresa culturii care i-a adoptat. Care cultură, conform rezultatelor aceluiaşi sondaj, apucă tot mai mult pe o pantă descendentă dacă o judecăm prin prisma spiritualităţii.

Rămânem cu ideea expusă la început, aceea a unei ierarhii a valorilor. Chiar dacă pe primul plan, cel mai apropiat de centrul nostru existenţial, sunt valorile spirituale, în principiu nu poate exista o contradicţie sau un potenţial de conflict cu normele laice ale convieţuirii în societate. Decât cel mult atunci când acestea trec dincolo de neutralitatea lor declarată, adoptând un caracter manifest anticreştin. Nu e o relaţie lipsită de tensiuni, mai ales atunci când laicitatea trece la ofensivă, încercând să impună principii care subminează de pildă familia tradiţională sau dreptul la viaţă al copiilor nenăscuţi. Dar aceeaşi societate încă mai posedă mecanismele prin care disputele se pot duce la nivelul ideilor şi cu mijloace legitime de către fiecare din părţi.

Sunt dileme încă nerezolvate, iar tensiunile mocnesc peste tot. Pentru creştini însă, apropierea praznicului Naşterii Domnului este un prilej de bucurie şi de mărturisire a faptului fundamental care stă la temelia mântuirii universale. E o stare imaterială, de înălţare sufletească unică, pe care o simţim în profunzimile fiinţei noastre. Iar nici un stat şi nici un decret şi nici o abundenţă a societăţii de consum nu ne poate oferi ceva de o natură similară.

Cele ale lui Dumnezeu sunt întotdeauna mai presus de cele care sunt legate de pământ cu lanţurile materiei.

 

1 thought on “Ierarhia valorilor

  1. Articolul in sine nu are o baza reala , ci mai degraba inchipuita , deoarece nu vizeaza problematica in sanul aceleiasi credinte , respectiv valentele interconfesionale.
    De ce :
    1. La prima intrebare , raspunsul este cu siguranta DA , deoarece vorbind despre norme , cele crestine nu corespund celor laice , decat in anumite puncte , unde se suprapun , avand uneori aceeasi origine.Asta nu inseamna ca ele sunt neaparat oponente , dar se poate spune ca , uneori normele credintei pot fi privite de catre laici , ca ostile , desi nu sunt .
    2. Intrebarea de la acest punct , vizeaza un aspect al credintei pe care autorul inca nu l-a cunoscut si nu si l-a insusit , deoarece Sfintii Parinti spun ca Sfanta Scriptura are sapte nivele de intelegere si interpretare , deci nu exista o forma unica si stricta de interpretare . Si vorbim aici de o interpretare corecta , nu eronata , deci , interpretare care nu contesta adevarul scripturistic , sau dogmatic , sau teologic crestin ortodox.
    De aceea putem gasi interpretari diferite ale aceluiasi text scripturistic, la mai multi Sfinti , dar care nu putem spune ca se contrazic intre ele , ci fiecare releveaza cate o fateta a aceluiasi adevar . Aceasta este diversitatea in unitate , care nu preseaza adevarul intr-o forma rigida , capabila de a fi inteleasa numai de o categorie de oameni , sau la un anumit nivel . Deci , interpretarea Sfintei Scripturi poate fi atat plastica , cat si elastica in exprimare , poate fi simplista sau dogmatica , poate avea caracter de proorocie , dar si istoric si dogmatic in acelasi timp, etc.
    Interpretarea Scripturii , de fapt , nu va putea fi niciodata exhaustiva si nu va avea niciodata pretentia ca au fost vizate toate dogmele , care la randul lor sunt o infinitate.
    In acelasi timp , credinciosii ortodocsi stiu sa faca deosebirea (nu toti ) intre interpretarea multipla in duh orodox a unui text biblic si interpretarea eretica a aceluiasi text.

    3.A treia intrebare nu reprezinta nimic , pentru ca nu exista nici o „traditie religioasa „, ortodoxia nu are in uz acest termen , care are un inteles destul de vag .Pe de alta parte noi nu avem nevoie sa ne intoarcem la o traditie , deaorece noi traim Sfanta Traditie . Nu inteleg ce a vrut autorul acestui sondaj , scopul si rezultatul sunt irelevante .

Spune-ți părerea