Războiul (și minciunile) altora

Conflictul din Ucraina a devenit încă o ocazie pentru a diviza societatea românească – cei mai mulți iau partea Kievului, o minoritate sprijină Moscova. Dar, oare, ca român, trebuie să iau cu adevărat partea cuiva? Războiul acesta seamănă cu o tolbă de zvonuri, manipulare și minciuni; haideți, mai bine, să ne amintim câteva lucruri despre beligeranți și despre atitudinea lor față de români.
1. Rusia a călcat în picioare Principatele, imediat după Petru cel Mare, începând cu armatele generalului Burkhard Christoph von Münnich (1683-1767). Se pare că el (iar nu generalul Kutuzov, în 1812, cu ”prilejul” răpirii Basarabiei, la pacea de la Hanul lui Manuc – București, 16 mai) ar fi emis celebra frază – ”nu voi lăsa românilor decât ochii, ca să plângă”. Era războiul ruso-austro-turc dintre 1735 și 1739. Muscalii au năpădit zona și în războaiele cu turcii dintre anii 1768-1774, 1787-1792 (alături de austrieci – când au ajuns la Nistru), 1806-1812 (când au ocupat Moldova dintre Prut și Nistru), 1828-1829, în timpul revoluției de la 1848-1849 și iarăși, în 1853, la începutul Războiului Crimeei.
 
URSS ne-a atacat la Nistru în anii `20, ne-a provocat revolta de la Tatar-Bunar (1924), ne-a luat Basarabia și Bucovina de Nord (iunie 1940), ne-a adus pe cap Armata Roșie și patru decenii de comunism, s-a implicat în ”evenimentele” din decembrie 1989, iar Rusia post sovietică a antamat porcăria din Transnistria. Marele vecin și prieten de la Răsărit; vorba aceea: cu așa prieteni nu mai avem nevoie de dușmani.
 
2. Ucraina, stat ”tânăr”, s-a pus pe români în 1918-1919, cu trupele lui Petliura și cu detașamentele negre ale lui Mahno, până ce a fost sugrumată de bolșevici. După 1991 Kievul l-a găzduit pe separatistul transnistrean Igor Smirnov (de unde l-a răpit securitatea moldovenească, numai pentru ca apoi să-l elibereze Snegur), a ”moștenit” Bucovina de Nord, sudul și nordul Basarabiei, unde îi persecută și îi deznaționalizează pe români de peste două decenii, a preluat și insula Șerpilor și ne-a obligat să câștigăm la Haga platoul continental, ne-a creat probleme în Deltă, cu canalul Bâstroe.

De ce m-ar interesa, pe mine, ca român, războiul dintre acești doi călăi ai poporului meu? De ce ar trebui să deslușesc în păienjenișul de minciuni care acoperă acest conflict? Rusia minte când spune că Republica autonomă Crimeea nu a fost ocupată cu ajutorul său – acei soldați și acele mașini de luptă fără însemne; Ucraina ”uită” că opoziția (față de Ianukovici) nu a respectat tratatul semnat cu cei trei miniștri de externe europeni de față; Moscova minte când spune că nu îi susține pe separatiștii din Donețk și Lugansk; toată lumea minte în cazul avionului malezian prăbușit – de care, apropo, nimeni nu mai vorbește acum (în afară de rudele disperate ale celor morți).

Ieri a apărut pe piața media (mai degrabă talcioc) o nouă gogoriță: un convoi militar rus ce se îndrepta spre Lugansk ar fi fost distrus pe teritoriul ucrainean de armata Kievului, știre lansată de 2-3 jurnaliști străini și confirmată rapid de NATO. Ar fi fost vorba despre o încercare de diversiune, folosind convoiul umanitar rusesc (cele 280 camioane sunt și acum blocate la graniță), pentru a abate atenția de la acest așa-zis convoi militar. Fapt este că după toată tevatura de la Bruxelles, după discuția telefonică Biden-Băsescu (și după isteria de la televiziunile românești – Rareș Bogdan căuta disperat un fir de păr să și-l smulgă de supărare), trecând mai mult de 24 de ore observăm că:

1. SUA nu au confirmat informația despre convoi
2. Kievul nu a fost în stare să prezinte vreo imagine cu vehiculele distruse
3. Rusia a dezmințit știrea, ca ”fantezistă”, iar Ministerul rus al Apărării a replicat, ironic, că speră că ucrainenii au tras după fantome și că nu au lovit refugiați sau chiar propriile trupe.
Dar, cu ajutorul neprețuit al presei de doi bani de la noi, o țară întreagă a stat cu sufletul la gură, așteptând declanșarea războiului mondial.

M-am săturat de minciunile Kievului (potențate de la Bruxelles și Washington), ca și de cele ale Moscovei; îmi ajung incompetența și minciunile guvernului de la București și ale presei noastre debile. Nu mă interesează să iau partea cuiva în conflictul din Est. Mă interesează doar că trupele ruse staționează, ilegal (pentru că nu respectă înțelegerea de retragere semnată în Turcia), în Transnistria și că autoritățile de la Tiraspol distrug învățământul românesc și îi oprimă pe români – că Moscova sprijină acest regim criminal; în egală măsură mă interesează că ucrainenii procedează la fel ca rușii (deznaționalizează populația românescă autohtonă), ba îi mai și trimit pe tinerii români să moară pentru interese care le sunt (și ne sunt) străine…

Mihail Albișteanu

About Mihail Albișteanu

Profesor, publicist, vicepreşedinte al Asociaţiei “Rost”.

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost


7 comentarii la „Războiul (și minciunile) altora”

  1. Am mai postat, mai demult (pe blogul dvs, cred, nu pe Rostonline), un comentariu la un text al dvs pe tema situatiei din Iraq, pare-mi-se, in care mi-am exprimat un oarece dezacord cu pozitia dvs.

    De data aceasta dezacordul creste.
    Modul in care intelegeti sa va distantati atat de pozitia Ucrainei, cat se de cea a Rusiei pare oarecum copilaresc; agresiunea rusa este, cred, evidenta si pentru dvs, chiar daca la nivel factual apar informatii contradictorii, dezinformari, propaganda (chestiunea convoiului militar) etc.
    Anexarea Crimeii si razboiul dus in estul Ucrainei, pe teritoriul acesteia, de catre factiuni militare care pretind ca doresc alipirea la Rusia sunt fapte ce scot din spectrul ipoteticului agresiunea rusa si o duc in zona evidentei.

    Prin urmare, e evident ca avem un stat agresor si un stat agresat, statul agresor neputand produce nicio justificare pentru actiunile sale.
    In conditiile astea, nu e deloc nefireasca simpatia acordata si sustinerea morala a statului agresat fara un motiv legitim.
    Mai mult, e destul de paguboasa viziunea asta conform careia si ucrainenii si rusii ne-au facut diferite rele in istorie si in perioada recenta, astfel ca ar trebui sa nu ne intereseze soarta acestei lupte sau sa sustinem vreuna din parti.
    Dincolo de faptul ca e normal si etic sa condamni un stat care agreseaza fara sa invoce un motiv legitim pe un altul, aceasta „echidistanta” e preejudiciabila pentru un stat vecin precum Romania.
    Cata vreme romanii nu au avut, in general, un apetit de a agresa alte state, solutia asta a nepasarii/indiferentei fata de beligeranti este perdanta pentru ca, asa cum Romania ar putea sta nepasatoare (in varianta propusa de autorul textului), tot asa s-ar putea sa stea si altii nepasatori daca ne va veni randul (mai ales ca Rusia nu a fost foarte draguta cu Romania de-a lungul timpului).
    In fine, a propos de problemele minoritatii romane din Ucraina pe care le invoca autorul (genul de probleme pe care, de altfel, acum vreo 10 – 15 ani le creau si diversi reprezentanti ai statului roman minoritatii maghiare de pe la noi – chestii legate de scolile in limba maghiara, placutele bilingve etc) si de diversele duferende pe care Romania le-a avut cu partea ucraineana, eu consider ca, dimpotriva, sprijinul moral (si nu numai) pe care il poate acorda Romania in aceste momente grele pentru Ucraina poate constitui baza de pe care se poate construi o incredere reciproca ulterioara si fundamentul de la care se poate porni pentru a reclama solutionarea unor probleme ale comunitatii romanesti din Ucraina.
    Dimpotriva, daca Romania „se da deoparte”, s-ar putea ca acea comunitate romaneasca din Ucraina sa aiba si mai mult de suferit.
    In mare, intr-un limbaj destul de simplut, cam astea sunt obiectiile mele.

  2. De acord cu opinia lui liviuta. Autorul articolului are dreptate ca nu trebuie sa fim subiectiv de partea unei parti , obiectiv insa nu putem fi nicidecum de partea Rusiei..
    Iar neutralitatea e o iluzie. Depinde insa de noi modul si gradul de implicare.

  3. Poate nu m-am făcut înțeles suficient. Eu nu dau sfaturi și direcții nimănui. Exprimam doar punctul de vedere propriu. Pentru MINE cele două părți sunt aproximativ la fel de negre – raportat la atitudinea lor față de români. Nu mă interesează să aleg între doi bătăuși și faptul că unul dintre ei îl agresează pe celălalt mă lasă rece – câtă vreme (evident) nu sunt afectate interesele care contează – în cazul de față, ale României.

    Repet, nu pretind că echidistanța trebuie să fie politica Bucureștilor. România este stat membru NATO și UE și are obligațiile aferente – nu poate fi echidistantă. Dar asta este o altă chestiune.

    Nu pot să fiu de acord cu dumneavoastră că se poate face o comparație între situația românilor din Ucraina și cea a maghiarilor din România. Nu este vorba aici de plăcuțe bilingve – românii din Ucraina sunt deznaționalizați ”sălbatic” – aș putea spun – pe când maghiarii din Secuime reușesc să îi deznaționalizeze ei pe români. Nu se poate face nici un fel de apropiere în ceea ce privește învățământul – practic, mai degrabă am putea, sub acest aspect, să comparăm (exagerând, dar nu foarte mult) situația românilor din HAR-COV (nicidecum a maghiarilor) cu a celor din Ucraina.

    Vă pot da dreptate în legătură cu atitudinea față de Ucraina. Nomal ar fi ca ajutorul României să primească necesara recunoaștere la Kiev. Cunoscând însă istoricul relațiilor bilaterale, am mari îndoieli. În plus, amintesc faptul că în politică nu există nici prieteni, nici recunoștință; doar interese. Dar, așa cum spuneam, acestea sunt considerații personale. România va acționa laolaltă cu statele NATO/UE în această problemă. Personal, nu cred că asta va aduce vreun beneficiu românilor din Ucraina. Paradoxal, s-ar putea ca rezultatul să fie unul contrar. Sper să trăim și să vedem.

    • Probabil ca nici eu nu m-am facut inteles suficient in chestiunea drepturilor maghiarilor din Romania; in niciun caz nu suporta comparatie, nicicum punerea pe acelasi plan a situatiei ACTUALE a maghiarilor din Romania cu cea a romanilor din Ucraina.
      Voiam sa spun ca in anii 1990 au existat, insa, voci (mai ales unele binecunoscute din zona nationalismului securist-ceausist) care pretindeau statului roman sa dezvolte fata de maghiari o atitudine cam de genul celei pe care o practica fata de romani statul ucrainean sau cel sarb.
      Din fericire, nu mai e cazul pe la noi (insa trebuie remarcat si ca, din nefericire de data asta, maghiarii par a nu se multumi cu ceea ce era drept sa li se recunoasca in materie de drepturi, ci vor mai mult, dar asta e alta discutie).
      Ce voiam sa spun este ca politici de genul celor pe care le reprosam Kievului fata de romani, au fost sustinute in trecutul recent si in Romania cu privire la minoritatea maghiara de multa lume (chiar si de reprezentanti ai parlamentului), deci ar trebui sa vedem problema din ambele unghiuri.
      In fond, minoritatea aghiara de la noi a ontinut diferite drepturi in momentul in care Romania s-a indreptat politic spre Occident, astfel ca o orientare catre Occident a Ucrainei si o apropiere a tarii noastre de Ucraina acum cand este in nevoie s-ar putea sa creeze baze serioase pentru negocierea unei ameliorari a situatiei etnicilor romani din statul vecin (evident, sub conditia unei politici externe eficace a statului nostru, adica, de pilda, nu sub coordonarea lui Corlatean).

      Aveti dreptate, nici eu nu sustin Ucraina din vreo mare simpatie si nu pretind ca ar trebui sa o iubim in mod deosebit, ci tocmai din ratiuni pragmatice, legate de interesele tarii noastre, mi-am sustinut parerea pe care am expus-o.

  4. Ca sa nu uit: in contextul in care scopul minimal urmarit de Putin/Rusia in Ucraina este aparitia acelei Novorussia care se intinde prin sudul Ucrainei incluzand Odessa, pana la varsarea Chiliei, interesul Romaniei de a evita o astfel de vecinatate directa belicoasa, cu urmari mai ales in privinta platoului continental (unde Rusia are interese directe de a bloca orice exploatare a resurselor de energie de catre tara noastra si exista riscul nasterii unor conflicte pe aceasta tema) ne impune sa luam partea Ucrainei.

    • Impune României, guvernului, etc., așa cum am convenit deja. Mie nu-mi poate impune nimeni și nimic să iau partea Ucrainei, așa cum nu mi se poate impune să iau partea Rusiei. 🙂 De altfel, eu însumi îmi impun să fiu imparțial; nu știu dacă reușesc întotdeauna…

      • Eh, treceti si dvs dincolo de sensul literal al termenilor pe care i-am folosit, va rog :), luati-i in duhul lor.
        Evident ca nu va impun nici eu, nici altii, nimic.
        Vorbeam in termeni de interes strategic; poate daca apar alte informatii imi schimb parerea, dar pe situatia actuala, impartial incercand la randu-mi sa fiu, cred ca asta e pozitia oportuna (fara a echivala cu o declaratie de dragoste facuta Ucrainei, ca nu am de ce).

Comentariile sunt închise.