Care democrație?

Unii s-au speriat de afirmaţia mea că nu cred în democraţie (şi cu atît mai puţin în „democraţia originală” practicată în lumea românească postcomunistă) şi că o consider „cancerul lumii moderne”. Vreau să aduc unele lămuriri asupra poziţiei mele pentru cîţiva cititori fideli ai blogului, conştient altminteri că discuţia este doar una principială şi oarecum en famille, pentru că de facto n-o să se sinchisească lumea – care-şi vede nestînjenit de mersul ei – de opiniile mele „reacţionare”, de pe un biet blog pierdut în imensitatea virtuală.
Las la o parte absolutizarea primitivă a dihotomiei democraţie-dictatură (dogma ideologică preferată a celor care gîndesc prin delegaţie): democraţia şi dictatura nu sînt polii unei alternative fatale, ci două „fundături simetrice” ale vieţii politice („tirania, această anarhie a canaliei de sus; anarhia, această tiranie a bestiei de jos”), pe care eu unul le dezavuez deopotrivă. Între ele există, atestate istoric sau cu putinţă de gîndit, destule soluţii intermediare, în măsură să prevină atît „tirania” totalitară, cît şi „anarhia” democratică.
Referinţa mea nu era la ideea generală de democraţie (care are origini străvechi şi sănătoase, dar care a fost pervertită de ideologiile de stînga succesive Revoluţiei franceze). Sînt împotriva democraţiei stîngiste, asociate cu republicanismul şi cu votul („sufragiul”) universal, ce lasă loc nelimitat şi incontrolabil demagogiei, imposturii şi relativismelor dizolvante. Acest gen de democraţie, mai ales cînd este implementată artificial şi imitativ, cum a fost cazul la noi după 1989, duce inevitabil, mai devreme sau mai tîrziu, la anarhie socială, morală şi intelectuală.
Admit însă o democraţie de dreapta, asociată cu monarhismul şi cu o formă realistă de „vot cenzitar”*, bazată pe o legislaţie riguroasă, pe respectul valorii şi al competenţei, pe echilibrul responsabil între drepturi şi datorii, şi poate chiar pe o reală… demofilie (în paranteză fie spus, nu cred să existe în Europa un popor mai neiubit, mai minţit şi mai sfidat de clasa lui politică decît poporul român actual).
Încredinţarea mea este că soluţia optimă pentru lumea românească postcomunistă ar fi fost (şi încă se mai poate discuta, în pofida tuturor pierderilor ireversibile din ultimii 25 de ani) reinstaurarea monarhiei (ce asigură, dincolo de „jocul” democratic, o formă de stabilitate conexată la tradiţie), o nouă constituţie riguroasă (nu caricatura constituţională cu care ne amăgim de peste două decenii, la un moment dat revizuită de mîntuială, cam de aceiaşi oameni şi în acelaşi spirit), aplicarea punctului 8 de la Timişoara (la vremea lui, fireşte) şi o formă rezonabilă de „vot cenzitar” (atît cît ar fi putut înghiţi din mers contextul euro-atlantic). În aceste cadre, pluralismul politic, statul de drept, economia de piaţă şi (re)integrarea europeană, idealuri şi obiective indiscutabile ale unei ordini naţionale fireşti şi lucide, s-ar fi putut manifesta ca realităţi organice, iar nu ca butaforii de uz mafiot („sistemul ticăloşit”) şi ca „forme fără fond” ale unui stîngism cronicizat (care n-a reuşit decît să paralizeze treptat elanurile creatoare de cultură şi civilizaţie, armonia socială, speranţele de mai bine şi funcţionarea normală a organismului naţional).
O ordine democratică moderată de o ordine monarhică (monarhia constituţională, în forma ei iniţială de la noi, prin care s-a edificat România modernă), un cadru electoral în care cantitatea să nu ameninţe mitocăneşte calitatea şi o legislaţie clară a răspunderii publice (care să nu lase loc promisiunilor electorale fără acoperire, corupţiei sau neseriozităţii parlamentare şi guvernamentale) – iată trei condiţii ce ar putea susţine o democraţie benignă la meridian românesc, pe care probabil n-o vom avea niciodată, dar la care ne putem măcar îngădui să visăm, în răspărul pseudo-democraţiei actuale, care nu-i decît un cancer în prag de metastază.

Puteţi să nu fiţi de acord cu mine şi admit că s-ar putea să mă înşel într-o privinţă sau alta, pradă unor aspiraţii sau viziuni utopice, dar am ţinut să lămuresc, pe scurt, temeiul afirmaţiei mele cu privire la o ordine democratică anticreştină şi antinaţională pe care nu o pot gira şi cu care refuz să devin complice. Nu ţin să conving pe nimeni cu tot dinadinsul să-mi urmeze calea sau să-mi adopte poziţia (cine-s eu?!): facă fiecare cum crede el că e mai bine – şi pace bună! Libertate avem, doar restul ne mai trebuie…
În fond, creştineşte vorbind, viaţa nu se reduce – n-ar trebui să se reducă – la un pariu politic sau altul, căci la judecată Dumnezeu nu ne va întreba cu cine am votat la urne, ci ne va iscodi despre cu totul altealegeri 

* În condiţiile de astăzi, criteriul principal n-ar mai putea fi averea/proprietatea, dar ar putea fi gradul de educaţie/instrucţie. De pildă, în limitele bunului simţ, un votant ar trebui să îndeplinească următoarele condiţii: 1) să fie cetăţean român (cu obligativitatea cunoaşterii limbii române); 2) să nu aibă mai puţin de 20 de ani şi nici mai mult de 80; 3) să fie absolvent de liceu sau de şcoală profesională; 4) să fie integru din punct de vedere psihic; 5) să nu aibă cazier judiciar. Ca să vorbim fără ocolişuri, excluzînd de la decizia publică (nu de la alte drepturi cetăţeneşti), atît cît se poate, mucoşii, posibilii ramoliţi, analfabeţii, neisprăviţii, psihopaţii, infractorii penali, rezultatul electoral ar căpăta de la sine un plus de pertinenţă şi de reprezentativitate, important şi definitoriu în economia vieţii comunitare. (Lache şi Mache, într-un glas: „Parol, monşer!… Dar îţi dă voie Evropa, dom’le?!”. Ridic din umeri şi îi privesc fără ranchiună, căci m-am obişnuit că ei au mereu, oricum ai da-o, dreptatea lor…)

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

2 thoughts on “Care democrație?

  1. De acord, in buna masura.
    Intr-adevar, astazi exista mai multe probleme de intelegere a unui astfel de mesaj.
    Spre pilda, la mine s-a nascut revelatia intelegerii diferite a notiunii de democratie fata de ccea ce ar fi trebuit luat in calcul in analiza acestui concept politic atunci cand am aflat ca N. Steinhardt, intr-o lucrare a sa juridica (parca chiar teza de doctorat?) punea in antiteza democratia si liberalismul (ambele notiuni profund alterate si viciate astazi, atat la noi, cat si aiurea, spre pilda in USA, unde termenul „liberal” camufleaza intelesul de „socialist”).
    La urma urmei, tot democratii sunt si asa numitele democratii „populare”, democratie e si ceea ce intalnim prin America Latina, de la Venezuela lui Maduro sau Chavez la Bolicia lui Morales; adica diferite forme de legitimare a unor conducatori prin sufragiul universal.
    Pana la urma, nu sufragiul universal este important, ci crearea unui sistem juridic, institutional, capabil sa garanteze libertatea,niste libertati si drepturi fundamentale naturale, recunoscute prin lege, prin intermediul a diferite mecanisme legale, inclusiv prin si in scopul asigurarii respectarii legii (liberalismul traditional).
    Pana la urma, cata vreme o vocatie reala de a ajunge la obtinerea dreptului de a vota nu este luata, crearea unor conditii pentru obtinerea unui vot constient si lucid, orientat spre o alegere autentica a conducatorilor in virtutea unor interese aceptate ca legitime si in dauna votului tranzactionabil pentru avantaje derizorii (galeti, sume modice etc), principiul liberal este respectat; democratia, insa, inteleasa ca sufragiu universal risca prea des sa ajunga o simpla plebicitare si sa legitimeze inclusiv Hitleri sau Chavezi.

  2. >Admit însă o democraţie de dreapta, asociată cu monarhismul şi cu o
    >formă realistă de “vot cenzitar”*, bazată pe o legislaţie riguroasă, pe
    >respectul valorii şi al competenţei

    Ivan cel Groaznic, a fost invatat duhovnicul sau, ca imparatia rusa este o monarhie absoluta de drept divin; in Europa, aparuse Magna Charta, iar tarile nordice incepusera dempcratizarea, in urma carora regele ceda din puterile absolute sale unor grupri nobiliare – inceput de parlamentarism.
    Occidentalii au incercat sa exporte prin intermediul unor mari familii nobiliare ruse ‘pluralismul puterii’, ceea ce insemna, uzurparea monarhiei de drept divin, bazate pe invatatura Bisericii.
    Demersul legitim al lui Ivan cel Groaznic, de a restabili monarhia de drept divin, a dyus la o baie de sange, cu excese si greseli cuplite din partea lui Ivan – dar au salvat pana la Petru cel eretic monarhia crestina.

    Monarhia rusa in sec al 19 lea, incearca sa refaca statul pe aceste principii, dar in mare parte sufletul mujicului de rand se descrestinase dupa 100 de ani ‘de reforme’. Recuperarea a fost partiala.

    Doua mari reforme duc Rusia la dezastrul din 1917:
    1) crearea ‘zemstevelor’ parlamente locale care preiau din atributiile ‘tzarului’ – car vor fi penetrate treptat de masonerie.
    2) cam prin 1900 = sau – cativa ani cand Duma a fost creeata sau i s-au oferit atribute de putere sporita, din partea tzarului Nicolae al II lea.

    Cand s-a produs acest nefericit eveniment, Sf Ambrozie de la Optina a exclamat: in acest moment tronul tzarului s-a prabusit ! – cu mai bine de 10 ani de oct 1017.

    EU NICIODATA NU AS FI ATAT DE CATEGORIC CA DVS.
    Experienta monarhiai Ruse din sec al IX lea incep sec XX arata ca puterea se pierde incet dar sigur.
    Poporul nostru drogat de ProTV si FaceBook, nu este asemenea celui rus credincios din sec al IX lea. Nici conjunctura internationala nu mai este aceeasi- imparatii absolutise, chiar daca nu ortodoxe.

    CU PARERE DE RAU DAR AFIRMATIA DES AR TREBUI INSOTITA DE SINTAGMA „RAUL CEL MIC”. Si asteptam mila lui Dumnezeu…

    Pe de alta parte Serafim Rose avertiza acum 30-40 de ani:
    Este mult mai tarziu decat credeti..

Spune-ți părerea