Omul contemporan şi teroarea istoriei

Titlul de mai sus ar putea fi un unul alternativ la cartea lui Mircea Eliade “Mitul eternei reîntoarceri”. În fond, într-acolo converge toată argumentaţia autorului, care ne prezintă atitudinea anistorică a comunităţilor primitive în primul rând pentru a revela posibilităţile de depăşire pe care le are omul zilelor noastre. Scrisă pe fundalul unei epoci pline de tumult, finalul teribilei catastrofe istorice a celui de-al Doilea Război Mondial şi consecinţele nefaste ale acestuia, îndeosebi pentru popoarele din răsăritul Europei, motivaţia titlului alternativ devine evidentă.

Dar pentru a ajunge acolo suntem nevoiţi să facem împreună cu Eliade un larg arc peste timp. Asistăm astfel la o argumentaţie abundentă şi erudită care porneşte de la modul în care omul primitiv a înţeles să se raporteze la devenirea istorică şi cum a reuşit să-şi păstreze identitatea în faţa “noului”, a “necunoscutului”, a evenimentului cu caracter de unicitate. Toate eforturile omului vechi se îndreaptă către respingerea, uitarea, eludarea acestuia. Sau, în caz că aşa ceva nu e posibil, către conferirea unui sens în conformitate cu arhetipurile care îi guvernează cadrele de viaţă.

La societăţile primitive asistăm aşadar la o ostilitate faţă de istoria autonomă, fără regulă arhetipală şi la o formă de valorizare metafizică a existenţei prin mituri şi simboluri. Evenimentele au sens şi valoare numai întrucât corespund sau pot fi încadrate unor arhetipuri. Numai acest fapt le conferă cu adevărat realitate, anume repetarea unui model mitic, familiar tradiţiei respective. Orice altceva –personaje sau fapte istorice- cad în uitare, se şterg din memoria colectivă, dacă nu sunt metamorfozate în mit. Periodic, asistăm la o ştergere a amintirii faptelor “nesemnificative”, o regenerare a timpului, care are loc în ritualuri de An Nou, sau ţapul ispăşitor alungat în deşert etc. Mentalitatea arhaică nu poate păstra memoria faptelor individuale, ci doar a celor exemplare. Prin repetarea ritualică a gesturilor paradigmatice se produce o abolire a timpului istoric şi o proiectare într-un timp supraistoric, generator al arhetipurilor.

Ceea ce domină în aceste concepţii este motivul “eternei reîntoarceri”, care “trădează o ontologie necontaminată de timp şi devenire. Tot aşa cum grecii, prin mitul eternei reîntoarceri, căutau să-şi satisfacă setea lor metafizică de ontic şi de static (căci din punct de vedere al infinitului devenirea lucrurilor care revin neîncetat la starea lor este, prin urmare, implicit anulată şi se poate chiar afirma că “lumea stă pe loc”), la fel şi primitivul, conferindu-i timpului o direcţie ciclică, îi anulează ireversibilitatea. În fiecare clipă totul este reluat de la început. Trecutul nu este decât prefigurarea viitorului. Nici un eveniment nu este ireversibil şi nici o transformare nu este definitivă. Într-un anumit sens, se poate spune că nimic nou nu se întâmplă în lume, căci totul nu este decât repetare a aceloraşi arhetipuri primordiale; această repetare, actualizând momentul mitic în care a fost revelat gestul arhetipal, menţine fără încetare lumea în aceeaşi clipă aurorală a începuturilor.Timpul face posibilă existenţa şi apariţia lucrurilor. El nu are nici o influenţă decisivă asupra acestei existenţe – pentru că el însuşi se regenerează fără încetare.”

În sprijinul argumentaţiei sale Eliade ne prezintă o pletoră de exemple din mitologiile şi religiile păgâne. Nu e un fapt totuşi lipsit de relevanţă pentru omul contemporan, căci aceste mentalităţi arhaice au supravieţuit în masele populare şi sub pojghiţa creştină, până în ziua de azi.

La antipodul acestei concepţii a timpului ciclic stă concepţia timpului ireversibil şi a unicităţii faptului istoric. Este concepţia împotriva căreia mentalitatea arhaică, pentru care viaţa era redusă la categorii şi nu la evenimente, s-a apărat cu îndârjire. Această concepţie a ireversibilităţii timpului şi a istoriei se manifestă atât în religiile iudeo-creştine, cât şi în mentalitatea modernă, istoricistă.

Concepţia iudeo-creştină implică valorizarea suferinţei istorice prin conferirea unui sens. Dacă păgânii îl găseau în dezastre sensuri magice, influenţele demonilor sau a karmei, la iudeo-creştini chiar evenimentele unice, irepetabile, au loc în conformitate cu voinţa unui Dumnezeu personal. Sensul suferinţei istorice este cel al unei pedagogii divine.

Bineînţeles, această mentalitate se suprapune peste straturile mai vechi, arhaice, care continuă încă să caracterizeze o anumită parte a populaţiei. Astfel, în iudaism concepţiile mesianice sunt “creaţia exclusivă a unei elite religioase. De-a lungul secolelor această elită a făcut educaţia religioasă a poporului lui Israel fără să reuşească niciodată să dezrădăcineze valorizarea paleo-orientală tradiţională a vieţii şi a istoriei. Reîntoarcerile periodice ale evreilor la Baal şi Astarte se explică în bună parte şi prin refuzul de a valoriza istoria, adică de a o considera o teofanie. Pentru păturile populare, cu deosebire pentru comunităţile agrare, vechea concepţie religioasă (cea a lui Baal şi Astartei) era preferabilă; ea le ţinea mai aproape de viaţă şi le ajuta să suporte, dacă nu chiar să ignore, istoria.“

Observaţii similare pot fi făcute şi în ceea ce priveşte „creştinismul popular“, care suprapune doctrina oficială a Bisericii peste obiceiuri şi mentalităţi arhaice.

În orice caz, din punct de vedere iudeo-creştin istoria are un caracter teleologic, se mişcă liniar înspre eshaton. Are un punct final, care va fi marcat de o nouă intervenţie a lui Dumnezeu în planul acestei lumi.

Ajungem şi la omul modern, autonom, creator de istorie. Pentru el evenimentul istoric are un caracter de unicitate, de irevesibilitate. Dar care este atunci raportarea sa la suferinţe şi privaţiuni? Teza lui Eliade este că “teroarea istoriei” nu poate fi suportată dintr-o perspectivă istoricistă, care este lipsită de orice valorizare metafizică.

„Şi în zilele noastre, când presiunea istorică nu permite nici o evaziune, cum ar putea omul să suporte catastrofele şi ororile istoriei – de la deportări şi masacre colective până la bombardamentul atomic – dacă dincolo de ele nu s-ar lăsa presimţit nici un semn, nici o intenţie transistorică, dacă ele nu sunt decât jocul orb al forţelor economice, sociale sau politice sau, mai rău, decât rezultatul „libertăţilor“ pe care o minoritate (n.n. cei care fac efectiv istoria) şi le arogă şi le exersează direct pe scena istoriei universale?“

Factorul libertăţii, esenţial în definirea mentalităţi moderne, nu este suficient. “Pentru modern, omul nu poate fi creator decât în măsura în care este istoric; cu alte cuvinte, orice creaţie îi este interzisă în afara celei care-şi află sursa în propria ei libertate; şi, în consecinţă, totul îi este refuzat în afară de libertatea de a face istoria făcându-se pe sine.”

Dihotomia “istoricism-eterna reîntoarcere” este depăşită de Eliade prin recursul la o profesiune de credinţă creştină care valorizează faptul istoric din această perspectivă, păstrând totodată intact şi principiul libertăţii individuale.

„În fond, orizontul arhetipurilor şi al repetării nu poate fi depăşit fără riscuri decât dacă se aderă la o filosofie a libertăţii care nu-l exclude pe Dumnezeu. Este, de altfel, şi ceea ce s-a verificat când orizontul arhetipurilor şi al repetării a fost pentru prima oară depăşit de iudeo-creştinism, care a introdus în experienţa religioasă o nouă categorie: credinţa. Nu trebuie uitat că, dacă credinţa lui Avraam se defineşte: pentru Dumnezeu totul este posibil, credinţa creştinismului implică faptul că totul este posibil şi pentru om. „Aveţi credinţă în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le veţi primi şi le veţi avea.“ (Marcu, XI, 22-24). Credinţa, în acest context, ca de altfel în multe altele, semnifică emanciparea absolut de orice fel de „lege“ naturală şi de aici cea mai deplină libertate pe care omul şi-o poate imagina: aceea de a interveni în statutul ontologic chiar al Universului. Ea este, în consecinţă, o libertate creatoare prin excelenţă. Cu alte cuvinte, ea constituie o nouă formulă de colaborare a omului cu Creaţia, prima dar şi singura care i-a fost dată de la depăşirea orizontului tradiţional al arhetipurilor şi repetării. Numai o asemenea libertate (în afara valorii ei soteriologice şi deci religioase în sensul strict) este capabilă să apere omul modern împotriva terorii istoriei: adică o libertate care-şi are sursa şi-şi găseşte garanţia şi sprijinul în Dumnezeu. Orice altă libertate modernă, oricâte satisfacţii i-ar putea ea procura celui care o posedă, este neputincioasă să justifice istoria: ceea ce pentru orice om sincer cu el însuşi echivalează cu teroarea istoriei.

Se poate spune, de altfel, că creştinismul este „religia“ omului modern şi a omului istoric, a celui care a descoperit simultan libertatea personală şi timpul continuu (în locul timpului ciclic). Este, de asemenea, interesant să notăm că existenţa lui Dumnezeu i se impune cu o mai mare urgenţă omului modern, pentru care istoria există ca atare, ca istorie şi nu ca repetare, decât omului culturilor arhaice şi tradiţionale care pentru a se apăra de teroarea istoriei dispunea de toate miturile, ritualurile şi comportamentele menţionate pe parcursul acestei cărţi. De altfel, cu toate că ideea de Dumnezeu şi experienţele religioase pe care le implică au existat din timpurile cele mai îndepărtate, ele au putut fi înlocuite cu alte „forme“ religioase (totemismul, cultul strămoşilor, Marile Zeiţe ale fecundităţii, etc.) care răspundeau cu mai multă promptitudine nevoilor religioase ale umanităţii „primitive“. În orizontul arhetipurilor şi al repetării, teroarea istoriei, când s-a ivit, a putut fi suportată. De la „inventarea“ credinţei, în sensul iudeo-creştin al cuvântului (=pentru Dumnezeu totul este posibil), omul despărţit de orizontul arhetipurilor şi al repetării nu se mai poate apăra de acum încolo împotriva terorii istoriei decât prin ideea de Dumnezeu. Într-adevăr, numai presupunând existenţa lui Dumnezeu, el cucereşte pe de-o parte, libertatea (care-i acordă autonomie într-un univers regizat de legi sau, cu alte cuvinte, „inaugurarea“ unui mod de a fi nou şi unic în Univers) şi, pe de altă parte, certitudinea că tragediile istorice au o semnificaţie transistorică, chiar dacă această semnificaţie nu este întotdeauna transparentă pentru actuala condiţie umană. Orice altă situare a omului modern, la limită, conduce la desperare. O desperare provocată nu de propria lui existenţialitate umană, ci de prezenţa sa într-un univers istoric în care cvasitotalitatea fiinţelor umane trăieşte pradă unei terori continue (chiar dacă nu e întotdeauna conştientă).

În această privinţă, creştinismul se dovedeşte, fără îndoială, religia “omului căzut”: şi aceasta în măsura în care omul modern este iremediabil integrat istoriei şi progresului şi în care istoria şi progresul sunt o cădere implicând deopotrivă abandonul definitiv al paradisurilor arhetipurilor şi repetării.”

Pentru cei care au sugerat că obiectul pasiunii lui Eliade ar fi mai degrabă pletora de mituri şi religii păgâne, lectura acestui fragment, care reprezintă totodată chintesenţa mesajului cărţii sale, ar trebui să fie revelatoare. Dincolo de preocupările sale ştiinţifice şi erudite, în sufletul său Mircea Eliade a rămas profund creştin, aşa cum o mărturiseşte el însuşi în finalul cărţii sale cu un titlu care-i umbreşte oarecum adevărata semnificaţie.

“Mitul eternei reîntoarceri” culminează aşadar cu singura soluţie pe care autorul o întrevede privind raportarea omului contemporan la “teroarea istoriei”: mărturisirea de credinţă creştină. Invocată de Eliade încă din 1945, aceasta a fost în fapt atitudinea prin care poporul român întemniţat a înfruntat în deceniile următoare cumplita teroare comunistă, dând naştere unor atitudini cu caracter exemplar, datorate unor oameni au trecut pragul martiriului sau al sfinţeniei.

Numai acest mod de raportare la existenţă şi la istorie pe care ni-l transmite şi Eliade ne poate permite să înfruntăm cu tărie şi seninătate provocările anilor care vor veni.

2 thoughts on “Omul contemporan şi teroarea istoriei

  1. Bun articol.
    Totuşi, ultimul fragment citat din Eliade e din „MItul eternei reintoarceri”? Caci, in acest caz, ar fi un fragment suficient de vechi pentru a nu putea fi decisiv pentru „cei care au sugerat că obiectul pasiunii lui Eliade ar fi mai degrabă pletora de mituri şi religii păgâne”, tinand seama de evolutia vietii si operei lui Eliade intre momentul redactarii textului în discuţie şi până la moartea acestuia din 1986.

  2. Cu strangere de inima, as vrea sa insailez pe marginea materialului, ca ideea conjuncturii celor doua realitati divergente, mit si adevar, fac parte istorica una din alta, nascandu-se, suprapunandu-se, separandu-se, deosebindu-se, dar si impletindu-se si de acest lucru, crestinismul este „constient”, pentru ca ele fac parte din acelasi tablou al universalitatii omului si al existentei lui eterne.Incercand sa separam si sa disfunctionalizam coexistenta lor, in diferitele lor faze de transformare, ar fi cam acelasi lucru cu avortul.Cel ce murseca si smulge bucati din adevarul exhaustiv, nu se alege decat cu parti stricate si atunci trebuie sa invatam sa privim omul(omenitatea)si timpul in timp si dincolo de timp, in integralitatea fenomenului istoric si eshatologic.Dar acest lucru nu este posibil decat atunci cand mintea isi recapata in totalitate puterile concentrandu-se intr-o singura idee si anume in rugaciune sau in contemplarea Sfintei Treimi.Ajunsa in aceasta stare, mintea nu mai are tendinta separarii adevarului, in functie de criterii selective si valori subiective, pentru ca este unita in Dumnezeu, cu Dumnezeu si prin Dumnezeu cu intreaga omenitate, in gandul lui Dumnezeu, care este pace.

Spune-ți părerea