Realitatea concretă a “pâinii spirituale”

Într-un eseu publicat recent pe contributors.ro şi intitulat “Pâinea vieţii”, dl. Gabriel Liiceanu îşi propune “să înţeleagă, dincolo de limba de lemn care însoţeşte de obicei comentariul evanghelic, metafora (sic!) ingurgitării trupului cristic.”  S-ar căuta în zadar posibile influenţe teologice schmemanniene, sugerate de titlul ales sau de intenţia folosirii unei terminologii împrospătate, depăşind limba de lemn a teologiei folosită drept cârjă de către cei incapabili de formulări autentice. Dl. Liiceanu precizează din capul locului că nu scrie de pe poziţia unui credincios, faptul credinţei fiind considerat ca ceva ţinând de sfera intimă a fiecăruia, iar nu o marfă demnă de exhibat pe tarabele publice.

Are şi totodată nu are dreptate. Sunt şi dimensiuni sensibile, care nu se declamă în gura mare în pieţe. Dar de ce ar fi nefirească o mărturisire a adevărului de credinţă al Bisericii sau a faptului participării la viaţa acesteia? De ce discreţia cu privire la amănuntele participării personale la Sfintele Taine ar trebui neapărat extinsă şi sub forma ocultării semnificaţiei lor reale sau a reducerii voite a acestora la o simplă “metaforă”? Este dealtfel modul de a proceda al dlui. Liiceanu într-un text pretenţios, dar care în fond reduce semnificaţia cât se poate de concretă a lui “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” la un set abstract de principii morale.

Iată câteva mostre din meditaţiile dlui Liiceanu:

“Aşadar „dă-ne nouă pâinea noastră spirituală…”, sau „pâinea vieţii”, sau „trupul meu este cu adevărat o hrană” înseamnă: Dă-ne, ca model de viaţă, frumuseţea trupului tău interior nevăzut. Dă-ne ca hrană frumuseţea fericirilor de care ne-ai vorbit în Predica de pe munte. Dă-ne putinţa ca adevărata noastră fiinţă, cea nevăzută, să semene fiinţei tale, să fie adică în aşa fel dis-pusă în alcătuirea ei, încât să putem răspunde răului cu bine, duşmanului cu iubire, mâniei cu blândeţe.(…) Acest pumn de valori, amănunţit în componenţa lui în Predica de pe munte (Matei 5, 3-12 şi Luca 6, 20-23), este o hrană prin care Dumnezeu însuşi devine comestibil în actul donării sale, plin de generozitate şi de iubire infinită. O hrană din care, mâncându-se, nu se mai moare, pentru că ea perpetueză în eternitate valorile pe care stă viaţa. Prin Isus spiritul (logos-ul) se dă, şi se dă ca hrană tuturor oamenilor, în măsura în care Isus propune pentru prima oară în istoria omenirii un comportament bazat pe o constelaţie de valori axate exclusiv pe iubire şi bunătate, nu pe egoism, invidie, violenţă, ură şi crimă. Iar acest comportament se propune  pe sine ca model. Modelul cristic, alcătuit din fiecare vorbă a lui Isus şi din fiecare gest şi faptă a persoanei sale, este hrana spirituală şi „pâinea vieţii”. Isus este pâine supra-substanţială întrupată, corp subiectiv care se încearcă pe el însuşi în suferinţă, pentru a-i convinge pe oameni să-şi reformuleze eul invizibil în orizontul iubirii din care ideea vrăjmaşului a dispărut cu desăvârşire. (…) Dumnezeu se distribuie oamenilor în puritatea unei etici care nu-şi are (deocamdată) măsura pământească decât în el, Isus. (…) Tocmai acest corpus spiritual, care aglutinează toată omenia din noi în jurul lui, şi care se distribuie fără să se împartă este învăţătura lui Isus despre „pâinea vieţii”, morala care, generalizată, ar modifica omenirea din temelii. Pâinea vieţii e tocmai această colecţie de valori pe care trebuie să se aşeze viaţa pentru ca ea să fie bună.”

Prin interpretarea pe care o propune, Dl. Liiceanu rămâne cantonat într-un orizont pur antropocentrist. În cuprinderea acestuia, viaţa spirituală nu se arată a fi ceea ce pretinde iniţial, adică un fapt sufletesc intim, asupra căruia se cuvine păstrată discreţia, ci denotă mai degrabă statutul unei  taine incomprehensibile şi ca atare ocultate. Pâinea vieţii spirituale cerută în Rugăciunea Domnească nu are, în accepţiunea dlui Liiceanu, defel un caracter material, “de toate zilele”, ci este în fond doar un simbol imaginat şi totodată imaginar al unor virtuţi omeneşti exemplare. Se cade aşadar într-o falsă opoziţie material-spiritual, materiei fiindu-i opusă mai degrabă o lume abstractă a ideilor platoniciene despre bine şi frumos.  Taina vieţii spirituale, mai precis a materiei spiritualizate: a pâinii, a vinului dar şi a posibilei îndumnezeiri prin har a întregii fiinţe omeneşti ca ţintă supremă a realizării comuniunii cu Creatorul, rămâne în umbra unor meditaţii a căror valoare rămâne limitată la domeniul literar sau estetic.

În viziunea dlui Liiceanu, “ingurgitarea trupului cristic” este  prin urmare un simbol pentru un set de valori etice, comportamentale. Nu ar mai fi nevoie decât de o pretinsă transformare la nivelul mentalităţii, a conduitei umane, în spiritul acestora. Rugăciunea, asceza, Biserica au devenit aparent superflue, cu toate că şi ele ţin de învăţăturile şi lucrarea cristică, alături de Predica de pe Munte. În lumina lor, poate fi atunci redusă învăţătura Mântuitorului la un discurs moral?  Şi nu este oare pretenţia realizării acelei stări absolute a perfecţiunii morale întruchipate de Hristos drept o utopie, dacă ne bazăm în exclusivitate pe forţele proprii şi pe voinţa de bine a omului? Reducerea faptului profund mistic al împărtăşirii cu Hristos la un simbol al unor valori de tip umanist, golite tocmai de esenţa lor divină, nu face decât să-i diminueze semnificaţia centrală. Astfel se elimină tocmai piatra din capul unghiului, care aparent n-ar mai fi necesară odată ce ne imaginăm cu ochii minţii minunatul edificiu al normelor etice propovăduite de Mântuitor. Numai că Acesta nu ne-a spus niciodată că asemenea principii ar fi realizabile în chip concret fără El, dincolo de enumerarea lor teoretică şi utopică. Dimpotrivă.

Cu siguranţă că dlui Liiceanu îi este cunoscută scrierea profetică a lui Soloviov “Trei dialoguri despre sfârşitul istoriei universale”, încât e suprinzător faptul că îşi asumă (fie şi într-un mod foarte subtil, dar inechivoc) rolul unui personaj negativ al filosofului rus, anume cel al prinţului. Acesta era tot un propovăduitor al unor “valori spirituale”, al unei morale înălţătoare, dar în fond abstracte, mai precis al unui “creştinism fără Hristos”. Replica lui Soloviov, printr-un alt personaj care nu reprezintă decât alter-egoul său, este o mărturisire fermă: „Adevǎrata victorie asupra rǎului este întruchipatǎ în adevǎrata înviere. Numai prin asta, repet, se aratǎ şi adevǎrata Împǎrǎţie a lui Dumnezeu, iar fǎrǎ asta nu existǎ decât împǎrǎţia morţii, a pǎcatului şi a creatorului acestora -a diavolului. Învierea -însǎ nu la figurat, ci în adevǎratul sens al cuvântului- iatǎ documentul Dumnezeului celui adevǎrat”.

Prin urmare, învierea lui Hristos ca realitate spirituală concretă, aşadar nici de ordin exclusiv material, dar nici de ordin abstract, simbolic, reprezintă chintesenţa triumfului asupra răului. Fără El, omul nu poate decât să tânjească la principiile nobile pe care le visează înstăpânite într-o bună zi pe întreg pământul. Fără umbra prezenţei concrete şi fără ajutorul lui Dumnezeu, viziunile omeneşti riscă o transformare facilă în simple utopii. Tot Soloviov continuă, comentând un citat: „”Vǎ las pacea, vǎ dau pacea Mea. Eu nu v-o dau cum o dǎ lumea”. Existǎ deci pacea cea bunǎ, a lui Hristos, bazatǎ pe acea distincţie pe care a venit Hristos s-o aducǎ pe pǎmânt, adicǎ pe distincţia dintre bine şi rǎu, între adevǎr şi minciunǎ, şi existǎ pacea rea, lumeascǎ, bazatǎ pe amestecul ori alǎturarea superficialǎ a ceea ce în esenţǎ nu se împacǎ.

De acelaşi ordin este şi diferenţa dintre trupul lui Hristos, adică “pâinea vieţii”, ca realitate spirituală concretă (expresia nu este o antinomie!) şi gnosticismul unei false spiritualităţi, radical opusă materiei sub forma unor principii şi norme originând exclusiv în intelectul omenesc. Pentru aceasta, spiritul nu se poate întrupa în materie (s-au S-a întrupat doar în mod unic, în persoana lui Iisus Hristos), pentru restul omenirii opoziţia dintre planuri fiind ireductibilă. Mărturisirea de credinţă creştină a celor şapte Sinoade Ecumenice afirmă tocmai contrariul: lumea spiritului şi cea a materiei se pot întrepătrunde. Nu doar prin evenimentul unic al întrupării lui Hristos acum două mii de ani, ci şi prin prezenţa Lui permanentă şi de atunci încoace, în chip mistic, în toate Tainele Bisericii.

Numai că o asemenea afirmaţie, fireşte, depăşeşte intenţia dlui Liiceanu, care precizează explicit că nu scrie de pe poziţia unui credincios. Din păcate lipseşte atunci o altă precizare, care ar fi suficientă pentru a conferi eseului său un caracter legitimant: anume că interpretarea domniei sale s-ar vrea doar una complementară, cu caracter secundar, faţă de adevărurile de credinţă stabilite nu doar “teoretic”, ci întruchipate în viaţa spirituală concretă a Bisericii lui Hristos.

Pentru cei care flămânzesc după spiritualitatea adevărată, “pâinea vieţii” poate fi găsită doar în locul stabilit de Cel care o întruchipează la modul unei realităţi cu dublă apartenenţă: atât concretă, dar în acelaşi timp şi de ordin spiritual.

 

1 thought on “Realitatea concretă a “pâinii spirituale”

  1. Mi-a placut(putin spus!) articolul ! Regret ca avem prea putini scriitori, care expun credinta autentica, in cuvinte de bun simt.Si mai regret intamplarea filozofului, care impunand obedienta, recurge la argutia duplicitatii,pierzand lealitatea prorpiei idei, de indata ce icepe sa o dezvolte.
    Iisus a luat trup de om pentru infratirea cu omul si pentru a-l face pe om Fiu al Lui Dumnezeu , de a-l salva de conditia de simplu muritor al unei societati (i) morale.Dar aceasta filiatie nu se poate realiza doar spiritual, deoarece omul nu este doar duh, ci el este o fiinta teandrica, pentru care indumnezeirea devine un lucru firesc si nu suprafiresc.
    „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” , spune despre Iisus Hristos, Sfantul Evanghelist Ioan, in cap.1al Evanghelei sale.
    „Pumnul de valori” invocat de domnul Liiceanu, nu are relevanta in sfintenia infinita a lui Dumnezeu, care se impartaseste omului prin Taine si nu prin concepte morale, relative pentru o viata plafonata si finita.
    „Eu nu am venit sa fac lumea mai buna , ci sa-l indumnezeiesc pe om”, spune Mantuitorul Hristos.De aici trebuie sa inceapa orice disertatie in directia mantuirii si nu de la posibilitatea mantuirii de genul talharului de pe cruce !Talharul era in ultima clipa a vietii cand L-a (re)cunoscut pe Hristos si a dat marturie despre El, pocaindu-se. Cred ca este pueril sa facem demersuri pentru intalnirea cu Hristos, aflandu-ne in ipostaza cea mai jalnica a fiintei noastre umane, cuprinsi de toate frigurile si amaraciunea pacatelor, stigmatizati la stalpul infamiei! Ce imagine jalnica pentru om, in intalnirea cu Hristos! Istoria talharului nu este o istorie specifica mantuirii, ci un aspect al bunatatii si iertarii lui Dumnezeu, pentru cei care Il intalnesc pe Hristos doar in ultima clipa a vietii si in cea mai cumplita decadere, pentru ca nici macar acestia sa nu desznadajduiasca de iubirea si iertarea Mantuitorului.Dar sa nu uitam , ca la Dumnezeu, „multe locasuri sunt”! Sa nu astepte nimeni pana la asfintitul vietii, o romantica intalnire cu Hristos, pe muntele Golgota, atata timp cat Il avem printre noi , pe Hristos Cel Inviat!
    „Pumnul de valori ” morale de care au dat dovada multi sfinti ai Vechiului Testament, nu a fost suficient in salvarea lor de iad si nici hrana cereasca , materializata in mana, nu i-a salvat pe evrei.
    De aceea Hristos, de 2000 de ani ne cheama la indumenzeire, adica a deveni dumnezei dupa har, prin sfintirea sufletului si a trupului, care se realizeaza prin Sfintele Taine, prin care devenim Fii ai Celui Prea Inalt si frati cu Hristos, daca suntem vrednici :”Gustati si vedeti, ca bun este Domnul”! Sa nu dezamagim pe Iisus, strugurele cel de vita nobila, rodind noi insine agurida, cand El ne-a altoit pe Insusi trupul Sau si ne-a hranit cu insusi sangele Sau. Caci a fi nobil nu inseamna doar un titlu, de crestin sa spunem, ci a avea si sange de acelasi fel cu cel cu care pretinzi ca te inrudesti.De aceea, Iisus se inrudeste cu oamenii sfinti, nu doar spiritual, ci si trupesc, prin insusi sangele si trupul Sau , in care este Viata vesnica, in care este Lumina .
    „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri ”
    (Mt. 5, 16).
    Sfantul Teofan Zavoratul a exprimat acest lucru in cuvinte de o extrema frumusete(dar poate de lemn pentru unii, carora adevarul de credinta le devine incomprehensibil) teologica si la un nivel maxim al experierii spirituale:”Cine nu devine induhovnicit pana si in trup, devine trupesc pana si in suflet”.
    Si Dumnezeu, care transformase candva hrana cereasca in hrana materiala, sub forma de mana, in urma cu mii de ani, spre hrana trupeasca a evreilor, poate transforma painea si vinul din potir in insusi trupul si sangele Mantuitorului, pentru a ne face Fiii Sai si fratii cu Hristos.
    Pentru ca, vorba domnului Liiceanu ” ceea ce se află sub ochii mei (in potir)poate foarte bine să adăpostească, ascunzându-l, pe nevăzutul și necunoscutul” trup si sange al lui Iisus Hristos Dumnezeu.

Spune-ți părerea