Persoane contra copii

Uciderea pruncilor

Uciderea pruncilor a fost o practică ce a oripilat decenii la rândul spiritul umanismului modern. Chiar acolo unde se invoca logica transcendentă a sacrificiului de copil sau de prunc (ce jertfă cerută de zeu), acest spirit nu găsea scuză şi se ridica cu (altfel de) sfântă indignare împotriva barbariilor religioase ale popoarelor necivilizate, lipsite de percepţia şi respectul vieţii umane. Astăzi, însă, voci sonore (adică bine distribuite pe reţelele de comunicare) deschid o perspectivă extrem de nouă asupra dreptului de a schingiui, de a viola sau de a ucide copiii. Pare că societatea bătrână a civilizaţiei de tip occidental priveşte spre tot mai puţinii copii născuţi (sau nenăscuţi) ca spre o resursă proprie, de care poate dispune conform intereselor decrepitudinii pe care o reprezintă. Căci, deşi mesajul public dominant este unul care impune drept canoane ale persoanei tinereţea, energia, frumuseţea, dinamismul, destinatarii lui sunt din ce în ce mai bătrâni. Consecinţa acestei inadecvări (ignorată prea adesea) este efortul grupurilor de bătrâni europeni de a părea tineri, frumoşi şi dinamici. Reprimarea spirituală, sufletească, intelectuală şi fizică a generaţiilor tinere este un mod de răzbunare pe care gerontocraţii îl pot aplica fără scrupule. Cine le cere socoteală?

Reprimarea spirituală se face închizându-le copiilor accesul la ceea ce astăzi se numeşte – în mare măsură convenţional – religie sau mitologie. Suprimarea vârstei demonice, cum o numea Leo Frobenius – în care copiii nu au acces la realitate decât populând-o, precum populaţiile primitive, cu spirite şi minuni –, este echivalentă cu amputarea dimensiunii lor spirituale care astfel ar trebui să se dezvolte. Disputa actuală din România şi propunerea de înlocuire a studiului religiei – în sensul de iniţiere religioasă – cu studierea comparată a religiilor înseamnă înlocuirea deschiderii accesului spre experienţa religioasă cu închiderea lui. Trimiterea copiilor, prin educaţia liberală (definită prin program şi perfomanţă), direct în deprinderile logicii restrictive a adulţilor exclude recunoaşterea demonismului pueril, aşadar a copilăriei.

Uciderea afectivităţii se întâmplă prin izgonirea copiilor de acasă. Părinţii, dornici să asiste cât de curând la buna integrare a progeniturilor lor în competiţia socială (pentru bani), sunt primii care îi abandonează: prima expulzare este din braţele mamei, dornică să îşi reia viaţa nonmaternă cât mai curând după ce a născut. Bonele, instituţiile de internare a copiilor începând de la vârsta de 6 luni, toate modalităţile de a garnisi o carieră cât mai complexă copiilor plecaţi 12 ore pe zi din casă sunt soluţiile societăţii bătrâne la o problemă inventată. Copiii cresc, mănâncă, dorm, se joacă şi învaţă în afara spaţiului familial, în locuri străine, însoţiţi de persoane străine. Ataşamentul lor de acestea nu numai că este greu, dar este şi interzis, pentru a nu complica deontologic sarcina educatorilor.

Amputarea intelectuală are loc desăvârşindu-se ceea ce a fost început prin cea sufletească. După ce sunt scoşi din povestea-mit, copiii sunt legaţi cu cătuşe de ecrane. Imbecilizarea lor este un fenomen rapid, la care, lipsiţi fiind de suportul sufletesc şi afectiv cuvenit vârstei lor, copiii consimt şi îl grăbesc.

Cât despre eliminarea fizică a copiilor, ea este sesizată indirect în modalităţile de alimentare şi de limitare sau de distorsionare a capacităţilor de expresie corporală a copiilor şi, direct, în practicile de avortare. Fie ca prevenire a concepţiei, fie ca eliminare a „produselor de concepţie” (cum mai sunt numiţi pruncii), uciderea copiilor este acceptată și chiar recomandată de noile instanțe înzestrate cu autoritate ale societății noastre (oameni de știință, medici, jurnalişti, chiar actori politici). Deşi avortul şi expunerea (abandonarea) copiilor nou-născuţi sunt practici cu vechime atestată egală cu a seminţiei umane, ele nu au fost niciodată subordonate arbitrariului persoanei. Germinaţia, zămislirea şi moartea au fost, până acum, taine, încredinţate numai parţial omului, mai ales femeii, fie de strămoşii mitici, fie de zei. Eticile procreaţiei au fost mereu subordonate categoriilor binelui absolut.

Pseudoetica

Este prezentă de puţin timp în atenţia publică poziţia unui etician contemporan de anvergură, din câte se spune („probabil cel mai faimos filosof”, spunea profesorul Mureşan), care face trimitere la o nouă perspectivă din care pruncuciderea trebuie să fie considerată normalitate. Citez poziţia lui Peter Singer din articolul documentat al lui Valentin Mureşan: „Dacă fătul nu are aceleaşi pretenţii la viaţă precum o persoană [deci nu are dreptul la viaţă, apărat de un set de obligaţii sau datorii], se pare că nou-născutul nu le are nici el, iar viaţa unui nou-născut are, pentru om, o valoare mai mică decât viaţa unui porc, câine sau cimpanzeu pentru animalul non-uman (PE, p. 169).” Domnul Mureşan comentează astfel: „Singer argumentează aşadar că viaţa unui făt (ca şi a unui embrion) nu are o valoare mai mare decât viaţa unei fiinţe non-umane aflată la aceleşi nivel de raţionalitate, conştiinţă de sine, putere de înţelegere, capacitate de a avea trăiri etc. Dat fiind că un făt nu e o persoană, el nu poate avea aceleaşi pretenţii de a poseda viaţă precum o persoană (care are drepturi, între care şi dreptul la viaţă).” (http://www.ccea.ro/sa-l-interzicem-pe-peter-singer/#sthash.uGyMr2DP.dpuf)

Ambele poziţii par să ilustreze aceeaşi idee, anume necesitatea renovării eticii familiale sau a procreaţiei. În centrul noii etici stă binele desemnat ca ceea ce pretinde o persoană. Dacă persoana părinte (sau o alta?) pretinde că nou-născutul reprezintă un eveniment indezirabil în propria sa carieră familială, socială sau de alt tip, are dreptul să îl elimine. Invers, dacă pruncul nu are pretenţia la viaţă precum o persoană (adică „persoană morală cu conştiinţă de sine, nevoi de conştientizare şi despre care sunt valabile drepturile”, este lămurirea filosofului român citat), nu are de ce să i se aloce, de „persoanele” cu pretenţii bine articulate, dreptul la viaţă. Pe scurt, pretenţia legitimează dreptul. Altfel spus, dacă o conştiinţă morală matură nu se recunoaşte pe sine în prunc sau în copil (mai puţin, în orice caz, decât în câine sau în porc), aceştia nu mai sunt îndreptăţiţi la viaţă. Desigur, Singer nu spune că maturii pot ucide copii: este un filosof, nu un om de acţiune.

Ideea pare „provocatoare”, dar este, chiar şi numai ca idee, dăunătoare, căci seamănă confuzie. Perspectiva în care se plasează nu poate fi revendicată ca poziţie etică, de vreme ce preocuparea generală a eticii este definirea a „ceea ce este bun”, şi nu a „ceea ce i se pare bun persoanei”. După Tudor Vianu, binele, valoare etică centrală, este un deziderat universal, recognoscibil prin aceea că este o valoare-scop, ce trebuie promovat pentru el însuşi, fără valoare utilitară. Pseudo-etica anunţată prin poziţii precum cele de mai sus nu are consistenţă, de vreme ce valorile pe care se sprijină sunt interpretate ca pretenții individuale, cu o valoare utilitară secundară.

Asemenea tentative de încărcare cu autoritate a unor poziții extrem de inconsistente contribuie la anihilarea gândirii etice şi la distrugerea valorii morale. Etica drepturilor – nu şi a datoriilor – individului presupune coincide cu răsăritul liberalismului libertar. Copiii sunt ucişi – dar unii sunt, cu mărinimie, cruţaţi. Aceştia, amputaţi afectiv, spiritual, intelectul, sunt gata să devină „copii-regi”, tirani ai familiilor, ale căror pofte sunt anticipat sau imediat satisfăcute de părinţii care au ales să-i nască şi să-i crească. În ei, vârstele reale se falsifică şi tind să se întâlnească: pe de o parte copiii, stimulaţi să poftească cât de mult, pentru a învăţa să pretindă şi pentru a fi înzestraţi cu drepturile la sursele de satisfacţii; pe de altă parte, părinţii, care ar vrea să reînveţe de la proprii copii spontaneitatea şi naturaleţea pretenţiilor necenzurate.

Ceilalţi, copiii refuzaţi, şi-ar fi pus poate părinţii în faţa obligaţiilor, a responsabilităţii, a culpei sau a suferinţei. I-ar fi forţat să rămână sau să devină maturi. Încercarea se dovedeşte peste puterile noii generaţii de adulţi. Mai bine morţi!

 

Corina Bistriceanu

About Corina Bistriceanu

Conf. univ. dr. în Sociologie, Univ. „Spiru Haret” – Bucureşti, publicist. Ultima carte publicată: „Sacralitatea răului. Studiu de sociologie a tradiţiei” (2008). A mai publicat „Sociologia familiei” (2006) şi „Sociologia tradiţiei. Mit şi morală în societatea tradiţională românească” (2007).

1 thought on “Persoane contra copii

Spune-ți părerea