„Creştinii din Orient”, de Richard Millet

Născut în 1953, Richard Millet este un scriitor, editor şi eseist francez. Foarte activ în cercurile literare şi culturale din ţara sa, Millet se remarcă printr-o critică agresivă a degringoladei contemporane a valorilor, dezamăgit de negarea rădăcinilor creştine ale Europei şi dezgustat de relativismul multicultural. Fireşte, acest lucru îi atrage repede oprobriul comunităţii culturii „de bine” şi etichetele de reacţionar, retrograd şi, în cele din urmă, cum altfel, fascist. Richard Millet, care este şi un mare meloman şi a dedicat câteva scrieri muzicii clasice, continuă să se exprime din postura de „martor solitar” al declinului unei lumi care nu-şi mai cunoaşte axa. Textul de mai jos face parte din volumul „Singurătatea martorului” („Solitude du témoin”), apărut în 2014 la Editura Léo Scheer. 

isis-crestini

Maroniţi, copţi, melchiţi, sirieni, armeni, asirieni, caldeeni, greci-ortodocşi, etiopieni-catolici, pe lângă romano-catolici şi câţiva protestanţi şi chiar quakeri, în Palestina… Cum poţi fi creştin în Orient? – se întreabă occidentalul descreştinat, convins că lumea îşi găseşte adevărul în asigurarea de boală, drepturile individuale, industria pornografică, beatitudinea democratică. De altfel, oare nu primesc ce merită, creştinii ăştia, pentru că sunt divizaţi în prea multe biserici cu nume ciudate, cvasi-sectare, probabil obscurantiste? Şi oare chiar există, de vreme ce nu apar niciodată la televizor decât, unii dintre ei, de Crăciun, la Betleem, şi de vreme ce scriitorii nu se interesează de ei, cu excepţia lui Jean Rolin care le-a dedicat creştinilor din Palestina, deveniţi specie rară, o carte, Creştinii, în care privirea scriitorului e dezgolită, deci justă: un scriitor îi descoperea pe aceşti creştini din Orient despre care nu se ştie aproape nimic în Occident, pentru că nu se vrea să se ştie.

Se poate să fi murit din punct de vedere politic între 1975-1990, în timpul războiului civil din Liban, deşi creştinii libanezi rămân unul dintre plămânii creştinătăţii răsăritene. Respectaţi în Siria, sub paradoxala mână de fier  a alauitului Assad, sunt ameninţaţi, hărţuiţi, exilaţi sau ucişi în Egipt, Turcia, Pakistan, în Irak, unde importul cinic al democraţiei americane a adus cu sine nu doar haosul politic, ci şi asasinate şi un exod: erau peste un milion sub regimul lui Saddam Hussein (al cărui ministru de externe, Tariq Aziz, să nu uităm, creştin asirian din Mosul, socotise deja necesar să renunţe la numele său de botez: Mikhail Yuhanna); în jur de jumătate au părăsit ţara. Şi nu vorbesc despre creştinii din India sau Nigeria, ale căror biserici sunt incendiate în mod regulat şi credincioşii ucişi, nici despre cei din China, ale căror necazuri sunt fără sfârşit, dar care sunt mai puţin trendy decât tibetanii şi palestinienii pentru careoamenii frumoşi se mobilizează cu o grabă pavloviană ce le permite musulmanilor să se pretindă victime, mult mai mult decât creştinii, care nu sunt suficient de exotici, nici de seducători ideologic ca să fie apăraţi…

Lacrimile pe care bocitoarele occidentale le varsă tot mereu peste Gaza, ca şi peste Chatila şi Sabra, nu trebuie să ne facă să uităm că aceşti palestinieni, murmură unii, au primit ce merită pentru că au adus la putere Hamas, care nu este tocmai tandru cu cei care, deşi palestinieni, au vina de a fi creştini, adică rebutul acestui pământ blestemat în care s-a transformat Gaza: nu mai suntem, ce-i drept, pe vremea teroriştilor George Habbash şi Nayef Hawatmeh, amândoi greci ortodocşi şi care se revendicau de la internaţionalismul marxist-leninist. Pentru creştinii palestinieni, ca şi pentru coreligionarii lor din Orient, aşteptăm în zadar indignarea Occidentului, deşi acesta este în mare măsură răspunzător de soarta lor prin sprijinul acordat Arabiei Saudite, principalul agent al terorii anticreştine. Orice pace în această regiune, chiar şi pseudo-pacea celor viteji, presupune un învins, care nu ar putea fi evreii, nici musulmanii, nici măcar kurzii care şi-au regăsit parţial teritoriul, şi nu vorbim nici despre alauiţi, nici despre druzi, nici despre yazidi, nici despre ismailiţi. Şi atunci este ilegitim să gândim, fără să cădem în teoria conspiraţiei, ci mai degrabă pornind de la mecanismul victimei ispăşitoare pus în evidenţă de catolicul René Girard, că creştinii, în ansamblul lor, vor fi sacrificaţi pe altarul păcii din Orientul Apropiat? Raţiunea de stat dă naştere ororii sacrificiale. Astfel sunt sacrificaţi creştinii din Orient (dar şi catolicii care au mai rămas în Europa) comunităţilor musulmane care trăiesc pe teritoriul european, insistând pe culpabilizarea şi intimidarea postcolonială – o versiune „acceptabilă” a terorii islamiste. Şi apoi aceşti creştini ţin, în fond şi la urma urmei, de marea complexitate orientală. Păstrează o credinţă atât de vie, atât de ciudată, atât de tradiţională, încât ar putea foarte bine să fie pandantul creştin şi nebănuit al integrismului islamic. Noi, ăştialalţi, moderni, socialişti, masoni, feminişti, ecologişti, atei, laici, post-sexuali, care am aruncat demult la gunoi credinţele astea înapoiate, nu avem oare tot dreptul să le băgăm pe toate acestea în aceeaşi oală? clamează „progresiştii” occidentali.

În realitate, ne săpăm singuri groapa: soarta creştinilor din Orient este exemplară pentru ce se întâmplă când negi dimensiunea spirituală a lumii. Nevăzutul nu ţine doar de fantome, nici originea reductibilă doar de genetică. Intraţi într-o biserică din Orient; veţi auzi ceea ce vă ascunde tăcerea bisericilor din Occident: foşnetul îngerilor. Noi, cetăţenii unei Europe decretate bătrână de puterile Binelui etico-juridic (care sunt, ele, cumplit de bătrâne prin simplismul anatemelor lor şi mult mai puţin civilizate decât Orientul Apropiat al creştinilor), noi, aşadar, în curând lipsiţi de origine pentru că am refuzat să înscriem în constituţia Uniunii Europene caracterul creştin al rădăcinilor noastre, facem posibilă, pe malul celălalt al Mediteranei, o eradicare dacă nu programată cel puţin dorită şi deja reală: golită de creştinii ei, adică de elementele adesea cele mai învăţate, cele mai deschise, cele mai moderne (fără să neglijăm elitele musulmane cultivate, în principal şiite, din Liban), această regiune a lumii va fi supusă în întregime religiei Profetului, cu excepţia Israelului, care va trebui, mai mult decât oricând, să-şi protejeze creştinii şi druzii.

Ne negăm pe noi înşine: sfârşitul creştinilor orientali va fi nu numai semnul ruşinii noastre, ci şi sfârşitul civilizaţiei noastre deja muribunde. Creştinii din Orient mor tăcuţi din cauză că noi nu mai vrem să fim creştini. Jean Rolin publică zilele acestea o carte despre câinii abandonaţi din toată lumea: se poate să fie o metaforă neaşteptată a condiţiei noastre, ca şi a creştinilor din Irak, unde de altfel jihadiştii au ajuns să sugrume câinii. Noi, ceilalţi, ex-creştini din zonele îndestulate şi care am acceptat să vedem cum creştinii din Orient au devenit câinii lumii arabe, suntem mai răi decât lupii: câini vagabonzi ai Occidentului.

The following two tabs change content below.

Spune-ți părerea