(1) Ceva despre: România interbelică

Între 1918 şi 1938 România a fost guvernată mai mult de zece ani sub stare de asediu şi cu o lege de cenzură a presei. Grevele şi manifestaţiile care au dus la instabilitate politică internă – peste 26 de guverne în acest interval – sunt explicate, în parte, de structura proprietăţii şi de cea demografică a ţării, care produseseră în timp inegalităţi sociale şi economice grave.

Din 1918 România întregită se confruntă cu problema organizării pe plan intern şi a recunoaşterii frontierelor pe plan extern. Rezolvarea problemelor sociale şi economice din ţară, realităţi dureroase cu vechime istorică, se înscria în orizontul de aşteptare al românilor după ce 5% din populaţia activă pierise în Marele Război; practic fiecare familie dăduse jertfa sa de sânge pentru România Mare.

Structura capitalului şi cea demografică explică o parte din problemele sociale ce se vor acutiza în anii următori. Dintre firmele individuale, circa 10% erau deţinute de români şi 60% de cetăţeni străni. În totalul societăţilor industriale şi al băncilor, capitalul românesc reprezenta mai puţin de 30%[1]. Ponderea românilor în consiliile de administraţie era mai mică de 50% şi o serie de industrii erau dominate de capitalul unor minorităţi etnice, ce tindeau să obţină monopolul. În comerţ capitalul evreiesc deţinea 60% dintre firme.

Recensământul realizat abia în 1930 arăta că 72% din cetăţeni erau români şi că 46% din populaţie avea sub 20 ani[2]; majoritatea locuia în mediu rural. Doar 55% din populaţie ştia carte.

La acestea se adăuga şi o insuficientă reprezentativitate a românilor în Parlament, mai ales pentru provinciile istorice alipite, în care ei nu avuseseră libertăţi politice depline şi în care sistemul electoral a rămas acelaşi [în defavoarea lor] pînă în 1926, cînd a fost uniformizat la nivel naţional.

În mod tradiţional, românii înfiinţau asociaţii ce dezbăteau problemele societăţii româneşti sau aveau activităţi lucrative; în rîndul lor se formau şi viitori oameni politici. În asemenea asociaţii a activat şi Corneliu Zelea-Codreanu înainte de a înfiinţa gruparea politică pe lista căreia a fost ales deputat de Neamţ.

Greva generală din 1920

După război, ideile bolşevice cultivate de agenţi din Imperiul Ţarist, stat aflat în război civil[3], cuceriseră deja mulţi intelectuali din ţară, care atacau în presă şi chiar de la tribuna Parlamentului Biserica, Armata şi Coroana.

Pentru cei care luptaseră pentru unirea tuturor românilor întărirea regatului, ce nu avea nici 40 de ani cînd în Europa tocmai se prăbuşeau trei imperii seculare, nu era de conceput fără cea mai veche instituţie de pe teritoriul ţării, Biserica. În plus, atacul la adresa autorităţilor reprezenta un act antinaţional şi pentru cei 200.000 militari demobilizaţi.

Sub acţiunea propagandiştilor internaţionalişti muncitorii din numeroase oraşe organizau greve şi demonstraţii comuniste, în fapt un sabotaj în faţa căruia autorităţile nou constituite erau neputincioase. Prin paralizarea vieţii economice şi accentuarea mizeriei materiale bolşevicii doreau să grăbească revoluţia [comunistă] şi instituirea unui regim comunist; programul lor cuprindea şi propuneri secesioniste. În toată ţara au loc greve şi manifestaţii, organizate pe ramuri de producţie, care vor culmina cu greva generală din oct. 1920.

La Iaşi, oraş cu peste 60% populaţie alogenă, majoritatea evrei, studenţii[4] de etnie română erau în minoritate. În 1919 pe străzile oraşului flutura steagul roşu şi se striga jos regele şi trăiască revoluţia comunistă.

Ca student la Drept, preocupat de ce se întâmpla în ţară, Codreanu se înscrie în toamna lui 1919 într-o organizaţie muncitorească, Garda Conştiinţei Naţionale, condusă de Constantin Pancu. Garda lupta pentru drepturile muncitorilor, dar pentru o parte dintre naţionalişti revoluţia bolşevică nu reprezenta soluţia, ci pericolul care i-ar fi făcut pe români să rămână subjugaţi economic de alogeni în ţara lor. Garda organizează întruniri în Iaşi şi în alte oraşe, ce ajung chiar şi la 10.000 oameni, tipăreşte o foaie cu răspândire în Moldova şi Basarabia şi contribuie la ridicarea conştiinţei naţionale a românilor. Numele lui Pancu şi Codreanu ajung să fie cunoscute printre muncitori.

În febr. 1920 bolşevicii încearcă să provoace greva generală în toată ţara. La Iaşi o regie de stat intră în grevă, arborează drapelul roşu şi înlocuieşte portretele regelui cu cele ale lui Marx, Troţki şi Rakovski. Muncitorii naţionalişti, în minoritate, sunt bătuţi. Garda Naţională porneşte în marş spre regie; Codreanu dă jos steagul roşu, pune un tricolor şi le vorbeşte muncitorilor. În câteva zile naţionaliştii reuşesc să dezamorseze greva.

În martie Garda are o acţiune asemănătoare la Atelierele CFR Nicolina, unde lucrau câteva mii de muncitori, majoritatea bolşevizaţi. Pancu şi Codreanu organizează şi sindicate muncitoreşti, ce ar fi urmat să se unifice la nivel naţional.

La 13 martie 1920 la cîrma statului este adus un guvern autoritar, condus de gen. Al. Averescu, adeptul militarizării serviciilor publice care intrau în grevă. El înfiinţează Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale şi iniţiază legislaţia muncii, politică prin care problemele sociale ale muncitorilor erau recunoscute. Faţă de perioada antebelică salariile lor crescuseră cu 30%, iar preţurile cu 800%; pentru o serie de funcţionari de stat salariile nu crescuseră deloc sau erau acordate cu întîrziere.

În plus, patronii folosesc dreptul de lock-out şi în şase luni sunt închise 30 de întreprinderi. În sept. 1920 intră în vigoare legea conflictelor colective de muncă, prin care în întreprinderile de stat şi în cele de interes public era interzisă greva politică. În conflictele de muncă este introdus arbitrajul obligatoriu, iar cei care „provocau greve” riscau amenda şi închisoarea.

În mai 1921 este adoptată legea sindicatelor profesionale, prin care erau recunoscute [ca fiind legale] doar acelea care respingeau greva ca mijloc de rezolvare a unei revendicări şi care se declarau independente de partidele politice.

Legislaţia nu rezolva toate problemele muncitorilor[5]; dezbaterile au avut loc în strigătele mulţimii cu steaguri roşii, care striga trăiască socialismul.

La greva generală din toamna anului 1920 s-a cerut şi desfiinţarea cenzurii presei şi renunţarea la starea de asediu, prin care tribunalele militare îi judecau pe civili pentru delicte politice şi de presă.

Starea de asediu dura din 1916 şi fusese suspendată abia în iulie 1920, cu excepţia regiunilor de frontieră, dar în urma grevei generale gen. Averescu a reintrodus-o, doar pentru Bucureşti, iar cenzura presei – pentru toată ţara. Practic, toate guvernele au prorogat starea de asediu, în diferite judeţe, până în 1928.

[1] Legea le acorda avantaje industriilor care foloseau materii prime indigene, dar nu făcea deosebire între firme după originea capitalului lor; capitalul străin se bucura de aceleaşi drepturi ca cel românesc.

 

[2] De remarcat că rata divorţurilor era de 1%.

[3] URSS s-a înfiinţat în 1922 şi a fost recunoscută de marile puteri în 1924.

[4] În România Mare existau patru centre universitare: Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi.

[5] Legea ce stabilea că ziua de muncă are 8 ore a fost votată în 1928.

The following two tabs change content below.
Alina Ioana Dida
Medic, publicist şi traducător. A tradus "Revoluţia franceză", de Albert Soboul, apărută în 2009 la Editura Prietenii Cărţii (Bucureşti).
Alina Ioana Dida

Ultimele articole de Alina Ioana Dida (toate)

3 gânduri despre “(1) Ceva despre: România interbelică

  1. Dupa revolutie, par Gheorghe Calciu a avit un cuvant de invatatura in care a spus explicit ca dupa caderea comunismului, puterea politica a fost preluata de masonerie – infiltrata mai mult sau mai putin in partidele traditionale. Aceeasi masonerie care a condus tara si in perioada interbelica.

    Daca nu ar fi fost al doilea razboi mondial, iar apoi comunismul, masoneria ne-ar fi asus in situatia de azi, asemenea Greciei, Irlandei … Asta urmareste de fapt globalizarea.

    Dreapta interbelica a fost cam singura forta politica, care a inteles ce se intampla si a dat un raspuns crestin ortodox si nu ideologic.
    De unde si supararea celor ce stau in spatele globalizarii pa Corneliu Zelea Codreanu.

    PS: Comparativ cu comunismul, democratia parlamentara masonica din perioada interbelica a fost ‘mai toleranta’. Numai ca atunci cand statutul hegemonic i-a fost pus in pericol prin metode democratice si-a aratat adevarata fata criminala.
    Legea antilegionara doreste sa fie un mecanism care sa garanteze ca nu vor mai aparea organizatii care sa conteste impunerea pe ‘cale democratica’ a programului totalitar al masoneriei euro-globaliste.

Spune-ți părerea