Am citit zilele trecute un text semnat de dl Alexandru Florian în revista Timpul – „O lege pentru o societate civilă nepregătită?”. Din momentul în care legea 217 a început să fie dezbătută şi comentată în media, dl Florian, dar şi domnii Vainer, Cioflâncă, Climescu etc au susţinut că în ciuda scandalului generat în mod gratuit de către legionari, legea 217 nu este una antilegionară, nu este una antiromânească, nu este una procomunistă şi nu este o lege a cenzurii… Cu toate astea dl Florian face o declaraţie profund antidemocratică, ca să nu mai spun lipsită de inspiraţie.
„Legea a avut şi are ca obiectiv redarea corectă a memoriei Holocaustului în spaţiul public. Pentru aceasta, având în vedere realitatea, legiuitorul a considerat necesar să prevină şi să limiteze, cum altfel prin interdicţii dacă societatea civilă nu are reacţii?, memoriile concurente. Pe acelea care, direct sau indirect, întinează memoria Holocaustului: negaţionismul, eroizarea lui Ion Antonescu, a simbolurilor sau elitei fasciste etc. În 2015, completările au în vedere: definirea instituţională şi a simbolurilor legionare ca fiind fascismul din România. De asemenea, deşi drama evreilor şi romilor din România în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial este parte a Holocaustului european, pentru mai multă precizie acum se defineşte Holocaustul din România.”
Aşadar pentru că societatea românească nu doreşte să integreze în memoria sa publică Holocaustul, la un nivel care să convină INSHR, statul român a acţionat în favoarea memoriei Holocaustului prin interzicerea memoriilor concurente. Incredibil, deşi e clar pentru toată lumea că istoria este scrisă de cei aflaţi la putere, nu mă aşteptam să ni se spună în faţă că ni se falsifică istoria după bunul plac al legiuitorului. Memoria publică este de fapt o memorie corectă politic modelată de învingători în funcţie de interesele de moment.
Acestă acţiune profund antidemocratică este identică cu cea impusă de regimul comunist care a rescris istoria României pe calapod sovietic şi a încercat să îi remodeleze memoria publică. Cum au făcut asta? Păi cum o face şi astăzi legea 217, prin interdicţie legiuitorul a eliminat memoriile concurente. Legionarii, membri partidelor istorice, luptătorii anticomunişti, armata română, burghezia şi ţăranii neobedienţi au fost aruncaţi în temniţe sau executaţi în munţi şi pe uliţele satelor. Au fost ponegriţi în fel şi chip din 1944 până în 1989. Au fost scoşi din biblioteci (nu doar din cele publice dar şi din cele personale), le-au fost dărâmate monumentele, au dispărut numele lor din instituţiile publice, le-au fost arestate familiile şi vecinii, le-a fost distorsionată toată viaţa astfel încât oamenii să îi scoată din memoria publică de voie sau mai ales de nevoie.
Le-au fost uneori ascunse trupurile executate fără condamnare ca să nu devină loc de închinare şi ascunse au rămas până astăzi când unii istorici, ca Marius Oprea sau Gheorghe Petrov încearcă să le identifice prin munţi sau gropi comune. Altora le-au dezgropat osemintele şi le-au făcut dispărute – cazul lui Ionel Moţa, Vasile Marin, Corneliu Codreanu. Spunea părintele Calciu „se vor lupta cu noi şi morţi”! Şi iată că avea mare dreptate, ieri au făcut-o comuniştii, astăzi o fac democraţii.
Oponenţii regimului comunist au fost scoşi din memoria publică prin teroare, prin minciună şi prin legislaţia punitivă. Astăzi acceptăm să se reia aceeaşi interdicţie şi mutilare a memoriei publice? Am stat 45 de ani sub întunericul comunist, am bâjbăit 25 de ani în postcomunism încercând să recuperăm câte ceva, răscolind printre minciunile şi resturile lăsate de bolşevici, ca acum să revenim brusc la interdicţie?
Atunci se dorea o memorie publică favorabilă comunismului, astăzi se vrea o memorie publică favorabilă Holocaustului. Cum se face că cei care astăzi trebuie interzişi pentru promovarea memoriei Holocaustului sunt exact aceeaşi oameni care au trebuit interzişi pentru promovarea memoriei bolşevice? Nu vi se pare înspăimântător?
Astăzi se produce o nouă mutilare a memoriei publice prin aceleaşi metode deja testate de comunişti, pe care „democraţii” le îmbracă în forme moderne potrivite secolului XXI. Teroarea nu mai ţine astăzi de duba neagră a Securităţii în care oponenţii regimului dispăreau noaptea fără urmă. Astăzi teroarea se impune prin social media – scrii ceva pe facebook, te vede SRI-ul şi te trezeşti cu dosar penal. Sau se mai poate întâmpla şi aşa: eşti primar la Sighet, primeşti un telefon şi nu îi mai acorzi titlul de cetăţean de onoare lui Aurel Vişovan. Şi ulterior printr-o recomandare corect politică i se dă jos şi placa comemorativă din liceul Dragoş Vodă.
Minciuna s-a tehnologizat şi ea şi se propagă pe internet înveşmântată în ambalaj de adevăr istoric, astfel oricine încearcă să o combată este demascat ca „neolegionar” sau „anticomunist nedemocratic”. Cât priveşte interdicţia, ea nu mai vine în numele socialismului, ci în cel al democraţiei. Interdicţiei i se spune acum „lege a toleranţei”.
Voi face o paranteză. Vreau să vă vorbesc despre un exemplu de minciună acceptată aproape unanim la nivel istoric şi politic. Pe site-ul dedicat Pogromului de la Iaşi (pe care nu îl neg, nu îl contest şi nici nu îl minimalizez în mod evident) există o serie de fotografii ale „făptaşilor”. Această categorie a „făptaşilor” este împărţită în două subunităţi: „decidenţi” şi „agresori”. Subcategoria „agresori” nu conţine nicio imagine, însă cea a „decidenţilor” are numeroase fotografii. Între ele apare şi Horia Sima şi Nicolae Iorga! Subliniez că vorbim despre un site dedicat strict Pogromului de la Iaşi, nu pogromurilor în general, nu cadrului politico-social premergător acestui pogrom etc. Nu există nicio legendă care să sugereze că fotografiile ar putea reprezenta altceva decât pe „făptaşii decidenţi” ai acestui Pogrom.
Cum puteau Sima şi Iorga să fie decidenţi în cazul Pogromul de la Iaşi care a avut loc la finele lunii iunie 1941?! Horia Sima împreună cu regimul legionar fusese înlăturat de la guvernare de către Generalul Antonescu în ianuarie 1941, legionarii erau fie întemniţaţi, fie vânaţi. O parte din ei părăsiseră ţara, între aceştia şi Horia Sima care se afla în iunie 1941 cu domiciliul obligatoriu în lagărul de la Berkenbrück, Germania. Aşadar, cum putea Horia Sima să fie decident faţă de Pogromul de la Iaşi? (decident = persoană fizică sau juridică înzestrată cu putere de decizie).
Despre Nicolae Iorga ce să mai zic? Era mort încă din 1940, asasinat, aşa cum se ştie, chiar de nişte legionari. Ce caută poza lui Iorga în categoria „făptaşi decidenţi” ai Pogromului de la Iaşi? Şi vedeţi vă rog despre ce poză este vorba! Dintre toate pozele lui Iorga a fost aleasă o fotografie a cadavrului său! Pozele nu sunt însoţite nici de nume şi nici de explicaţii suplimentare. Poate Iorga nu e de fapt Iorga, iar Sima nu e Sima şi interpretăm imaginile subiectiv şi nedemocratic.
Domnule Cioflâncă, dacă aveţi dovezi, legaţi-i pe cei doi de alte pogromuri, asasinate, jafuri, agresiuni etc comise împotriva evreilor, dar faceţi astfel încât să se potrivească şi datele istorice, Sima să fie la putere (sau măcar la locul faptei), iar Iorga să fie în viaţă! Sau dacă vreţi neapărat să îi legaţi de Pogromul de la Iaşi, schimbaţi-le încadrarea, numiţi-i „autori morali” aşa cum Alexandra Sidorovici îi considera pe ziariştii naţionalişti autori morali al crimelor de pe front. Mă mir că nu am găsit pe site-ul Pogromului şi fotografia lui Corneliu Zelea Codreanu (mort din 1938) sau de ce nu, a lui Mihai Eminescu în categoria asta de făptaşi decidenţi. (vedeti aici http://www.pogromuldelaiasi.ro/)
Aceasta este o modalitate clară de a deforma memoria publică. Dar să trecem mai departe. Care sunt memoriile care concurează cu cea a Holocaustului şi de ce trebuie interzise? Legea 217 loveşte în memoria eroilor militari, memoria anticomunistă şi în memoria sfinţilor închisorilor.
Memoria eroilor militari este suprimată în mare măsură prin criminalizarea şi interdicţia cultului persoanelor vinovate de „crime de război” şi „crime împotriva umanităţii”. Păi aşa cum am tot scris, vorbim aici despre elita armatei române! Au fost judecaţi pentru aceste delicte, în procese instrumentate de Tribunalele Poporului, generali, colonei, ofiţeri, soldaţi. Numărul generalilor întemniţaţi de comunişti este uriaş: 107 dintre care 47 au fost exterminaţi în temniţe. Acum pot fi scoşi din memoria publică şi din spaţiul public graţie acestei legi. Avem şcoli, străzi, licee, plăci comemorative, busturi închinate acestor oameni. Le vom arunca la gunoi pentru că românii îi cinstesc drept eroi şi prin asta memoria Holocaustului nu stârneşte reacţiile dorite în societatea civilă?
Memoria anticomunistă este acum condamnată la uitare pentru că cei care au luptat în munţii erau în mare parte legionari sau fraţi de cruce. Singurii luptători anticomunişti admişi sunt cei care nu au fost legionari. Ne va da INSHR opinie competentă în acest sens pentru fiecare partizan în parte? Eroismul şi anticomunismul acestor oameni reprezintă o realitate, au luptat împotriva comunismului, au plătit cu viaţa sau cu mulţi ani de temniţă şi tortură, iar astăzi sunt şi ei „anticomunişti nedemocratici” şi trebuie scoşi din memoria publică ca să facă loc Holocaustului? Să îl decupăm pe Ogoranu, pe Nicolae Ciolacu sau pe Spiru Blănaru din galeria rezistenţei anticomuniste ca să facem loc altor eroi impuşi printr-o lege a unei „alte memorii”?
Memoria sfinţilor din închisori este poate cea mai competitivă. Deşi necanonizaţi sunt una dintre categoriile recente ale sfinţilor români din toate timpurile şi toate locurile. Anual numărul pelerinilor care se apleacă asupra mormintelor lor, care le cinstesc moaştele, icoanele şi mai presus de toate mucenicia, creşte necontenit. Mai mult, în ultimii ani unii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe îi consideră şi numesc public drept „sfinţi” pe aceşti foşti deţinuţi politici. Şi aici realitatea este că marea majoritate a acestora sunt legaţi de Mişcarea Legionară: Valeriu Gafencu, Costache Oprişan, Virgil Maxim, George Manu, Pr Iustin Pârvu, Pr Gheorghe Calciu, Pr Ilie Lăcătuşu – provin din rândurile structurilor legionare. Evident că nu asta i-a făcut sfinţi, dar nici nu s-au dezis de Mişcare. Aşadar reprezintă un pericol uriaş pentru memoria Holocaustului care nu poate concura în faţa societăţii civile cu cei consideraţi a fi sfinţi. Aşadar îi aruncăm şi pe ei la gunoi şi încercăm limitarea cultului de care se bucură ca să facem loc memoriei Holocaustului.
Unde sunt valorile democratice? Unde este libertatea de exprimare, de conştiinţă, de libertate religioasă? Unde sunt toate valorile democraţiei pe care dl Florian susţine că le apără şi pe care susţine că legea 217 le promovează? Unde? În interzicerea memoriilor concurente?
Dl Florian s-a exprimat şi anterior în legătură cu memoria publică dezaprobând promovarea patriotismului şi a eroismului în spaţiul public. Iată câteva citate din „Memoria publică și capcanele actului de justiţie. Schiţă pentru o teorie a spaţiului public în tranziţie” – http://www.sferapoliticii.ro/sfera/180-181/art23-Florian.php
„Construcţia memoriei pe spaţiul public este un act deliberat de asumare și promovare a unor valori prezumate a fi purtătoare de legitimitate, continuitate, exemplaritate. Într-un cuvânt, simbolurile construite în acest spaţiu sunt creatoare de modele. Societatea modernă și cea postmodernă au o „poftă crescută“ pentru mobilarea spaţiului public cu obiecte care să performeze valori precum patriotismul, valorile naţionale, eroismul statului-naţiune, exemplaritatea elitei politice, culturale sau știinţifice etc. De la plăci memoriale la ansambluri monumentale, de la studii și cărţi, la conferinţe sau emisiuni media, indivizii primesc mesaje creatoare de respectabilitate cu referire la o persoană sau alta, apreciate ca având o contribuţie semnificativă la identitatea sau etosul societăţii respective. Se construiește astfel o reţea comunicaţională cu rolul de a promova ceea ce instituţii publice, ong-uri sau persoane private consideră ca fiind naraţiuni eroizante, modelatoare de comportamente.”
Mai mult, a dat şi soluţia prin care aceste valori, despre care întelegem că nu îi sunt pe plac, pot fi eliminate din spaţiul public:
Există însă perioade în istoria societăţii când mari fracturi generează rescriererea memoriei colective și implicit a celei publice. Revoluţiile, restructurările instituţionale nu răstoarnă numai ierarhii, birocraţii, practici, ci şi valori, mentalităţi sau memorii. Se întâmplă că ceea ce ieri aparţinea memoriei bune astăzi să devină memorie rea și invers.”
Ce face dle Florian legea 217? A existat o mare fractură în societatea româneacă în 2013 când s-a iniţiat acestă modificare legislativă? A existat vreo revoluţie sau vreo restructurare instuţională majoră a statului român care să justifice modificarea radicală a memoriei publice? Ogoranu, Gafencu, Vulcănescu care ieri erau în memoria bună au fost mutaţi cu de-a sila în memoria rea. Legea 217 este o lovitură aplicată statului de drept din România, lovitură pe care dvs. o consideraţi normală şi afirmaţi în scris că este necesar să interzicem unele memorii în favoarea altora! Că unele suferinţe trebuie promovate în detrimentul altora. Asta nu este un atac asupra democraţiei? Asta nu este de fapt o revoluţie prin care încercaţi dărâmarea unei memorii peste care să ridicaţi o alta? E o revoluţie făcută din pix, o asasinare morală a celor deja asasinaţi fizic de comunism.
„În societăţi democrate mature, cu reguli asumate şi funcţionale, memoria expusă pe spaţiul public este, în cea mai mare parte, un discurs care se structurează pe valorile democraţiei: libertatea de expresie, respectul diversităţii şi al principiilor umaniste etc. Cu alte cuvinte, valori sau persoane ce au slujit sub ideologii şi regimuri politice antiumane, arbitrare, totalitare nu îşi găsesc contextualizări triumfaliste pe spaţiul public. În același timp, memoria oficială a statului, cea a grupurilor sociale sau a individului, în expresia lor publică, se rescrie cu fiecare ocazie, impulsionată sau timorată de politic, legislaţie, reglementări sau norme. Dar şi de decizii ale justiţiei.”
Aşadar valorile democraţiei: libertatea de expresie, respectul diversităţii şi al principiilor umaniste sunt valabile doar atâta timp cât respectă o corectitudine politică impusă. Şi dacă oamenii nu sunt suficient de „educaţi” să înţeleagă că nu este corect politic să cultive persoane sau valori dintr-o anumită ideologie îi supunem interdicţiilor legislative. Vi se pare normal şi necesar ca oamenii să fie timoraţi prin politică, legislaţie şi justiţie atâta timp cât memoria Holocaustului îşi poate înlătura concurenţa?
Ceea ce dl Florian pare să nu ştie, sau nu doreşte să ştie, este faptul că au existat evrei în România şi după Holocaust (definit temporal prin lege între anii 1940-1944). Şi că o parte dintre aceştia au suferit cumplit în temniţele comuniste. Aceşti evrei fac parte din memoriile concurente pe care legea 217 le-a înlăturat. De ce alegeţi să îi condamnaţi la uitare pe aceşti evrei şi să îi protejaţi doar pe cei care au suferit strict între 1940 şi 1944? Suferinţa evreilor de după 1944 nu a fost suficient de puternică?
Memoriile considerate astăzi concurente Holocaustului nu i-au eliminat pe foştii deţinuţi politici evrei. Dimpotrivă, numele evreilor exterminaţi de regimul comunist nu au fost şterse de către deţinuţii politici legionari, ţărănişti etc. Aceştia nu judecă după calapodul dvs. dle Florian şi nu doresc să monopolizeze suferinţa eliminând abuziv nişte fraţi cu care au împărţit un turtoi amărât şi un prici de închisoare.
Poate dvs. nu stiaţi că pe inscripţia Troiţei foştilor deţinuţi politici de la Târgu Ocna se află înscris şi numele lui Max Mozes şi că sub lista de nume stau scrise următoarele cuvinte „lor şi tuturor celor împreună cu ei neidentificaţi de noi”. Asta scriau „concurenţii” memoriei Holocaustului în 1991, când au înălţat troiţa. Poate dvs. nu stiaţi că în Aiud au suferit şi Louis Blank, Ovisei Felman sau Samuel Drescher; în Jilava au suferit şi Eduard Kaner, David Bernstein sau Seinhorn Rubi; la Mislea au pătimit şi surorile Annie şi Bopsi Samuelli etc.
Domnule Florian noi ştim aceste nume evreieşti şi multe altele, alături de cele menţionate, şi ştim că toţi aceşti oameni au suferit enorm de pe urma comunismului şi unii au plătit cu viaţa. Noi ştim asta nu de la INSHR, care nu s-a ocupat de memoria acestor oameni, ci ştim asta de la foştii deţinuţi politici legionari, care i-au pomenit cu drag şi admiraţie în cărţile de memorialistică cărora legea 217 doreşte acum să le impună un aparat critic.
Vedeţi ce ironică este situaţia? Dvs. consideraţi că toţi legionari sunt vinovaţi in corpore pentru crimele făcute de câţiva membri ai Mişcării Legionare. La polul opus, legionarii îi consideră pe evreii cu care au împărţit celulele comuniste nişte fraţi ai lor, egali în suferinţă. Păi la Piteşti o parte din aceşti legionari au fost torturaţi în chip barbar de evreii Iosif Fuchs şi Ioan Steier. După logica dvs, ca pedeapsă pentru ce au făcut Fuchs şi Steier, legionarii ar fi trebuit să îi şteargă din memoria suferinţei carcerale in corpore pe toţi evreii. Iată că nu au făcut asta şi că îi pomenesc şi le promovează memoria. Şi atunci, dle Florian, cine este antidemocrat şi cine duce politici antiumane?
Niciodată nu am văzut la comemorările foştilor deţinuţi politici să participe şi evrei. De ce? Şi ei au avut morţi şi pătimitori în temniţe. De ce nu li se aduce cinstirea cuvenită de către comunitatea din care făceau parte? De ce nu s-au ridicat monumente dedicate memoriei lor? De ce nu participaţi alături de noi anual la comemorările deţinuţilor politici în faţa temniţelor şi a monumentelor închinate lor?
Domnule Florian, eu şi mulţi alţii ca mine „neolegionari şi anticomunişti nedemocratici”, demascaţi cu mare pompă de legea 217, noi vă cinstim morţii şi îi comemoram anual în public, chiar dacă dvs. uitaţi să o faceţi. Poate că făcând şi dvs. acest efort de a străbate ţara şi de a vă pleca genunchii în faţa jertfei pe care au dat-o şi evreii în temniţele comuniste nu aţi mai fi avut nevoie de o lege care să încerce să impună forţat respect pentru memoria Holocaustului. V-aţi gândit vreodată că societatea civilă, căreia legea 217 încearcă să îi amputeze memoria, ar fi fost mult mai receptivă la suferinţele provocate de Holocaust dacă dvs. şi alţii nu aţi fi încercat să monopolizaţi suferinţa şi dreptul la memorie?
Mă opresc aici. Mai sunt şi alte aspecte interesante în articolul dlui Florian, dar despre ele voi scrie într-un articol ulterior. Tot atunci vom vorbi şi despre posibilităţile dlui Florian de a „impulsiona” ştergerea memoriilor concurente dincolo de actuala literă a legii 217.
Diaspora este garantia anti-217.
De altfel,supravietuirea poporului evreu este exemplu pentru cum sa ocolesti 217 timp de milenii.