Francesco Guicciardini. Despre ambiție, discernământ și resemnare (I)

„Ambiția nu este de condamnat, și nici ambițiosul care râvnește la glorie prin mijloace drepte și cinstite, căci tocmai aceștia sunt oamenii care înfăptuiesc lucruri mărețe și însemnate, pe când cel lipsit de asemenea năzuințe dovedește o fire nepăsătoare și fără vlagă.”

Francesco Guicciardini

Prea-iubitei sale Florențe Guicciardini i-a rămas fidel de-a lungul remarcabilei sale vieți. O Florență care, în anii 1520, a fost slăbită de neputința și indecizia oamenilor de stat și zdruncinată de spectrul funest al cotropirii. Guicciardini a fost martorul activ şi părtaşul unei epoci în care vântul aprig al năpastei și al decepției sufla peste întreaga Italie. Experiențele unui cursus honorum de invidiat și circumstanțele particulare ale evenimentelor de răsunet pe care le-a trăit i-au influențat temeinic viziunea și i-au modelat preceptele.

Francesco Guicciardini s-a născut într-o familie florentină de vază, în 1483, în plină epocă a lui Lorenzo Magnificul. Având parte de o educație umanistă sobră, tânărul Francesco s-a dedicat cu rigurozitate studiului limbii latine și științelor juridice. A învățat la Ferrara și la Padova, obținând titlul de doctor în drept în 1505. Deși un practician de jurisprudență eminent, autentica sa chemare a fost ocârmuirea și afacerile de stat. „De timpuriu aspiră la conducerea cetății și nu se sfiește să-și afirme continuu ambiția” [1].

Cea dintâi recunoaștere a înaltei aprecierii publice de care a beneficiat Guicciardinia fost desemnarea sa, în octombrie 1511, ca ambasador al Republicii florentine în Spania. Atribuirea acestei notabile însărcinări, chiar fără a îndeplini criteriul vârstei, a însemnat intrarea pe scena diplomatico-politică europeană. Prezența sa la curtea lui Ferdinand de Aragon, ilustrul și abilul monarh catolic, a fost ca o școală de guvernare și artă politică. În Storia dʹItalia, monumentala lucrare care i-a îndreptățit renumele de „părinte al istoriografiei moderne”, va scrie: „Un mare noroc pentru oameni este să aibă prilejul de a arăta că, la lucrurile pe care le fac pentru propriul interes, au fost împinși de gândul binelui public. Acest noroc făcu glorioase întreprinderile regelui catolic; săvârșite pururea pentru siguranța și mărirea lui, părură veșnic făcute fie spre creșterea credinței creștine, fie spre apărarea Bisericii”.

Din perioada petrecută pe lângă coroana spaniolă (1512-1514), au rămas lucrările și tratatele sale de început: Diario di viaggio in Spagna, Discorso di Logrogno și Relazione di Spagna.

La începutul anului 1514, Guicciardini este rechemat în patrie, într-un context de prefaceri tumultuoase. Restaurația Casei deʹ Medici, la Florența, în 1512, și alegerea pe tronul pontifical al cardinalului Giovanni deʹ Medici, în martie 1513, au fost evenimente epocale care i-au marcat destinul.

Idealul său de conducere elitistă, după modelul guvernământului venețian, era incompatibil viziunii personaliste despoticea reprezentanților dinastiei deʹ Medici. Însă, trăsăturile de personalitate, inteligența și determinarea au cântărit substanțial, pentru ca papa Leon al X-lea să îi propună, în 1516, funcția de guvernator la Modena. Misiunea pe care i-a trasat-o Suveranul Pontif a fost „să restaureze pe teritoriul ecleziastic autoritatea de stat, ordinea și justiția, cu trufie desconsiderate de spiritul anarhic al feudalilor și definitiv compromise datorită unor funcționari incompetenți și venali” [2].

Excepționala administrare a Modenei i-a extins autoritatea și asupra provinciilor Reggio și Parma (în 1517). Dezordinea creată de facțiunile conflictuale din aceste teritorii și insubordonarea față de pontif au fost anihilate de către administratorul impus din Cetatea Eternă. Voința de neclintit și eficacitatea deciziilor și acțiunilor sale au readus pacea și securitatea în provinciile administrate. După înlăturarea elementelor anarhice, ale grupărilor care periclitau stabilitatea și conviețuirea în condiții de normalitate, și impunerea dreptății, guvernatorul Guicciardini și-a îndreptat atenția asupra rânduielii economico-militare – infrastructura rutieră, planurile arhitectonice, instruirea și echiparea armatei.

Aptitudinile sale l-au recomandat pentru funcția de „comisar general cu puteri supreme de comandă asupra tuturor oștilor Bisericii”, oferită de către papa Leon. În 1521, atacarea celor două ținuturi Reggio și Parma de către trupele franceze a scos în evidență calitățile remarcabile de comandant militar ale lui Francesco Guicciardini. Conform opiniei cvasi-unanime, strategia și luciditatea guvernatorului au fost factorii determinanți care au zădărnicit planurile „barbarilor francezi”.

În 1524, Clement al VII-lea, cel de-al doilea papă Medici, îl investește în funcția de guvernator al provinciei Romagna. Noua însărcinarea însemnat o confirmarea meritelor sale atât în pacificarea, cât și în progresul teritoriilor aflate de jure sub autoritatea pontificală.

Între timp, pe cerul Peninsulei Italice, se adunau nori amenințători care prevesteau furtună și restriște. Francisc I, monarhul francez, și Carol al V-lea (Quintul), regele Spaniei și împărat romano-german, concurau pentru hegemonie în spațiul italian. Lipsit de voință și de forță, deținătorul tiarei papale a ezitat ani la rând între cele două super-puteri europene. În faza de început al pontificatului său, Clement al VII-lea s-a poziționat discret în tabăra lui Carol Quintul. După descinderea lui Francisc I în Italia, în 1524, Suveranul Pontif s-a angajat într-o alianță cu Franța, a cărei amenințare părea mai concretă. Această nestatornicie și inexplicabilă naivitate au fost criticate aspru de către Guicciardini, care socotea că Roma și, implicit, Florența se aflau în pericol iminent. Înfrângerea umilitoare de la Pavia (februarie 1525), în urma căreia monarhul francez a fost capturat și întemnițat, semnalase Italiei și Europei întregi forța militară și ambiția imperialistă a lui Carol Quintul.

Departe de a fi un adept implacabil al războiului, Francesco Guicciardini înțelegea necesitatea pregătirilor militare, într-o conjunctură din ce în ce mai fluctuantă și agresivă. „Cui îi este frică de război trebuie să i se arate primejdiile păcii. Prea mare prudență este acum imprudență”, considera noul șef al diplomației Vaticanului. La începutul anului 1526, Guicciardini fusese chemat la Roma pentru a prelua înaltul oficiu al Sfântului Scaun. Acesta a fost „momentul de apogeu al carierei sale, în care deciderea păcii sau a războiului, alegerea aliaților, hotărârea mijloacelor și a strategiei militare depind de el” [3].

În noua sa calitate, Guicciardini a fost, alături de papa Clement, principalul artizan al Ligii de la Cognac, o alianță politico-militară creată în mai 1526 între Roma, Florența, Milan și Veneția, cărorali s-a alăturat și Franța –după eliberarea lui Francisc I. Liga era îndreptată fățiș împotriva acțiunilor imperialiste ale lui Carol. „Diplomația italiană fusese la înălțime; ca să izbutească, ar fi trebuit ca și mijloacele, hotărârea și conducerea ulterioară a Ligii să fi fost la aceeași înălțime” [4]. Pe scena tragediei italiene, în anii 1520, Francesco Guicciardini va juca un rol de primă importanță. (Va urma)

 

[1]Constantin Antoniade, Trei figuri din Cinquecento. Pietro Aretino, Francesco Guicciardini, Benvenuto Cellini, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1935, p. 175.

[2] Oana Busuioceanu, „În loc de prefață”, p. 19, în Francesco Guicciardini, Cronici, maxime, amintiri, traducere, prefață și note de Oana Busuioceanu, editura Univers, București, 1978.

[3] Ibidem.

[4] Constantin Antoniade, op. cit., p. 185.

The following two tabs change content below.
Dragoş Moldoveanu

Dragoş Moldoveanu

Politolog, eseist, n. 1985. Traducător al volumului „Mişcarea conservatoare”, Paul Gottfried (Ed. Logos, Bucureşti, 2009) şi autor al cărţii "Cesare Borgia. Prinţul Renaşterii (vol. 1)" (Ed. Rost, Bucureşti, 2014). Fondator al Asociaţiei "Institutul pentru Studii Renascentiste".

Spune-ți părerea