Nichifor Crainic, despre Statul Etnocratic Român şi românizarea sistemului economic naţional (II)

„Sângele” care dă viaţă oricărei entităţi statale a fost şi este sistemul economic – economia naţională care administrează resursele naturale, financiare și umane lucrative ale cetățenilor statului respectiv. Istoria ultimelor două veacuri a cunoscut mai multe tipuri de sisteme economice: al capitalismului sălbatic anglo-american, al corporatismului fascist mussolinian, al capitalismului nazist, al socialismului de tip bolșevico-stalinist, al social-democrației vest și nord-europene.

În prezent, în lume predomină oarecum trei tipuri de sisteme economice: sistemul economic neoliberal anglo-american, cu centrul în SUA, sistemul economic unional european, care combină un fel de intervenţionism centralizat supra-statal cu autonomia economiilor statelor membre ale U.E., care sunt în genere capitaliste neoliberale sau social-democrate și sistemele economice semi-centralizate din Federația Rusă – unde statul controlează economia pentru că este principalul proprietar al imenselor bogății naturale – și din Republica Populară Chineză – unde încă se experimentează vestitul principiu „un stat, două sisteme”, o convieţuire forţată şi deocamdată eficientă, a economiei capitaliste cu politica comunistă.

Economia României post-decembriste a fost obligată de exigenţele procesului de aderare şi de integrare în structurile Uniunii Europene, la transformarea dintr-un sistem economic centralizat de tip ceuşist – sinteză între stalinism, maoism şi ideile personale ale dictatorului Ceauşescu – într-un sistem economic de tip capitalist, descentralizat şi conform cu reglementările U.E.

Reformele aplicate asupra economiei româneşti post-decembriste nu au oferit cetăţenilor români nici prosperitatea promisă şi nici certitudinea unui viitor demn în propria ţară. Efectele acestor false reforme sunt migraţia masivă a românilor în ţările vest-europene, în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit, ruinarea aproape totală a economiei româneşti şi acapararea majorităţii resurselor naturale şi a întreprinderilor economice profitabile de capitalul străin.

Astfel, la finele anului 2015, conform unui studiu realizat de Ziarul Financiar, „unu din nouă români – adică 11% din populaţia de 19,9 milioane de locuitori, în total 2,2 milioane – este plecat la lucru în vestul Europei, potrivit calculelor făcute pe baza unui studiu al Eurostat despre cetăţenii străini care trăiesc în Uniunea Europeană. Pe locurile următoare vin marocanii (1,9 milioane în UE), turcii (1,8 milioane în UE) şi polonezii, cu 1,7 milioane de cetăţeni în Occident.”[1]

Trebuie precizat că o asemenea migraţie nu a mai fost niciodată înregistrată în Istoria României, iar fenomenul părăsirii locului de origine de către milioane de indivizi este specific doar zonelor afectate fie de calamităţi naturale, fie de război.

Falsele reforme economice post-decembriste au provocat şi un jaf masiv asupra avuţiei naţionale, concretizat în privatizări frauduloase şi în desfiinţare, prin înstrăinare, a marilor întreprinderi profitabile moştenite de la economia socialistă. Conform unei anchete jurnalistice realizată de postul tv DIGI 24, prin privatizarea şi/sau falimentarea a numai 16 mari entităţi economice post-decembriste, s-a provocat Statului Român o pagubă de 12,51 miliarde dolari![2]

Situaţia de criză economică, de înstrăinare a economiei naţionale în care se află România anului 2016 d.Hr. este asemănătoare în mare măsură cu criza României interbelice în care a trăit şi creat Nichifor Crainic. Evident, caracteristicile economice, la nivel de detalii, sunt diferite, România anilor ’30 din secolul trecut fiind o ţară preponderent agrară, cu o industrie încă în stare incipientă. Totuşi, problemele macro-economice sunt aproape identice.
Soluţia pe care o propune Nichifor Crainic este etnocraţia corporativă. Aceasta se întemeiază pe etnocraţia considerată de Crainic a fi „voinţa politică a rasei autohtone de a face din stat expresia proprietăţilor ei şi organul misiunii ei în lume. Dacă democraţia a deplasat centrul de gravitate al statului spre periferia minoritară, etnocraţia e îndreptăţită să-l reaşeze în personalitatea naţională a majorităţii care l-a creat. Dacă statul român ar fi rezultat din colaborarea mai multor naţiuni, caracterul lui democratic s-ar impune ca o necesitate de echilibrare a intereselor lor. Dar din moment ce el e opera puterii româneşti, caracterul etnocratic, ce trebuie să i se imprime, e singura consecinţă a logicii lucrurilor. Statul român e organizarea dinamică a naţiunii, care l-a intemeiat şi a cărei forţă îi garantează existenţa. Sentimentul de proprietate al autohtonilor, conştiinţa lor de stăpâni ai ţării şi voinţa lor de continuitate prin el trebuie să-şi articuleze afirmaţia supremă. Dacă aşa-zisa suveranitate populară, anonimă şi fără răspundere, cu care a lucrat democraţia, s-a dovedit o minciună şi o trădare a intereselor permanente ale românismului, ele nu se pot salva decat printr-un nou tip de organizare a vietii obsteşti. Adică prin etnocraţia corporativă.”

Observăm că Nichifor Crainic leagă proiectul economic al etnocraţiei corporative de o reaşezare a sistemului politic pe temelia românismului, manifestând o rezervă vecină cu dispreţul faţă de sistemul democraţiei burgheze şi capitaliste de tip liberal. Cititorul educat la şcoala valorilor europene de la începutul secolului XXI poate să fie cel puţin mirat de avântul cu care Nichifor Crainic se porneşte asupra democraţiei şi a minorităţilor, consacrând puterea românească drept unic şi determinant factor în modelarea sistemului etnocraţiei corporative, iar statul etnocratic ca singurul cadru politic care să garanteze total propăşirea naţiunii române.

O simplă analiză a evoluţiei politice a României, în prima jumătate a Sec. XX, precum şi a structurii capitalului care controla economia naţională ar fi suficientă să înţelegem că statul român al acelor vremuri era în prea puţină măsură cu adevărat un stat democratic, iar economia lui cu adevărat românească.

Astfel, între 1918 şi 1938 România a fost guvernată mai mult de zece ani sub stare de asediu şi cu o lege de cenzură a presei. Grevele şi manifestaţiile care au dus la instabilitate politică internă – peste 26 de guverne în acest interval – sunt explicate, în parte, de structura proprietăţii şi de cea demografică a ţării, care produseseră în timp inegalităţi sociale şi economice grave.”[4]

Clasa politică a României interbelice se dovedise a fi incapabilă să guverneze ţara conform intereselor naţionale şi eşuase în a asigura prosperitatea sperată de români după realizarea Marii Uniri din 1918. Deşi potenţialul agricol al României era imens – ţara noastră fiind considerată în epocă a fi „grânarul Europei” – resursele subsolului, cu precădere petrolul, erau extrem de bogate, iar dezvoltarea capacităţii industriale ar fi permis o dezvoltare accelerată a economiei, corupţia din administraţia statului, complicităţile politice în defavoarea interesului naţional şi mai ales, invazia elementului străin, alogen, asupra economiei şi administraţiei de stat au aruncat România într-un şir de crize economice şi politice aproape distrugătoare.

În fapt, economia statului român ieşise de sub controlul românilor şi slujea interese străine de cauza naţională.

Astfel, în epoca respectivă „structura capitalului şi cea demografică explică o parte din problemele sociale ce se vor acutiza în anii următori. Dintre firmele individuale, circa 10% erau deţinute de români şi 60% de cetăţeni străni. În totalul societăţilor industriale şi al băncilor, capitalul românesc reprezenta mai puţin de 30%[1]. Ponderea românilor în consiliile de administraţie era mai mică de 50% şi o serie de industrii erau dominate de capitalul unor minorităţi etnice, ce tindeau să obţină monopolul. În comerţ capitalul evreiesc deţinea 60% dintre firme.”[5]

Acest haos politic şi această înstrăinare a Statului Român în defavoarea majorităţii românilor şi pentru beneficiul uriaş şi imoral al elementelor străine, îl determină pe Nichifor Crainic să propună intelectualităţii naţionaliste româneşti a timpului său, soluţia etnocraţiei corporative, al cărei scop nu era altul decât „reînche­garea majorităţii autohtone într-un bloc solidar, prin care să se asigure primatul etnic în viaţa publică.”[6]

Loial luptei sale împotriva democraţiei burgheze falimentare, dar şi a marxismului totalitar, Nichifor Crainic consideră că „etnocraţia nu se poate întemeia pe teoria claselor şi nu se poate realiza prin mijlocul partidelor (burgheze n.n.). Clase şi partide înseamnă război de nimicire între părţile alcătuitoare ale naţiunii.”[7] Eliminând clasele şi partidele din sistemul politic şi economic al etnocraţiei corporative, Nichifor Crainic face apel la noţiunea de  profesiune considerată a fi forţa care poate să garanteze şi să ofere prosperitatea naţiunii, fără a mai fi necesară vreo luptă de clasă ori vreo confruntare politică partinică pentru controlul şi administrarea resurselor şi statului. „Ideea care zace în adâncul acestei noi viziuni a societăţii, spune Crainic, este munca specializată pentru a împlini totalitatea nevoilor colective, iar nu lupta deşartă a unora pentru a cuceri beneficiile altora.”[8]

Conştient fiind că o soluţie economică implică aproape întotdeauna o soluţie politică, Nichifor Crainic încearcă să elimine conflictul între indivizi, între clasele sociale, conflict care mai totdeauna generează risipă, nedreptate socială, acumularea bogăţiei în mâinile câtorva şi sărăcirea celor mai mulţi. Cum spuneam mai devreme, contextul social-politic şi economic al României interbelice îi oferă lui Crainic toate argumentele pentru a-l convinge că democraţie, pluripartidismul, dar şi lupta de clasă, sunt forţe falimentare şi anti-naţionale.

Din această perspectivă, partidele politice nu mai sunt expresia libertăţii şi a democraţiei, dimpotrivă, pentru Nichifor Crainic ele „sunt „clasele“ organizate pentru a cuceri puterea guvernamentală unele împotriva altora. Dacă antagonismul social e o iluzie, antagonismul partidelor e o realitate, – cea mai nefastă unităţii lăuntrice a naţiunii. Atât de nefastă, încât democraţia contemporană, prolifică în ce priveşte partidele ca nici un alt regim, a devenit o simpla fază pregătitoare a revoluţiei marxiste.”[9] Consecinţa acestui faliment al democraţiei şi al pluripartidismului este aceea că „în România democratică, minoritarii şi evreii sunt totdeauna la guvern, dar majoritatea autohtonă nu e niciodată. Ea a fost desfiinţată de fapt prin pulverizarea forţelor politice.”[10] Imposibil să nu subliniem şocanta asemănare cu realităţile României anului 2016 d.Hr.

Sistemul economic al etnocraţiei corporative se întemeiază, prin urmare, nu pe clasele sociale – veşnic aflate în conflict, fie că este muncitorul vs. capitalistul, fie agricultorul vs. arendaşul – ci pe profesiuni, pentru că statul etnocratic, ca organism viu şi viabil nu poate fi alcătuit din funcţiuni negative, ci din funcţiuni creatoare, ce se completează reciproc şi concurează la binele general al întregului. Aceste funcţiuni le reprezintă real şi incontestabil profe­siunile, iar nu clasele.”[11]

Proclamând profesiunea ca unic criteriu de organizare a vieţii economice şi politice a statului etnocratic, Nichifor Crainic propune de fapt, o reîntoarcere atât la concretul muncii – eliminând speculaţia, manipularea virtuală a capitalului etc. – cât şi solidaritatea comunitară în administrarea şi distribuirea a ceea ce se produce în economia naţională.

„Profesiunile sunt modalităţile prac­tice şi concrete ale vieţii colective, pe câtă vreme clasele derivă din teoria diabolică a marxismului. Măduva celor dintâi e munca de producţie şi de creaţie, iar a celor din urmă e pofta de a răpi beneficiile altora, cu dispreţul muncii, socotită ca un blestem. Ceea ce sunt stupefiantele pentru corpul omenesc sunt clasele şi corelatele lor politice, partidele – pentru corpul naţional; şi ceea ce sunt organele anatomice şi funcţiile lor fiziologice pentru cel dintâi, sunt profesiunile pentru cel de-al doilea.”[12]

Nichifor Crainic consideră – şi trebuie spus că atât istoria interbelică a României, cât şi cea postdecembristă au confirmat adevărul afirmat de Crainic – că partidele politice, ca expresie a unor clase sau grupuri sociale, se constituie nu pentru a sluji interesul Naţiunii Române, ci doar pentru a promova interesele unui grup sau altul de indivizi în accederea şi administrarea egoistă a resurselor statului. Iarăşi, suntem obligaţi să recunoaştem similitudinea cu starea decadentă a sistemului politic şi economic al României anului 2016 d.Hr.

Întemeindu-şi viziunea etnocratică asupra economiei pe noţiunea de profesiune, Nichifor Crainic ajunge la o concluzie care astăzi, la o analiză superficială şi eventual afectată de „corectitudinea politică”, ar provoca tresăriri şi chiar iritare adepţilor necondiţionaţi ai democraţiei burgheze, capitaliste şi neoliberale. Concluzia este că etnocraţia corporativă, cu a sa piatră a unghiului care este profesiunea, va elimina partidele politice, datorită anulării oricărui cadru politic şi economic care să permită lupta de clasă. Pentru Crainic, „valorificarea politică a profesiunilor se impune ca un principiu cardinal al realizării blocului majoritar autohton. Această valorificare politică a muncii, pe lângă esenţa morală pe care o aduce în viaţa politică, atrage după sine suprimarea luptei de clasă şi dispariţia partidelor, care au pulverizat forţele naţiunii.”[13]

În aplicarea principiului profesiunii, Nichifor Crainic se confruntă cu dificultăţile provocate de un context social-politic şi economic în care majoritatea entităţilor economice, şi deci, implicit, a profesiunilor, era controlată, acaparată de străini, de alogeni, în detrimentul majoritarilor români, aceştia fiind victime ale unei adevărate invazii care nu însemna nimic altceva „decât acapararea de către străini a celor mai multe din profesiuni. Acesta e parazitismul de care sufere în mo­mentul de faţă întregul nostru organism naţional.”[14]

Soluţia nu este însă aceea a unei revoluţii extremiste, ci a corporatismului etnocratic ca „un corporatism rectificat după principiul proporţionalităţii numerice, după criteriul etnic, (…) adică restabilirea dominaţiei româneşti, după legea sângelui şi a duhului autohton, reîntronarea majorităţii etnice în centrul de gravitate al statului, reîmproprietărirea ei în patrimoniul strămoşesc.”[15] De fapt, Cranici dorește nu înlăturarea din viața economică a minorităților, ci redistribuirea corectă și morală a avuției economiei naționale în temeiul criteriului numeric, controlul sistemului economic revenind, de drept, celor care formează majoritatea cetățenilor statului român, adică românilor, aceasta cu atât mai mult cu cât acumularea de capital, de întreprinderi economice, de bogății în mâinile celor mai mulți dintre minoritarii străini, alogeni, fusese făcută prin mijloace necinstite, imorale și ilegale.

Propunând o raționalizare a profesiunilor, Nichifor Crainic consideră că se realizează o echitate la nivelul tuturor cetățenilor statului, în temeiul apartenenței lor la propria etnie și conform cu prezența cantitativă în stat. Prin această raționalizare se obține „pe de o parte, românizarea profesiunilor, iar, pe de altă parte – admiţând proporţia numerică – raționalizarea profesiunilor devine adevărata expresie a echităţii faţă de populaţiile eterogene. Drepturile acordate lor nu pot fi privilegii de parazitism în vlaga organismului nostru naţional, ci concesiuni de participare prin muncă cinstită la viaţa şi la gloria statului naţional, creat de noi. Noi, românii, suntem însă baza şi centrul acestui stat; elementele eterogene alcătuiesc periferia lui atâta vreme cât nu aderă fără restricţie la fiinţa neamului nostru.”[16]

Imaginându-ne că am aplica acest principiu la economia României vremurilor noastre, nu s-ar îngădui ca, de exemplu, marile resurse naturale ale ţării noastre, precum petrolul, aurul, pădurile, pământul agricol etc. să fie în proprietatea unei minorităţi a acţionariatului unei multinaţionale de aiurea, străină de Naţiunea Română, ci ar fi redate patrimoniului economic naţional, pentru a contribui, pe deplin, la prosperitatea Statului Român.

Adâncindu-se tot mai mult în detaliile concrete ale sistemului economic, Nichifor Crainic atinge problema delicată, stringentă – şi atunci, dar şi în România noastră de azi – a agriculturii româneşti. Aflată în proprietatea directă sau indirectă a străinilor, agricultura românească eşua în a satisface nevoile de consum ale Statului Român, sărăcind pe ţăranul român, şi devenise o sursă importantă de câştig pentru grupuri de interese străine. Nichifor Crainic operează fără menajamente şi propune, aproape cu duritate, măsuri economice şi juridice naţionale pentru românizarea agriculturii, prin intermediul unui mare plan de stat:

Interzicerea dreptului străinilor de a cumpăra teren în România: „Marea certitudine istorică, şi anume: că România e pământul neamului românesc trebuie să se traducă în actualitate prin proprietatea individuală a fiecărui plugar român. în momentul când plugarii ar înceta să mai fie proprietari ai ţarinii, poporul întreg s-ar găsi suspendat în vânt, iar România ar deveni o ficţiune. Nu se poate admite, deci, în nici un caz ca veneticii să cumpere cu bani bucăţi din pământul românesc.”[17]

Dezvoltarea intensivă şi extensivă a terenurilor agricole, românizarea lor: „Suprafaţa arabilă a României trebuie sporită prin secarea mlaştinilor, prin salvarea terenurilor inundabile şi prin îmbunătăţirea celor degradate. Deposedarea evreilor şi a veneticilor, indiguirile, canalizarea râurilor şi ferti­lizarea râpelor şi a nisipăriilor vor face să dispară aşa-zisul proletariat rural, legându-1 de pământ prin împroprietărire. (…) Cine nu e încă vrednic să-şi cultive ogorul n-are dreptul să-l vândă: statul trebuie să-I oblige să-l cultive raţional.”[18]

Masive lucrări de amenajări funciare şi electrificare a zonelor rurale: îndiguirea şi canalizarea râurilor va constitui o mare operă de civilizaţie a României. navigabilitatea interioară, electrificarea ţării, irigaţia în agricultură şi şoseluirea de-a-lungul cursului apelor. Cea mai mare ruşine pentru un popor agricol e să-şi importe hrana în anii de secetă. Irigaţia e remediul secetei şi totdeodată un mijloc de intensificare a producţiei.”[19]

Organizarea corporatistă a ţărănimii, în temeiul profesiunilor specifice agriculturii şi comunităţilor rurale: Economia rurală nu va putea progresa niciodată dacă vom continua să considerăm otova lumea de la ţară ca o „clasă“ unică. în realitate nu există o clasă ţărănească unitară. Ţăranii au îndeletniciri cu totul diferite unele de altele. Unii sunt plugari, alţii pescari, alţii podgoreni, alţii crescători de vite, alţii pomicultori, alţii meseriaşi, ca moţii, şi aşa mai departe. îndeletnicirile lor diferă după regiunile atât de variate ale ţării. Un progres metodic nu se poate realiza în economia rurală decât distingând în masa ţărănească aceste profesiuni aparte şi constituindu-le în corpuri, – în corporaţii fiecare cu problemele sale specifice.”[20]

Eficientizarea activităţii agricole, transformată în izvor de prosperitate naţională: Rodnicia naturală a pământului românesc este incomparabil mai mare decât îi trebuie acestui popor ca să trăiască. (…) Statul e dator prin toate mijloacele ce-i stau la îndemână să-i formeze ţăranului român o  mentalitate economică. Cu alte cuvinte, fiecare ţăran trebuie să ajungă perfect conştient că el munceşte pentru un scop întreit, şi anume: pentru hrana lui, pentru hrana întregului popor şi pentru hrana de export.”[21]

Acordarea de credite ieftine pentru agricultori, acces la utilaje agricole şi la consiliere ştiinţifică de specialitate: Intensificarea producţiei necesită un credit ieftin, canalizat de stat exclusiv printr-un sistem nou creat de bănci profesionale; un inventar furnizat de industria autoh­tonă, eventual etatizată; un misionarism al agronomilor învestiţi cu puteri categorice de raţionalizare a culturii agricole.”[22]

Comercializarea directă a produselor agricole, de către corporaţiile ţărăneşti, excluderea speculanţilor, a intermediarilor şi a burselor de mărfuri agricole: Valorificarea însemnează industrializare a pro­duselor şi comercializare. Corpurile constituite ale dife­ritelor profesiuni rurale pot ele singure în colaborare cu statul să realizeze acest îndoit deziderat. Principiul fundamental al valorificării trebuie să fie excluderea totală a speculantului dintre producător şi consumator. Jocul criminal de la bursa cerealelor trebuie suprimat.”[23]

Depolitizarea activităţii agricole, eliminarea influenţelor politice: „Cooperaţia (ţărănească n.n.) va fi însă un mare instrument al economiei rurale numai într-un regim corporativ, adică fără partide.”[24]

Organizarea la nivel naţional, pe principii corporatiste şi etnocratice, a ţărănimii: Marile probleme ale agriculturii în general – salvarea terenurilor inundabile, canalizările, electrificarea şi irigaţia, aprovizionarea, industrializarea şi comer­cializarea – nu se vor putea înfăptui decât printr-un plan sistematic de construcţie, alcătuit şi susţinut de stat în colaborare cu marele consiliu compus din reprezentanţii tuturor profesiunilor rurale.”[25]

Nichifor Crainic – definitiv şi romantic îndrăgostit de ţărănime şi de satul românesc – priveşte la ţărănime nu neapărat din perspectiva criteriului social, de fapt, el refuzând să o considere o clasă socială, ci evidenţiind caracteristica profesională a acesteia. Ţăranii sunt, prin urmare, locuitorii români ai satului românesc care practică diferite profesiuni în chivernisirea pământului agricol, dăruind ţării pâinea cea de toate zilele. Doar aceste profesiuni şi rodul lor – producţia agricolă – conferă ţăranului român un rol deosebit de important în cadrul sistemului economic al etnocraţiei corporative. Profesiunea agricolă este atât un mod de a câştiga cinstit cele necesare traiului, cât şi o datorie nobilă îndeplinită faţă de naţiune şi de statul etnocratic, prin contribuţia la prosperitatea naţională.

În economia României interbelice, alături de ţăranul român, o altă forţă socială începea să se organizeze şi să-şi solicite locul şi drepturile în societatea burgheză şi capitalistă – muncitorimea. Asupra acesteia îşi canaliza forţele Moscova bolşevică, prin intermediul P.C.d.R., adevărată agentură de spionaj şi manipulare a URSS în România.

„În 1920, are loc la Moscova Internaționala Comunistă sau Cominternul, prezidată de Vladimir Ilici Lenin. Aceasta reunește toate partidele comuniste, socialiste și muncitorești din lume, care se vor afilia la Internaționala a III-a. Din România, a participat Partidului Socialist, care a fost nevoit să îndeplinească 21 de condiții ultimative pentru aderarea la Internațională. Cea mai importantă, a 12-a, stipula că toţi membrii sunt obligați să întreprindă acţiuni deschise sau camuflate, pentru a servi scopurilor fixate de Moscova. De asemenea Partidul Socialist trebuia să își schimbe orientarea într-una comunistă.”[26]

Înfiinţat în anul 1921, P.C.d.R. a reuşit să organizeze, până în 1931, „trei congrese (1922, 1924 și 1928), care au fost defapt etape într-o continuă înnoire a elitei conducătoare. Primul Comitet Central ales la Congresul al II-lea din octombrie 1922 îi avea în componență pe Gheorghe Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, Marcel Pauker, Ana Pauker, Petre Borilă, Elek Köblös, ș.a. La cel de-al III-lea Congres al Partidului (august-septembrie 1924), de la Viena, are loc o creștere masivă a ingerinței Cominternului: România devine, potrivit documentelor congresului, un stat de „naționalități”, iar Basarabia părea încă în așteptarea reunirii cu proaspăt înființata URSS.”[27]

Pe muncitori, Nichifor Crainic îi vede vrăjiţi de ideile marxiste, care văd capitalul de o parte, iar munca la antipodul lui, se consideră ca atare, duşmani neîmpăcaţi ai proprietăţii individuale. Visând mereu la zarea de sânge â revoluţiei universale, ei se ştiu în război latent cu patronii. Grevele ce izbucnesc la intervale anumite, după o tactică şi la b comandă nevăzută, nu sunt decât manevrele pregătitoare ale acestui război ce trebuie să vină.”[28] Considerând că muncitorii sunt, de fapt, nişte victime ale ai „învăţăturii lui Karl Marx, otrava vieţii moderne şi sâmburele blestemat al tuturor crimelor uriaşe, ce îneacă în valuri de sânge istoria contimporană”[29], Crainic propune o soluţie naţională în stingerea unui conflict ce părea de neîmpăcat, acela între proletari şi capitalişti. Această soluţie îşi află izvorul în analiza luptei de clasă din perspectiva Creştinismului Ortodox şi în contestarea explicaţiei materialist-dialectice şi istorice proferate de Karl Marx.

Pentru Nichifor Crainic, principala cauză a luptei de clasă între proletari şi capitalişti este descreştinarea acestora.

„Karl Marx a învăţat pe muncitori să urască pe Iisus Hristos, înfăţişându-le creştinismul ca şi cum ar fi ocrotitorul capitaliştilor împo­triva proletariatului. La rândul lor, capitaliştii s-au depărtat de Iisus fiindcă nu altul decât El e cel care ne-a învăţat că nu putem sluji totodată şi lui Dumnezeu şi lui Mamona 1W, idolul banului. Şi astfel lumea industrială modernă, lumea beligeranţilor patroni şi lucrători, s-a descreştinat din aceste două cauze contrare. Dar lipsa creştinismului din această lume e lipsa iubirii dintre oameni. Ne urâm unii pe alţii fiindcă nu mai suntem creştini.”[30]

Muncitorul este privit de Nichifor Crainic – de această dată oarecum diferit de modul cum se raportează la ţăranul român, poate şi pentru că Crainic îl considera pe ţăran ca fiind încă posesor al valorilor creştine – dintr-o perspectivă deopotrivă etnică şi creştină, şi abia, în plan secund, din perspectiva funcţiei lui economice.

„În calitate de român, spune Crainic, munci­torul mă interesează fiindcă şi el e trup din trupul neamului meu şi suflet din sufletul meu. în calitate de creştin, mun­citorul mă interesează fiindcă e un om care suferă, iar Iisus Hristos ne învaţă că cei umiliţi şi ofensaţi sunt fraţii lui mai mici şi nu putem să-l iubim pe el dacă nu-i iubim pe ei.”[31]

Odată mărturisită dimensiunea etnico-creştină, Nichifor Crainic propune ca soluţie economică pentru reintegrarea totală a muncitorimii în corpul şi sufletul românesc, împroprietărirea muncitorului. Muncitorul trebuie să deţină proprietate individuală, anulându-se astfel teza marxistă conform căreia proprietatea este un furt. Crainic demonstrează simplu, în câteva cuvinte, eroarea acestei teze marxiste, când spune că aceasta e una dintre cele mai mari minciuni spuse în numele ştiinţei. Fiindcă, dacă n-ar fi fost încă proprietate, cel care a devenit întâiul proprietar, de la cine oare ar fi putut să fure? Proprietatea nu e un furt: ea e un drept firesc şi o necesitate a vieţii.”[32]

Soluţia de reintegrare a muncitorimii, deşi anti-marxistă, se îndreaptă împotriva capitalistului, în măsura în care acesta are un comportament economic necreştin, supus patimei lăcomiei şi îmbogăţirii pe nedrept.

„Dar dacă proprietatea nu e un furt, excesul de proprietate da, acesta e un furt! Sunt îndreptăţit să am atât cât îmi trebuie pentru viaţa mea şi a alor mei, dar când patima de bogăţie mă împinge să acumulez averi de o mie de ori mai mult decât nevoile unui trai omenesc, atunci devin un tâlhar. Fiindcă atunci, dacă imensa mea avere e rezultată din întreprinderi bancare, înseamnă că am speculat pe datornici; dacă e rezultată din întreprinderi industriale, înseamnă că am spoliat pe lucrători şi pe consumatori; dacă e rezultată din lovituri politice, înseamnă că am furat ţara întreagă. încă o dată deci, pro­prietatea e un lucru firesc, dar excesul de proprietate e un furt. Dreptatea socială nu se face prin suprimarea dreptului de a poseda, ci prin suprimarea excesului de bogăţie.”[33]

Observăm că Nichifor Crainic răstoarnă toată argumentaţia marxistă, elimină fundamentul luptei de clasă şi îl înlocuieşte cu norma morală creştină, cu porunca dumnezeiască „Să nu furi!” Împroprietărirea muncitorilor îşi va afla sursa în limitarea exceselor capitaliştilor, probabil prin limitarea la un anumit plafon a profitului, dividendelor revenite acestora şi participarea muncitorilor la proprietatea fie asupra întreprinderii industriale, fie asupra profitului, prin împărţirea echitabilă între muncitori şi capitalist.

În Programul Statului Etnocratic, Nichifor Crainic detaliază o serie de măsuri economice, sociale și politice care vor fi adoptate pentru dorita reintegrare a muncitorimii românești. Avem aici o reeditare, în spirit românesc, a modelului corporatist italian:

„Statul etnocratic afirmă: modul firesc de a trăi e ca toată lumea să aibă proprietate individuală; deci şi tu, proletar, trebuie să ai cel puţin o casă a ta. Proprietatea individuală pentru muncitori e mijlocul categoric de combatere a comunismului iudaic. Principiul statului etnocratic este că muncitorul e asociatul şi colaboratorul patronului. Muncitorii vor fi organizaţi în sindicat naţional. Patronii vor fi organizaţi în sindicat naţional. Amândouă sindicatele alcătuiesc organizaţia profe­sională a muncii industriale şi comerciale. La conducerea întreprinderii vor participa şi delegaţii muncitorilor posesori de acţiuni de muncă. Numărul orelor de muncă, salariile şi preţurile fabri­catelor se vor stabili împreună de patroni şi muncitori. O parte din câştigul anual se va transforma în acţiuni de muncă ale muncitorilor la întreprindere. Economiile sociale vor fi deparazitate de birocraţie şi reorganizate în vederea creării de: cantine, spitale, grădini de copii, şcoli speciale pentru fiii lucrătorilor, cu învă­ţământ gratuit, ajutoare de boală şi accidente, pensiuni de bătrâneţe. Se vor reglementa concediile de odihnă.”[34]

În mod deosebit, măsura acordării de proprietăţi individuale muncitorilor, coroborată cu măsura restaurării demnității acestora, în cadrul etnocrației corporative, lichidează lupta de clasă dintre muncitori și capitaliști, în caz contrar, prin eșecul demersului, avertizează Crainic, „ar dăinui fără capăt conflictul dintre capital şi muncă, o rană mereu sângerândă în organismul social al României. Ea nu şi-ar putea găsi leacul decât sau în strivirea patronilor de către lucrători – ceea ce ar însemna revoluţia proletară şi distrugerea statului naţional – sau în oprimarea lucrătorilor de către patroni – ceea ce n-ar însemna în nici un caz pacea socială şi solidaritatea românească de care statul nostru are nevoie.”[35]

În România vremurilor noastre, elita politică promovează o viziune capitalistă asupra economiei românești, în practică, liderii politici și acoliții lor manifestându-se ca niște jefuitori ai avuției naționale, în complicitate cu marile companii multinaționale și cu sistemul bancar străin. În acest context, conceptul de etnocrație corporativă promovat de Nichifor Crainic merită actualizat, reevaluat și folosit pentru dezvoltarea unei viziuni politice și economice naționale și creștine, care poate salva de la dezastru Națiunea noastră…

[Prima parte a acestui studiu: Nichifor Crainic şi viziunea etnocratică asupra Statului (I)]

 

ortodoxie-si-etnocratie-nichifor-crainic

 

[1] Ziarul Financiar, „Am invadat Occidentul…”, site: http://www.zf.ro/eveniment/am-invadat-occidentul-cei-mai-multi-straini-din-vestul-europei-sunt-romani-2-2-milioane-peste-marocani-turci-sau-polonezi-14926235 accesat la data de 22 ian. 2016

[2] DIGI 24, „România furată, bilanţ provizoriu…”, site: http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Special/Romania+furata/EDITIE+SPECIALA+ROMANIA+FURATA+bilant+provizoriu+Statul+a+pierdu accesat la data de 22 ian. 2016

[3] Nichifor Crainic, „Ortodoxie şi Etnocraţie” – Spiritul autohton – Editura Albatros, Bucureşti 1997, pag. 165

[4] RostOnline.ro, Alina Ioana Dida, „Ceva despre România interbelică (I), site: http://www.rostonline.ro/2015/08/1-ceva-despre-romania-interbelica/ accesat 23 ianuarie 2016

[5] Ibidem.

[6] Nichifor Crainic, „Ortodoxie şi Etnocraţie” – Spiritul autohton – Editura Albatros, Bucureşti 1997, pag. 165

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, pag.166

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem, pag. 168

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, pag. 169

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, pag. 170

[17] Nichifor Crainic, „Ortodoxie şi Etnocraţie” – Cultul moşiei strămoşeşti – Editura Albatros, Bucureşti 1997, pag. 173

[18] Ibidem.

[19] Ibidem, pag. 174

[20] Ibidem.

[21] Ibidem, pag. 175

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx: O introducere în istoria comunismului românesc, Ed. Curtea Veche, București, 2007,  p. 20 apud Andrei Popa, Revista HISTORIA, „PCR în slujba Moscovei: Activitatea din perioada interbelică” site: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/pcr-slujba-moscovei-activitatea-perioada-interbelica#_ftn4 accesat 24 ianuarie 2016

[27] Vladimir Tismăneanu, op. cit., p. 90 apud Andrei Popa, Revista HISTORIA, „PCR în slujba Moscovei: Activitatea din perioada interbelică” site: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/pcr-slujba-moscovei-activitatea-perioada-interbelica#_ftn4 accesat 24 ianuarie 2016

[28] Nichifor Crainic, „Ortodoxie şi Etnocraţie” – Cultul moşiei strămoşeşti – Editura Albatros, Bucureşti 1997, pag. 177

[29] Ibidem, pag. 178

[30] Ibidem.

[31] Ibidem, pag. 179

[32] Ibidem, pag. 183

[33] Ibidem.

[34] Nichifor Crainic, „Ortodoxie şi Etnocraţie” – Programul Statului Etnocratic – Editura Albatros, Bucureşti 1997, pag. 265

[35] Nichifor Crainic, „Ortodoxie şi Etnocraţie” – Cultul moşiei strămoşeşti – Editura Albatros, Bucureşti 1997, pag. 184

The following two tabs change content below.
Marcel Răduț Seliște

Marcel Răduț Seliște

Preot ortodox în Craiova, publicist şi activist civic. A publicat volumul ”Cu căruța prin democrația românească” (2009), o culegere de editoriale și comentarii politice publicate în diferite ziare și periodice, iar în 2011, volumul ”Jurnal Cubanez - Amintiri din Absurdistan”, o carte mărturisire despre o misiune umanitară pe care a realizat-o autorul în Cuba comunistă, în sprijinul dizidenților anti-castriști.

3 gânduri despre “Nichifor Crainic, despre Statul Etnocratic Român şi românizarea sistemului economic naţional (II)

  1. Acest stat „etnocratic”, desi cu siguranta are cateva puncte de vedere interesante, reprezinta o aberatie economica, venita din strafundurile unei viziuni romantice, idealizate ale mediului rural. Pe alocuri el devine totalitar, dorind abolirea partidelor politice si o deviere periculoasa spre un sistem de casta(„Cine nu e încă vrednic să-şi cultive ogorul n-are dreptul să-l vândă: statul trebuie să-I oblige să-l cultive raţional”- adica daca te-ai nascut taran trebuie sa ramai asa!?!?). Sistemul corporatiilor pare a fi luat cu copy-paste din ideile lui Mussolini, si nu par sa difere prea mult de „cooperative”. Probabil si daca ar fi implementat, s-ar savarsi cu multe abuzuri, cu confiscarea proprietatii multor oameni destoinici si inteligenti, sub pretextul ca ar fi „straini”. Singurul sistem economic eficient este cel capitalist, de piata. Nu este un sistem perfect dar exista tari in care el arata bine, lucru care nu se poate spune despre celelalte.

  2. @Big Man – Teoria Statului Etnocratic trebuie studiata pe de o parte, in contextul epocii in care a fost scrisa, iar pe de alta parte, fara politizarea analizei. Dumneata, Big Man, arunci cateva vorbe, insa fara argumentele de rigoare. Orice teorie economica si/sau politica este conceputa intr-o anumita epoca, de un autor conditionat de educatia, mentalitatea, originea etnitca, religioasa etc. care ii definesc persoana. Nu exista vreo teorie de acest fel care sa fie confirmata ca fiind absolut viabila (nici teoria capitalismului ca „singur sistem economic eficient”, cum zici dumneata, nici teoria marxista a comunismului). Gandirea economica si politica a lui Nichifor Crainic poate si trebuie studiata, eventual valorizata, in limitele pragmatismului si ale contextului social-politic in care traim, pe fondul loialitatii noastre fata de Natiunea Romana. Daca vrei, ceea ce propune Crainic este un fel de protectionism national asupra economiei si resurselor, cu un stat care intervine puternic in economie. Sunt tari in lume, inclusiv democratice, care practica o astfel de politica economica. Norvegia este un exemplu foarte bun – traieste din petrol, ca resursa naturala aflata in proprietatea statului, banii obtinuti fiind alocati norvegienilor, prin masuri guvernamentale destinate, in majoritate, pastrarii unui nivel de trai ridicat. Sistemul norvegian nu este capitalist si nici socialist, insa are trasaturi din ceea ce Crainic numeste corporatia etnocratica. Dumneata lauzi capitalismul. Priveste la statistici, vezi cat la suta din populatia lumii controleaza avutia planetara si cat la suta moare de foame, si dupa asta, mai vorbim cat de eficient este capitalismul. Asta daca nu vorbesti despre eficienta lui in beneficiul elitei sistemului bancar si multinationalelor… Despre partidele politice, atat iti cer: dovedeste-mi, te rog, ca in anii de democratie postdecembrista au existat sau exista in Romania partide poltice asupra carora sa nu poata fi aplicata analiza lui Crainic. Daca imi dovedesti, da, voi spune si eu ca Nichifor Crainic s-a inselat. Pana atunci, Big Man, numai bine iti doresc.

  3. Big Man, ai impresia ca „New Deal”-ul lui Roosevelt nu a savarsit multe abuzuri??? Evident ca in comparatie cu ce s-a intamplat in URSS toti par mici copii, dar asta nu inseamna ca trebuie trecute cu vederea. Ceea ce este deranjant este „ciocul mic” in dubla masura: despre capitalism numai de bine (nu se discuta niciodata punctele lui slabe si culmea, spre binele lui, ca sa poata fi imbunatatit ori schimbat), iar despre alternative, numai de rau.

    Vrei sa-ti spun un secret? Societatea asta globalista are mai putine in comun cu capitalismul autentic decat cu corporatismul lui Mussollini. Daca ai probleme cu corporatismul lui Crainic, poate ar fi bine sa citesti Tratatul Stabilirii unui Mecanism de Stabilitate, unde tarile contractante sunt efectiv niste actionari ai unei societati comerciale, care este UE. Problema apare acolo unde cei chemati sa verifice functionarea acestui mecanism au niste drepturi peste omul obisnuit, fiind imuni la orice fel de control exterior din partea statelor membre. Este efectiv intoarcerea la un sistem de sorginte medievala, cu mult mai „strafund” decat ce acuzi tu. Este practic intoarcerea la starile evului mediu, singura schimbare fiind bancherii in locul clericilor la starea intai, si politicienii in schimbul aristocratiei la starea a doua, pe locul trei ramanand, ca si pana acum, omul de rand. Crezi ca e o schimbare binevenita??? Pe vremea Inchizitiei erau cateva duzini de inchizitori care strabateau cu carutele o Europa fara drumuri, acum sunt cu zecile de mii si au la dispozitie super-tehnologii. Iarasi, te simti mai linistit in comparatie?

    Atunci cand vrei sa „ramai” intr-un sistem pe care-l crezi bun, ar trebui sa faci doua lucruri: primul, sa te asiguri ca intr-adevar sistemul ramane asa cum il doresti (ceea ce este fals, pentru ca sistemul a „evoluat” nepermis de mult si intr-o directie care-i denatureaza trasaturile fundamentale), iar al doilea, sa faci comparatia chiar cu ceea ce ti se pare tie rau, pentru ca ai sa fii surprins in cateva aspecte cripto-totalitare ale acestui tip de societate FOST capitalista, pretins democratica. Nu oricine pretinde ca e democrat chiar este – pana si Hitler a vorbit despre societatea lor drept „cea mai dreapta democratie”.

    Aparitia unor alternative chiar si doar puse in discutie nu poate fi decat o oportunitate binevenita, pentru ca din asemenea discutii putem ajunge la solutii care sa uneasca cetatenii pentru a-i proteja, caci singuri sunt prada usoara pentru oricine.
    Daca vrei un instrument infailibil pentru a detecta un sistem prost, uite urmatorul indiciu: daca un sistem dezbina sau invrajbeste cetatenii intre ei, atunci clar nu este bun. Daca-i uneste si duce la armonie, atunci probabil ca e pe calea cea buna.

Spune-ți părerea