Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide. Despre duhul „sfinţilor închisorilor” (I)

„Ioane, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!“ – au fost ultimele cuvinte ale lui Valeriu Gafencu adresate lui Ioan Ianolide înainte de a-şi da sufletul în mâinile Domnului. Totul se petrecea la sanatoriul penitenciar Târgu-Ocna, pe 18 februarie 1952.

Acum ne aflăm şi în preajma unei alte aniversări, de data aceasta una rotundă: pe 5 februarie se împlinesc trei decenii de la urcarea lui Ioan pe scara cerească menită să-l ducă la reîntâlnirea cu iubitul său prieten şi împreună-mărturisitor Valeriu. Fără îndoială că, acolo în ceruri, i-a putut spune că s-a ţinut de cuvânt. Că duhul acela comun al lor, al sfinţilor închisorilor, a fost dus mai departe iar testamentul lor a fost transmis posterităţii. În ajunul morţii sale, Ianolide nu putea anticipa cu puterea raţiunii care va fi soarta manuscriselor sale pe care a reuşit să le scoată, cu infinite precauţii, în afara ţării (le-a trimis iniţial Anei-Maria Marin, soţia lui Vasile Marin, martirul căzut pe frontul spaniol în apărarea crucii). Dar avea cu siguranţă tainica încredinţare că această lucrare a lui Dumnezeu se prelungeşte şi dincolo de zidurile temniţei, locul unde şi-a avut începuturile, că ea va continua şi va deveni cunoscută în întreaga lume.

Şi într-adevăr, aşa s-au petrecut lucrurile. Prin pronia dumnezeiască scrierile lui Ioan Ianolide s-au păstrat şi s-au făcut cunoscute prin publicarea lor sub forma mai multor cărţi. Numai datorită acestora putem şti cu adevărat cine a fost Valeriu Gafencu, cel supranumit de Nicolae Steinhardt „Sfântul Închisorilor”, apelativ care avea să se încetăţenească în conştiinţa colectivă românească.

Referiri la Valeriu Gafencu şi la sfinţenia sa apar în numeroase scrieri aparţinând literaturii memorialistice din închisori, începând cu „Jurnalul Fericirii”. Dar numai cărţile lui Ianolide reuşesc să fie cu adevărat o fereastră înspre lumea interioară a „sfinţilor închisorilor”, izbutind totodată să prezinte în mod coerent şi nota specifică a viziunii lor creştine.

Chiar dacă autorul nominal, cronicarul, cel care redactează şi sistematizează, este Ianolide, foarte multe din ideile expuse aparţin de fapt la origine lui Valeriu Gafencu. A fost deci o împreună-lucrare a lor, în principal a lui Valeriu şi Ioan. Căci la niciun alt autor apropiat lor nu aflăm o prezentare atât de detaliată a acestei concepţii izvorâte ca răspuns al omului care năzuieşte spre îndumnezeire în condiţiile unor suferinţe inimaginabile, aflat sub permanentă teroare, într-o atmosferă de-a dreptul apocaliptică. Viziunea lor respiră fervoare mistică, forţă duhovnicească, putere de transformare a conştiinţelor şi frapează mai ales prin dimensiunea comunitară care este adăugată binecunoscutei lupte duhovniceşti pe care creştinul o duce cu patimile şi cu forţele răului. E o concepţie izvorâtă din dragostea lor pentru întreaga lume, pe care o îmbrăţişează într-un mod integral cu o iubire aprinsă din focul iubirii lui Dumnezeu pentru toată creaţia Sa. Cheia ei de boltă e conştientizarea faptului că biruinţa în această încleştare duhovnicească cu un caracter universal e posibilă numai cu ajutorul lui Hristos.

Biografiile acestor oameni care şi-au împlinit cu prisosinţă chemarea sunt binecunoscute. Grupul „misticilor de la Aiud” provenea din rândul Frăţiilor de Cruce, organizaţia de tineret legionară. Datorită acestei apartenenţe au fost închişi încă din 1941 de către regimul Antonescu, în urma unor arestări în masă. „Vina” lor, ca şi în cazul altor mii de adolescenţi, nu a constat decât în identitatea pe care şi-au asumat-o, una care se limita strict la educaţia morală. Au rămas întemniţaţi şi ulterior preluării puterii de către comunişti, când iadul concentraţionar a încercat să-i doboare cu o înverşunare şi cu o ură sporită. Supravieţuitorii, asemenea lui Ioan Ianolide, s-au eliberat abia odată cu amnistia generală din 1964. Astăzi sunt bine documentate toate tribulaţiile lor în temniţele iadului, peste care aceşti sfinţi s-au ridicat triumfători. Unii dincolo de moarte, prin jertfa lor martirică, alţii prin viaţa în Hristos care a înflorit în sufletele azvârlite în malaxorul satanizării.

Învăţătura lor e de asemenea accesibilă oricui, numai că fragmentele relevante sunt rispite în corpul celor două cărţi ale lui Ioan Ianolide la care vom face referire. Bornele ei pot fi redate chiar prin titlurile acestora. Temelia o reprezintă „Întoarcerea la Hristos”, adică despătimirea şi viaţa lăuntrică. Finalitatea este redată prin „Deţinutul profet”, adică un mesaj profetic adresat posterităţii, o viziune lucidă despre evul apocaliptic al noului mileniu, pentru care teroarea roşie şi toate celelalte orori ale secolului XX nu au fost decât un preludiu.

În scrisoarea adresată Anei-Maria Marin ce însoţea manuscrisele sale, Ianolide scria anticipativ: „Mulţi vor fi şocaţi de viziunea prezentată de mine, dar ea va fi înţeleasă şi preţuită în mileniul trei. Acum e bine că pot comunica această veste. Am căutat adevărul creştin cel mai curat şi mai frumos. Sper că ne-am apropiat de el. Lumea creştină are nevoie de strălucirea puterii, de aceea îi trebuie o expresie politică fidelă. O astfel de expresie presupune o conştiinţă creştină şi o trăire în Duhul Sfânt. Sfinţii, eroii şi martirii acestui veac s-au apropiat de Hristos până la unirea cu El. Pe ei îi mărturisim. Fie strădania şi jertfa noastră spre slava lui Hristos şi mântuirea lumii. Amin.”

Rândurile care urmează se străduiesc aşadar să prezinte o expunere fidelă şi coerentă a ceea ce poate fi numit „duhul sfinţilor închisorilor”, a viziunii lor despre rolul şi puterea reală a lucrării creştine în lume.

Temelia acestei concepţii cu vocaţie universală o constituie viaţa lăuntrică, trăirea mistică în Hristos, iluminarea duhovnicească. Metamorfoza sufletelor acestor tineri români poate fi descrisă printr-o dinamică circulară. Ei veneau din lume, însufleţiţi de nobile idealuri morale. Aveau imprimat în conştiinţe şi reperul credinţei, erau animaţi de dorinţa de desăvârşire. În puritatea lor juvenilă, s-au trezit degradaţi brusc la condiţia de infractori, stigmatizaţi ca pericol social, azvârliţi după gratii. Şi, culmea, tocmai de un regim care se pretindea de asemenea anticomunist.

Meditând la destinul lor, la rostul acestor încercări prin care treceau în regimul de claustrare, au descoperit adevărata dimensiune a vieţii creştine: trăirea interioară. S-au desprins de cele lumeşti şi s-au dedicat zidirii duhovniceşti. Acesta a fost sensul „întoarcerii la Hristos”. Un proces ca o baie purificatoare, posibil numai în urma unei pocăinţe autentice (etimologic, înnoirea minţii prin conştientizarea propriilor păcate).

Din interiorul aceastei experienţe a harului, pe care au păstrat-o în permanenţă, s-au întors însă din nou cu faţa înspre lume. Cercul s-a închis, dar la un alt nivel decât începuse totul. Balastul unor păcate pe care le-au asumat şi conştientizat a fost lepădat, iar virtuţile pe care le avuseseră şi înainte le-au spiritualizat, le-au intensificat şi le-au ridicat pe o altă treaptă metafizică.

Astfel a luat naştere o sinteză absolut originală în formă, dar cât se poate de tradiţională în conţinut. În urma trării adevăratei vieţi lăuntrice, una de cea mai pură şi autentică factură filocalică, experienţa iniţială a virtuţilor omeneşti din şcoala educaţiei legionare a devenit una purificată şi transfigurată în Hristos. Ea a rămas totuşi ca o pecete indelebilă pe această concepţie numită de Ianolide creştinism integral. În esenţa ei vechea experienţă nu şi-a pierdut actualitatea, dar a fost lepădat balastul unor concepţii etice justiţiare, tributare mai degrabă contextului social şi istoric în care s-a format generaţia interbelică. Pentru mentalitatea de astăzi ele par revolute, dar aceasta numai pentru că s-a avansat într-un umanism fără Hristos, un moralism căldicel, în vreme ce adevărata depăşire nu poate avea loc decât întru El.

Viziunea aceasta a creştinismului integral, pe care Ioan Ianolide o înzestrează cu o încărcătură profetică, s-a cristalizat în mai multe etape.

Prima treaptă. Întoarcerea la Hristos

Prezentăm pentru început câteva citate esenţiale de la începutul cărţii „Întoarcerea la Hristos”, menite să redea momentul iniţial al adevăratei pocăinţe creştine:

De altfel, noi nu am pornit de la o ideologie, ci de la o credinţă şi pe parcurs am desprins din cuvântul lui Dumnezeu şi al Bisericii viziunea noastră despre lume şi viaţă. Nu am pornit să cucerim politic lumea, ci să cucerim propriile noastre suflete, modelîndu-le întru Hristos. N-am făcut acest lucru programatic, ci instinctiv dar azi înţelegem că ne-am situat pe o linie înaltă şi solidă.  (…)

Atunci am descoperit pe Hristos cel duhovnicesc. Deşi am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufleteşti şi strădaniile de desăvârşire. Şi am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar atât greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii. Cine se vrea creştin trebuie să fie cu adevărat creştin. Am purces deci să purificăm sufletele şi istoria de crime, de nelegiuiri, de abuzuri şi de tot păcatul. Am năzuit să trăim creştineşte şi ştim că până la moarte omul trebuie să îşi scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos. Descoperirea creştinismului i-a însufleţit pe cei mai buni dintre noi, dar nu fără reacţii negative şi brutale. În rândul legionarilor erau multe curente şi dezbinări. (…)

Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a onoarei şi a fost o luptă grea până când aşa zisa „demnitate şi onoare” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii.

Un moment greu a fost când autorităţile ne-au propus să mergem ca soldaţi pe frontul de Răsărit pentru a ne „reabilita” în faţa poporului. Ne-au cerut de asemenea şi o declaraţie de desolidarizare de trecutul nostru „politic”. Valeriu şi alţi câţiva au spus că nu au nimic de reabilitat dincolo de justiţia propriei conştiinţe. Doream să luptăm împotriva comunismului, năzuiam să unim ţara, dar nu ca deţinuţi, nu ca vinovaţi; nu aveam pe sufletele noastre nimic de „reabilitat” şi deci am refuzat frontul. Am refuzat şi desolidarizarea, nu pentru că nu aveam greşeli de care să ne desolidarizăm, ci pentru că procesul nostru de conştiinţă înfiera toate greşelile făcute fără a avea nevoie de imboldul unei elite politice al cărei reprezentant era un monstru ca Maiorul Magistrat. Nu am acceptat deci nimănui dreptul de a se infiltra în conştiinţele noastre. (…)

O altă atitudine frumoasă pe care a luat-o Valeriu, după episodul „reabilitării”, a fost următoarea: întrucât se punea accentul pe pedeapsă şi pe răzbunarea în lupta politică, el a susţinut că răzbunarea este a lui Dumnezeu. Nimănui nu-i este îngăduit să-şi facă singur dreptate. Creştinul iartă, creştinul se situează pe poziţia dragostei, singura virtute aducătoare de pace, singura atitudine care învinge şi nu este învinsă. Împotriva acestui punct de vedere s-au ridicat voci puternice şi el, încercând să se justifice, era tot mai singur. Cu toate acestea a rămas ferm în convingere şi cu timpul mulţi i s-au alăturat.

E de remarcat că această pocăinţă este una autentică, rod al propriilor procese de conştiinţă şi al confruntării cu principiile creştine. Acei tineri nu au admis în niciun fel ingerinţele altora, ale duşmanilor din exterior, refuzând lepădarea de un trecut “politic” în faţa şi la cererea lor. Nu a fost vorba de o cedare în faţa ticăloşiei şi propagandei diabolice a unor politicieni venali, şi implicit nu o confirmare a superiorităţii morale a acelora, ci doar recunoaşterea greşelii faţă de poruncile dumnezeieşti. Pentru cine e capabil să înţeleagă, adevărata superioritate morală rezidă tocmai în această smerire, în conştiinţa propriei vinovăţii şi păcătoşenii, ca temelie a urcuşului duhovnicesc.

– Cine se afirmă creştin trebuie să se poarte ca un creştin. Nu e îngăduită crima ca armă de luptă creştină. E necesar să mărturisim public greşelile trecutului pentru a pune un început nou. Nu sunt îngăduite nici tirania, fărădelegea şi abuzul.

Atitudinea exprimată aici de Valeriu Gafencu e cea corectă din punct de vedere creştin, adică dintr-o perspectivă absolută, ignorând complet criteriile care ţin mai degrabă de “corectitudinea politică” pe care le aplică unii. Creştinii trebuie să ştie să se jertfească, dar nu au voie să încalce poruncile evanghelice, nici măcar atunci când autorităţile tiranice se dedau la fărădelegi şi abuzuri. E o perspectivă superioară, care rupe spirala vicioasă a “acţiunii şi reacţiunii” şi a disputei privind legitimitatea unei atitudini în faţa pretinsei abjecţii a părţii celeilalte. În lumina principiilor creştine sunt condamnate toate erorile lumii româneşti interbelice, nu doar cele ale uneia sau alteia din părţi, aşa cum se practică îndeobşte, într-o dispută interminabilă.

În aceeaşi scriere a lui Ianolide, pe paginile următoare ne este schiţat un profil lăuntric mai detaliat al lui Valeriu Gafencu, care risipeşte cu totul concepţia falsă conform căreia starea de pocăinţă implică lipsă de atitudine sau pasivitate. Dimpotrivă, e vorba tot de virtuţile eroice, dar înveşmântate într-un autentic duh creştin. Ele sunt absolut necesare pentru lupta duhovnicească care trebuie dusă nu doar în propriul suflet, ci şi în exterior, în lumea din afară. Astfel, rândurile de mai jos conţin deja primii germeni ai concepţiei are avea să fie dezvoltată ulterior din ce în ce mai mult şi care avea să devină adevăratul testament al generaţiei “sfinţilor închisorilor”.

– Umilinţa şi pocăinţa nu sunt scopuri ale creştinismului, ci mijloace, nu sunt nici esenţa vieţii creştine, căci a fi creştin înseamnă a avea însufleţirea doririlor sfinte şi bucuria de a trăi. De asemenea, lepădarea de sine nu este depersonalizare, abandonare şi resemnare, ci este pasul necesar naşterii în viaţa cea adevărată, în duh. Nu ne caracterizează negaţia, ci afirmarea. Căci viaţa veşnică nu se dă celor învinşi, resemnaţi şi fricoşi, ci celor puternici şi curajoşi. Nu vor birui cei căldicei, ci cei ce vor învinge fiara apocaliptică. Intraţi deci pe poarta pocăinţei cu râvnă, aşteptând să se nască în voi Împărăţia Duhului Sfânt. Să plângem azi păcatele personale, să le plângem până ce ni se vor da lacrimi pentru curăţirea lumii. Nu vă fie frică de umilinţă, nici de mărturisirea păcatelor, ci credeţi că prin ele veţi fi purtătorii adevăratei lumini. Luaţi seama la Mântuitorul Hristos, la îndrăzneala cu care El a prăbuşit o lume şi a ridicat alta, la desăvârşirea pe care ne-a lăsat-o ca pildă – şi aşa să-L urmăm!

Despre importanţa conştiinţei păcatului în viaţa socială spunea:

– Conştiinţa păcatului nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemănătoare, mai mult, nu este nici numai restabilirea orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor şi stăpâniilor întunericului, care ţin în beznă şi robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creştine a lumii. Nu eşti creştin dacă ai fost botezat, mergi la biserică dar vieţuieşti după principiile societăţii egoiste, imorale, materialiste în care trăieşti. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat pas liber impertinenţei ateiste. (…)

E vremea, e vremea pocăinţei! răspundea Valeriu. Aveţi credinţă în voi! Izbăvirea va veni de la Dumnezeu. Oamenii ne-au părăsit. În acest secol toate neamurile sunt guvernate de atei şi de creştini de formă. A trebuit să ne confruntăm credinţa şi cu unii, şi cu alţii. Cred însă că aici se plămădeşte un duh evanghelic care va schimba lumea la faţă. Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!

Dacă fragmentele de mai sus sunt legate de perioada Aiud, următoarea caracterizare ţine de vremea petrecută la Târgu-Ocna, unde erau internaţi deţinuţii bolnavi de tuberculoză. E vorba de locul unde Valeriu Gafencu avea să treacă în curând la Domnul.

Duhovnicul său era un preot obişnuit, care însă sesizase adânca lui trăire lăuntrică.

– Sunt impresionat, ne-a mărturisit el după moartea lui Valeriu. Spovedania lui era o cercetare amănunţită a adâncurilor sufleteşti, o fină deosebire a duhurilor şi o dovadă a statornicirii lui în cea mai aleasă vieţuire creştină. Deşi nu păcate avea de mărturisit, ci trăiri, unele mai înalte ca altele, totuşi se smerea pe sine cu asprime. Îmi zicea : « Doresc să nu am nici o clipă de îndoială, în aşa fel încât să nu vină satana şi să-mi ia sufletul chiar atunci ». Cu toate că suferea mult, era plin de bucurie tainică. Rugăciunea lui era un suspin necurmat, o dorire nestinsă, o neîncetată unire cu Hristos. Niciodată nu ar fi acceptat nici cea mai mică ştirbire a adevărului. Judecata lui era dreaptă şi sinceră. Hristos era viu în el.

Fragmentul oglindeşte altitudinea duhovnicească şi starea de sfinţenie la care ajunsese Valeriu Gafencu. Asupra viziunilor mistice de care a fost învrednicit şi care întăresc această caracterizare, vom reveni ceva mai încolo.

Cu puţin timp înainte de moartea sa, Valeriu Gafencu avea să rostească câteva gânduri cu un cert caracter testamentar.

În ziua de prăznuire a Întâmpinării Domnului din 1952 ne-a chemat pe mine şi pe Gheorghe şi ne-a spus:

– Doresc mult să slujim Domnului întru totul şi întru toate. Suntem fiii Bisericii şi nu ne vom despărţi de ea. Se deschide o eră nouă în lume care trebuie umplută de duh, idei şi activităţi creştine. Creştinismul reînvie, dar sarcinile creştinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat. Nu se poate trăi cu sufletul în înalt iar cu viaţa de zi cu zi în egoiste şi mizerabile orânduiri sociale. Există o unitate şi continuitate în lume şi în viaţă, deci să nu părăsim nici un plan al existenţei noastre, ci prin toate, în toate să fim creştini. Duşmanii sunt mulţi din afară şi dinlăuntru, dar să nu uităm că lupta noastră este cu domniile şi stăpâniile întunericului. Lumea secolului nostru nu are nicăieri o înfăţişare creştină. Structura sufletească a omului civilizat este lipsită de Dumnezeu. Biserica nu are putere. Sunt deci de înfruntat forţe uriaşe, apocaliptice. Trebuie nebunia lui Hristos pentru a reîncreştina lumea. Aici noi am descoperit pe Hristos, Biserica şi creştinătatea. Purtăm în noi o experienţă atât de amarnică încât am fost umpluţi cu lumină. Cred că suntem datori să făgăduim că vom sluji lui Hristos şi oamenilor în modul în care am înţeles să o facem aici. Nu avem de la cine lua binecuvântare, dar o cerem de sus.

Valeriu rostea cuvintele limpede şi liniştit, încât lăsa impresia că nu din el, ci de la Hristos veneau îndrăzneala şi puterea cu care vorbea. Am făcut împreună o foarte scurtă rugăciune prin care am pecetluit pe Hristos în sufletele noastre şi peste viaţa noastră toată.

E o sinteză pe cât de succintă, pe atât de completă, a “duhului” despre care Valeriu Gafencu a lăsat cu limbă de moarte să fie transmis întregii lumi, printr-o lucrare străbătută de harul Duhului Sfânt.

(Partea a II-a: Treapta a doua. Lucrarea lăuntrică.)


Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost


25 de comentarii la „Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide. Despre duhul „sfinţilor închisorilor” (I)”

  1. „Umilinţa şi pocăinţa nu sunt scopuri ale creştinismului, ci mijloace, nu sunt nici esenţa vieţii creştine, căci a fi creştin înseamnă a avea însufleţirea doririlor sfinte şi bucuria de a trăi”.

    Nu, nu sunt scopuri, dar ele devin centrale si in ele isi au de fapt esenta trairea crestina. Ioan Botezatorul isi incepe propovaduirea cu „Pocaiti-va”, Iisus Hristos vine in lume cu cuvantul „Pocaiti-va”. As putea spune ca acest cuvant, impreuna cu smerenia sunt crucilale pentru crestini. Avem exemplul unor sfinti care in clipa mortii s-au rugat sa le mai fie ingaduita inca o ora de pocainta.

    Ceva foarte -foarte important a omis Ianolide si anume porunca lui Dumnezeu : Nu tineti minte raul.
    Astfel, el ajunge sa dedice spatii intinse amintirii raului. Descrie cu lux de amanunte trasaturile negative ale tortionarilor, ca si cand ar expune o disectie pe viu. Personal, in lipsa unei obisnuinte atat omenesti, cat si crestinesti cu astfel de lucruri oribile, am trecut peste aceste pasaje, adevarate carnagii onirice ale uni om care este bantuit de trecut. Nu poate a se numi vindecat , sau plin de iubire divina cel ce aduce in plan principal astfel de imagini.
    Invatatura de credinta ne spune ca nu este suficient sa implinesti doar unele porunci, ci cazand dintr-o singura porunca, te faci calcator al tuturor poruncilor.

    Nu pretind sa fiti de acord cu mine.
    Ridic doar un semn de intrebare.

  2. Cu tot respectul, care sunt acele pagini ale lui Ianolide care v-au oripilat? Ati citit atunci ceva despre Fenomenul Piteşti? Se vede ca nu.

    Ianolide nu scrie nici ca sa se defuleze si nici pentru faima lui personala. A se vedea istoria manuscriselor sale. El e hagiograful lui Valeriu Gafencu si prezinta un context, spre necesara intelegere a traseului sau catre sfintenie. Cu siguranta ca cele relatate in cartea sa nu reprezinta decat o mica parte din cele patimite. Strictul necesar pentru o perceptie adecvata a fenomenului spiritual din inchisori.

    • Tiberiu,

      Cred ca nu ati inteles cauza oripilarii mele. Altfel nu m-ati fi invitat sa citesc despre „fenomenul Pitesti”.
      Nu am fost oripilat de ceea ce este in stare sa faca un tortionar si pana unde poate ajunge cu cruzimea.
      Am fost oripilat de faptul ca un crestin care accede la sfintenie gaseste nimerit a expune partile cavernoase din disectia unor suflete asupra carora nu avem nicio autoritate, ori posesie. Judecata nu este a noastra, avem Judecator. Iar Judecatorul a spus foarte clar:”Eu nu am venit sa judec lumea”.
      Deci ar fi fost suficient sa treaca in revista toate cate le-a patimit, fara a penetra peretele despartitor.

      Numai un om cu sufletul anesteziat nu poate simti gheara angoasei care strabate ca un curent intreaga lui scriere. Iau un citat la intamplare, dar nu din acele portretizari ale tortionarilor (care m-au oripilat) si pe care nu le-as reproduce in nicio limba a pamantului:

      „Antihrist nu e un om păcătos, ci e un om demonizat, în care răul devine
      concepţie şi acţiune antihristică şi antiumană. Antihrist are ură conştientă împotriva lui
      Hristos, fiindcă Hristos nu S-a închinat satanei şi n-a vrut să devină împăratul unei lumi
      păcătoase şi mincinoase”.

      Cuvintele cu sens negativ care acopera mai mult de jumatate din cele doua fraze le scriu in ordine mai jos:

      antihrist
      pacatos
      demonizat
      raul
      antihristica
      antiumana
      antihrist
      ura
      impotriva
      satanei
      pacatoase
      mincinoase

      Si ce vedem? Mai mult de jumatate din enunt are impact negativ, ceea ce este mai mult decat un dezechilibru, este o anomalie lingvistica pentru acest gen de lucrare care se pretinde duhovniceasca. Din punct de vedere lingvistic exprimarea ascunde o suferinta psihosomatica drastica, escamotata de enunturi cu sens pozitiv.
      Scrierea este ticsita de cuvinte repetitive precum : raul, fiara, apocaliptic, forta, lupta.
      Asta este deci „bucuria” de a trai a crestinului ? In loc de a gasi pe parcursul scrierilor reflectia ideii ca „a fi creştin înseamnă a avea însufleţirea doririlor sfinte şi bucuria de a trăi” suntem sufocati de imagistica unei anxietatii paroxismice?
      Totul ia forma unei lupte, a unei incordari , a unei crispari, iubirea dispare, bucuria dispare, Insusi Hristos dipare devenind un factor neutru, insipid si detasat, care arunca totul pe umerii crestinilor.

      In realitate lucrurile stau altfel.

      ” Nu am venit sa fac lumea mai buna”- spune Hristos.

      De unde deci aceasta pornire de razboi impotriva lumii?

      „In lume necazuri veti avea, dar indrazniti, Eu am biruit lumea”- spune Hristos.

      Oare de aici sa fi pornit ideea razboiului dintre crestin si lume? Dar cum a invins Hristos lumea? Prin razboi, prin lupta ?
      Nicidecum, El a invins lumea suindu-Se pe Cruce.
      Suindu-Se pe Cruce El a invins lumea prin jertfa, prin bunatate, prin iubire, prin iertare. Tabloul se schimba. In loc de incrancenare, de rezistenta, Hristos ni se ofera, El aduce pacea, linistea, impacarea cu lumea si cu sine, iubirea, bucuria.

      Dumnezeu ne spune:

      „4. Şi am zis celor fără de lege: „Nu faceţi fărădelege!” şi păcătoşilor: „Nu înălţaţi fruntea!
      5. Nu ridicaţi la înălţime fruntea voastră, să nu grăiţi nedreptate împotriva lui Dumnezeu”.
      6. Că nici de la răsărit, nici de la apus, nici din munţii pustiei, nu vine ajutorul;
      7. Ci Dumnezeu este judecătorul; pe unul îl smereşte şi pe altul îl înalţă.
      8. Paharul este în mâna Domnului, plin cu vin curat bine-mirositor, şi îl trece de la unul la altul, dar drojdia lui nu s-a vărsat; din ea vor bea toţi păcătoşii pământului”.
      (ps.74)

      Citind aceste versete suntem tentati sa credem ca noi nu facem parte dintre cei pacatosi, ca nu ni se adreseaza noua. Dar cum nu? Nu suntem noi pacatosii pentru care Hristos S-a intrupat pentru a Se jertfi rascumparand pacatele noastre?

      „Nu pentru ce drepti am venit, ci pentru cei pacatosi”- spune Hristos.

      Deci cine este drept si nu se simte pacatos, sa iasa afara, caci Hristos nu a venit pentru drepti, ci pentru noi,cei pacatosi.
      Si din acea drojdie vom bea cu totii, pentru ca sa nu inaltam fruntea, sa nu ridicam fruntea deasupra altor frunti.

      ” 2. Ca s-a facut in Ierusalim locul Lui si locasul Lui in Sion.
      3. Acolo a zdrobit taria arcurilor, arma si sabia si razboiul”.

      Iata cum arata inima unui crestin adevarat : Locas sfant in care armele si razboiul celui viclean nu-si mai au rostul. Inima lui a devenit locas al pacii, loc de inchinare si iubire. Ura, razboiul, lupta, antihrist toate au fost indepartate de Duhul Sfant.

  3. Nu vreau sa contest valabilitatea celor pe care le expuneti. Dar ma surprinde siguranta cu pretentii de infailibilitate cu care credeti ca puteti pune un diagnostic doar pe baza catorva fragmente, fiind vorba de un om pe care nu l-ati cunoscut.

    Intr-un alt comentariu de aici e postat un link catre o marturie directa. Fiica lui Radu Gyr il descrie in termenii urmatori:

    „Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea, creîndu-ți o stare sufletească specială, atât de liniște cât și de pace; de resemnare până la iertare.”

    Ar trebui sa intreb „pe cine sa credem?” dar cred ca intrebarea e superflua.

    • Tiberiu,

      Termenii negativi nu sunt un semn de dezechilibru, desigur, dar sunt macar un semn distinctiv intre pesimism si optimism. Asta in cel mai bun caz.
      Eu nu am cunoscut omul, eu vorbesc strict despre psihologia textului.
      E bine sa nu facem exagerari nici de-o parte ,nici de alta, pentru ca nu este bine nici a atribui calitati duhovnicesti fara merite duhovnicesti , nici a blasfemia daca acestea exista.
      Afirmatia unor oameni pot fi si ele credibile, desigur, totusi textul mi-e mai la indemana de analizat.

      Iata mai jos un citat mult mai optimist, dar care nu-mi inspira nimic duhovnicesc sau crestinesc, adica acel aer pe care trebuie sa-l respir citind o carte cu atari referinte :

      „Deţinutul aştepta această confruntare şi i-a zis:
      – Dar tu ce crezi?
      – Eu cred ce mi-ai spus tu. Dumnezeu e bun şi eu îl iubesc.
      – Aşa să-i spui şi tovarăşei la grădiniţă, iar dacă te va întreba cine ţi-a spus
      toate acestea, atunci să-i spui că eu te-am învăţat.
      – Bine, tataie, aşa am să fac!
      Copilul s-a luat cu joaca şi a început să cânte Internaţionala
      – Cine te-a învăţat? l-a chestionat bunicul.
      – Tovarăşa!
      Deţinutul avea părul măciucă şi pielea încreţită pe el. Îşi amintea de ostaşii
      sovietici, mărşăluind ca o turmă bezmetică spre Berlin, în imnuri bolşevice. Apoi, la scurt
      timp, îi bubuie şi azi în cap melodia Internaţionalei, cântată pentru prima dată de copiii
      români pe stadion, într-o mare festivitate.
      Pagina 14
      Durerea sufletească o simte organic. Geme în sine de neputinţă şi disperare.
      Nu are posibilitatea nici pe nepotul lui să-l ferească de otrava revoluţiei!
      Îşi dădu încă o dată seama cât de mult îl ocrotea puşcăria de această dramă a
      omenirii şi văzu cu ochiul minţii cum sute de milioane de copii din toate ţările lumii sunt
      captaţi mental şi spiritual de goliciunea materialismului dialectic. Copiii lumii moderne
      ies de sub oblăduirea sacră şi intră în conul energiilor satanice, rezultatul fiind dezastruos
      din toate punctele de vedere.
      Şi-a strâns nepoţelul la piept, cu sentimentul că-şi pierde propriul său suflet.
      Copilul i-a mai zis:
      – Tataie, un copil a spus tovarăşei că tatăl lui îl înjură pe Marx cu revoluţia
      lui. Ce e asta, tataie?
      Copilul cu pricina aparţinea unei familii din nomenclatură (conducere).
      Tovarăşa se îngălbenise.
      Deţinutul s-a înviorat într-un fel de bucurie inversă, ce-i demonstra că lumea
      nu este pierdută şi că într-o zi se va redresa”.

      Am redat mai pe larg, pentru a se intelege contextul.

      Ce vreau sa spun: nu ma regasesc ca crestin in niciuna dintre aceste „invataturi”.
      De ce trebuie vazuta lumea de pe baricade?
      De unde acest chin organic permanent? De unde aceasta neimpacare cu lumea, macinare la cel mai marunt gest?
      Energii satanice, durere organica, neputinta, disperare, dezastruos din toate punctele de vedere?

      Dintre toate acestea enumerate mai sus, un singur cuvant i se potriveste crestinului : neputinta. Caci in neputinta omului se arata putinta lui Dumnezeu.Restul sunt pur omenesti, adica ale omului vechi.
      Trebuie sa avem adevarata credinta, nu doar chipul adevaratei credinte, dar sa tagaduim puterea ei. Este mare diferenta.

      Iertati-ma, dar este absolut pe dos de ceeea ce citim in cartile sfintilor.
      Arhimandritul Sofronie, ucenicul sfantului Siluan Athonitul, spunea ca daca vrem sa fim niste crestini autentici, atunci trebuie sa ne asumam, asemenea lui Hristos, pacatul intregii lumi. Sa gandim ca noi am facut pacatele celorlalti. Sa ni le trecem in contul nostru, sa platim datoria altora (purtati-va sarcina unul altuia). Crestinii se rastignesc impreuna cu Hristos, Hristos Cel asemanat cu un miel, fara glas.

      Iertati-ma, cand marea se agita cumplit de furtuna, Iisus dormea linistit in corabie.

      Eu nu spun ca trebuie sa fim fericiti pentru ca ceilalti pacatuiesc, sa fim morti, sa dormim, nimic din toate astea, dar sa nu fim mirati, surprinsi, indignati. Ei sunt noi si noi putem fi ei.
      Crestinul nu trebuie sa se asemene cu un caine vesnic asmutit impotriva cuiva, nu asta este starea crestinului, dar unde sa deduc asa ceva din randurile carti, cand lait-motivul este lupta impotriva cuiva ?Tot raul este vazut ca apartinand lumii.Ca si cand crestinii ar fi pusi la adapost de o forta nevazuta, cand de fapt sfintii ne invata sa ne indreptam atentia spre miscarile noastre launtrice. Ai grija, spune Pavel, ca nu cumva sa cazi crezand ca stai bine.
      De unde aceasta misiune de indreptare a lumii?
      Si nu am mai inteles ceva : acest indreptar (testament) este pentru toti crestinii, sau el apartine doar legionarilor ?
      Daca este pentru toti crestinii as vrea sa vad binecuvantarea unui ierarh. Daca nu, ar fi bine sa nu va faceti despartiti de Biserica facand canonizari in afara ei.
      Imi pare extrem de rau, dar nu ne jucam de-a sfintenia si de-a ispitele duhovnicesti.
      Nu fac afirmatii infailibile, nu hotarasc eu cine se mantuieste si cine nu se mantuieste, insa aici este vorba de cu totul altceva. Cuvantul unor oameni, impotriva cuvantului altor oameni.
      Avem nevoie de o autoritate si apoi vedem care este adevarul.
      Ca crestin am dreptul sa pretind pareri infailibile cand este vorba de sfintenie. Altfel ma simt manipulat.

      • Petru,

        aceasta idee a luptei spirituale nu numai cu raul din suflet ci si cu cel din lume apartine la origine (si) lui Valeriu Gafencu. E un fapt scos in evidenta si de articolul de fata.

        In curand va avea loc la Tg. Ocna comemorare pentru Valeriu Gafencu, cu binecuvantare arhiereasca.

        http://www.epr.ro/rugaciuni-pentru-martirii-din-inchisorile-comuniste

        Prin urmare lucrurile sunt puse pe un fagas cat se poate de canonic.

        Ce altceva v-as mai putea spune?

        Poate sa va pun intrebarea cum va raportati atunci la sfintii parinti care au luat atitudine contra ecumenismului, cam in aceiasi termeni cum o face Ianolide in privinta comunismului? Sunt si ei psihanalizabili?

      • Tiberiu,

        Dvs. spuneti :

        „aceasta idee a luptei spirituale nu numai cu raul din suflet ci si cu cel din lume apartine la origine (si) lui Valeriu Gafencu. E un fapt scos in evidenta si de articolul de fata.

        In curand va avea loc la Tg. Ocna comemorare pentru Valeriu Gafencu, cu binecuvantare arhiereasca.
        Prin urmare lucrurile sunt puse pe un fagas cat se poate de canonic.

        cum va raportati atunci la sfintii parinti care au luat atitudine contra ecumenismului, cam in aceiasi termeni cum o face Ianolide in privinta comunismului? Sunt si ei psihanalizabili?”

        Nu ati raspuns nici pe departe la intrebarea mea.

        Ecumenismul si comunismul nu fac parte din acelasi camp lexical. Unul are caracter religios dogmatic, celalalt este un numitor politic, departe de a se suprapune dogmelor de credinta crestina, daca nu cumva il percepeti ca pe o erezie sau schisma, lucruri pe care Biserica este in drept sa le considere drept potentiale pericole in deformarea adevarului de credinta ortodox.

        In al doilea rand comemorarea lui Valeriu Gafencu, respectiv parastasul, este o slujba de rugaciune pentru sufletul adormitului, care a fost facuta si pentru Nicolae Ceasescu si nu are legatura cu praznicul bisericesc care se face la pomenirea unui sfant.
        Si una si cealalta sunt canonice, dar cu specifc diferit.

        Intrebarea ramane in vigoare.

  4. O opinie , fara pasiuni polemice . Un om duhovnicesc nu e neaparat ferit de ispite , de indoieli si de angoasa ( mai ales cind e vorba de conditii de temnita ) .Strict vorbind , numai Dumnezeu este nepatimitor , omul e supus incercarilor , omul duhovnicesc se deosebeste prin aceea ca isi recunoaste slabiciunea si nu isi pune increderea in sine .Apoi , nici nu e vorba despre asa ceva in pasajul citat , nu rezulta de niciunde ca termenii ,negativi, ar fi semn al vreunui dezechilibru , de vreme ce se refera la realitati negative : aceasta e numita ca atare , recunoscuta , nu e nimic ,negativ, in asta .Ar fi negativ sau rau daca ar fi numita buna .A spune raului rau e bine . Crestinul nu e un supraom , deasupra ispitelor . A nu judeca inseamna , cred , a nu condamna , a nu da sentinte , nu a nu vedea realitatile si a nu-ti folosi facultatea de judecata .In fine , un crestin nu e neaparat unul care ,gindeste pozitiv, , imbatat de propria sublimitate .

    • radu,

      Omul , in general este supus ispitelor.Dar nu unor ispite supreflue. Psihilogia luptei celor doua forte
      este omnipreznta, sau poate ca eu nu stiu sa citesc, sau percep gresit.

      Totusi, dupa ce am citit zeci de carti scrise de sfinti, macar pot sa afirm ca este o diferenta distincta intre acelea si acestea , respectiv cele scrise de sfinti il umplu pe cititor de o pace si o iubire sfanta catre toti oamenii, de evlavie si bucurie, dar si de pocainta in acelasi timp. Pe cand ceea ce am citit la Ianolide nu prezinta niciunul dintre aceste haruri.
      Ma iertati, eu asta simt.

  5. @Petru .Ok , poate ca vedem fragm. diferite sau , si mai probabil , ne incurcam in cuvinte . Si eu sint contra unei anumite incrincenari belicoase .Nici nu am cercetat mai cu amanuntul cele pe care le mantionati .Prin cartile Parintilor sint o multime de pasaje polemice foarte vehemente , in Ps. chiar se spune : , cu ura desavirsita i-am urit, , o ura si o minie impotriva patimilor , nu impotriva oamenilor . Cheia interpretarii Scripturilor este la Sf. Parinti , nu sint accesibile imediat oricui , luate literal sint o multime de pasaje care se contrazic . Fara nicio aluzie , remarcind doar prin multe coment. , cu mult mai rigoriste , exista o adevarata ispita a teologhisirii , care ar fi induiosatoare daca nu ar cadea in ridicol . Si pasiunea contrazicerilor e , in definitiv , o patima si slava desarta asa ca , toate cele bune va doresc .

    • radu,

      Fiecare lupta pentru diferite cauze, important este sa luptam impreuna pentru aceeasi cauza si aceea sa nu fie pierduta.

      Va multumesc pentru urare, sa va dea Dumnezeu asemenea!

  6. Petru,

    e foarte simplu. Comunismul poate fi asimilat unei erezii pentru ca neaga radical insasi existenta lui Dumnezeu.

    Dealtfel si negatii mai subtile, cum ar fi cele promovate de francmasonerie, au fost condamnate de biserica: http://activenews.ro/prima-pagina/Dupa-77-de-ani-BOR-reitereaza-MASONERIA-ramane-OSANDITA-Pozitia-Sf.-Sinod-din-1937-ramane-NESCHIMBATA-82385

    Dvs. vad ca puneti semn de egalitate intre un parastas pentru Ceausescu si o cinstire (cu binecuvantare arhiereasca) a martirilor din închisorile comuniste, ca element premergator unei viitoare canonizari. Va dati seama ce afirmati? Chiar daca, din punct de vedere strict formal, un parastas ramane un parastas, sper ca nu ramaneti la nivelul acesta de intelegere. Intentiile sunt cu totul diferite si numai intr-un singur caz avem de-a face cu o forma de manifestare a evlaviei.

    L-ati psihanalizat pe Ioan Ianolide, desi conceptia expusa de el e in mod evident si cea a lui Valeriu Gafencu, despre care toate marturiile converg intru atestarea sfinteniei sale. Ca sa va sustineti mai departe ideea, ar trebui sa va luptati cu memoria lui Gafencu, daca pe Ianolide nu il gasiti suficient de convingator conform criteriilor dvs.

    In caz ca sunteti de buna credinta si doriti sa va lamuriti, va invit sincer sa mai reflectati un pic inainte de a arunca cu asemenea anateme.

    • Completare: ma refer de exemplu la urmatoarea afirmatie din primul mesaj al lui Petru: „Nu poate a se numi vindecat , sau plin de iubire divina cel ce aduce in plan principal astfel de imagini.
      Invatatura de credinta ne spune ca nu este suficient sa implinesti doar unele porunci, ci cazand dintr-o singura porunca, te faci calcator al tuturor poruncilor.”

      Dar si la caracterizari de genul „exprimarea ascunde o suferinta psihosomatica drastica, escamotata de enunturi cu sens pozitiv”.

    • Tiberiu,

      Iertati-ma, comunismul nu este erezie, este ateism. Daca in felul acesta va insusiti credinta este posibil sa ramaneti cu mari lacune, dar nu acesta este pericolul principal, ci faptul ca acele lacune vor fi completate cu lucruri straine de credinta sanatoasa fara sa va dati seama.

      „Dvs. vad ca puneti semn de egalitate intre un parastas pentru Ceausescu si o cinstire (cu binecuvantare arhiereasca) a martirilor din închisorile comuniste, ca element premergator unei viitoare canonizari. Va dati seama ce afirmati?”

      Sigur ca imi dau seama. Parastasul nu este O cinstire, ci este O rugaciune (slujba) pentru iertarea pacatelor adormitului, rugaciune care se prezinta in aceeasi forma indiferent pentru cine este facut parastasul.
      Daca se vor canoniza, sau nu, acest lucru nu se va face datorita inmultirii parastaselor respective, ci daca vor indeplini conditia canonului de sfintenie. Despre acest lucru, din cate se vede, nu sunteti in masura sa va pronuntati si nici nu ar fi cazul. De aceea am si spus intr-un alt comentariu ca nu este bine sa se faca „canonizari” in afara Bisericii, respectiv pana la pronuntarea Sinodului. Deocamdata ei nu sunt considerati sfinti de catre niciun Sinod.

      Ceea ce faceti dvs este sa manipulati oamenii si sa le inculcati niste idei pe care le sustineti aberant.

      „Intentiile sunt cu totul diferite si numai intr-un singur caz avem de-a face cu o forma de manifestare a evlaviei”.

      Intentiile unui parastas sunt aceleasi pentru fiecare adormit : de a cere lui Dumnezeu iertarea de pacate.
      Manifestarea evlaviei la un parastas o facem pentru fiecare suflet in aceeasi masura, deoarece toti suntem iubiti de Dumnezeu in aceeasi masura. Dumnezeu nu iubeste pe unul mai mult si pe altul mai putin. Normal ar fi sa dorim ca toti oamenii sa se mantuiasca, nu doar unii , indiferent de merite. Asa doreste si Dumnezeu.
      Cat priveste sfintenia unui suflet nu este dupa dorirea noastra, dupa evlavia noastra, ci dupa canon.

      „In caz ca sunteti de buna credinta si doriti sa va lamuriti, va invit sincer sa mai reflectati un pic inainte de a arunca cu asemenea anateme”.

      Haideti sa lamurim si aceasta exagerare a dvs. cu anatemele.”Psihanaliza” de care atat v-ati speriat nu are nicio legatura cu anatema.Anatema Inseamna despartit de Dumnezeu.
      In primul rand eu nu am anatemizat pe nimeni.Nu mai folositi cuvinte al caror inteles nu-l cunoasteti si ar fi bine sa nu va mai amestecati in discutii care va depasesc.Dvs ati invatat credinta la scoala legionara, care nu este totuna cu ortodoxia, dar nu intram in amanunte.
      Eu am spus asa :

      „Nu poate a se numi vindecat , sau plin de iubire divina cel ce aduce in plan principal astfel de imagini”.

      Da, acele imagini nu reflecta iubire de vrajmasi, dupa porunca lui Dumnezeu „Iubiti pe vrajmasii vostri”.
      Dumnezeu a mai spus : „Daca spui ca pe Mine Ma iubesti, desi nu Ma vezi, iar pe fratele tau pe care il vezi, il,urasti, atunci mincinos esti”

      Acum poate veti intelege mai bine de ce am spus ca nu era plin de iubire divina.Pentru ca Dumnezeu ne cere ca mai intai sa iubim pe cei pe care ii vedem, pentru ca daca nu vom reusi acest lucru, nu vom reusi nici pe Dumnezeu sa-L iubim. Nu este porunca mea, iertati-ma!
      Ori diferenta dintre un credincios obisnuit si un sfant este ca sfantul a ajuns la masura de a iubi pe vrajmasi, in timp ce credinciosul de rand inca il mai uraste pe vrajmas. Ori daca docrina legionara nu coincide cu porunca lui Dumnezeu, inseamna ca exista o ruptura undeva.
      Nicio invatatura din Noul Testament, a Mantuitorului, sau a apostolilor nu ne indeamna la ruptura cu oamenii, cu lumea, din contra. Samarineanul milostiv tocmai la asta se refera, dar si la faptul ca cei in masura sa faca binele, cei care aveau cunostinta de Dumnezeu, aceia au trecut nepasatori. Nu se spune cine era omul cazut intre talhari, el poate fi oricine, nu se specifica credinta lui, starea lui.
      Prin acele portretizari ale tortionarilor, Ianolide a descris cu lux de amanunte ranile unor oameni cazuti intre talhari ( adica pacatele unor oameni cu multe rani cauzate de demoni, desfigurati de demoni). Ori pe crestin nu-l intereseaza acest lucru, menirea lui este de a-l ajuta pe cel cazut intre talhari (demoni), indiferent cine e acela, sau daca nu ai cum sa-l ajuti, macar nu-l pune intr-o vitrina, intr-o expozitie. Omul, oricat ar fi de monstruos, ramane un om, creatia lui Dumnezeu de care, mai ales noi, crestinii, nu ne batem joc.
      Oare de ce ne mai numim crestini, dor ca sa pretindem celorlalti de a fi la fel de „buni” ca noi? Ce facem noi, ne substituim judecatii divine?
      Iisus Hristos a spus ca el nu a venit pe pamant sa judece pe om, nici sa faca lumea mai buna. Atunci noi, oare ce rol avem, ca urmatori ai LUI? Extrapolam putin obiectul credintei, fiecare dupa cum i se pare mai potrivit?

      „exprimarea ascunde o suferinta psihosomatica drastica”.

      Da, felul in care scrie autorul reflecta o drama interioasa, o angoasa, o psihoza. Nu aveti cum sa negati cand de-a lungul a mai multe pagini apare o singura idee exprimata in multe feluri, ideea luptei dintre bine si rau, in care binele este crestinul si raul este necrestinul, ateul, etc.
      Nu este de condamnat faptul ca Ianolide, ca un om care a trecut prin situatii dramatice, sa ramana cu sechele. Dar este anormal ca un astfel de om, sau unui astfel de om, sa i se permita erijarea in povatuitor duhovnicesc. Rezultatul este ca toti cei instruiti la scoala legionara capata o optica diferita de a Sfintilor Parinti.
      Sfintii Parinti au suferit mucenicii pentru adevarul de credinta, pentru dogme. Insa nu mai este cazul sa reiteram in viata crestinilor de azi astfel de situatii, sau expresii de genul ” o noua evanghelizare”. Dumnezeu a dat liberul arbitru, nu este nimeni obligat sa se supuna cu de-a sila poruncilor lui Dumnezeu.Nici Dumnzeu nu obliga. Iar la sfarsit va fi o judecata. Pana atunci omul este liber sa creada, sau sa nu creada. Exista cu totul alte „arme” pe care un crestin le are la indemana, pentru a birui raul : rugaciunea, nadejdea, dragostea si altele.
      „Evanghelizarea” a fost facuta de catre sfintii apostoli, iar mantuitorul i-a povatuit pe acestia sa nu zideasca pe temelii straine, adica sa nu propovaduiasca in acelasi loc unde un alt apostol a propovaduit. Noua, romanilor ni s-a propovaduit Evanghelia de catre apostolul Andrei. Ce alta „noua evanghelizare” trebuie facuta in Romania? Cumva una fortata, bagata pe gat?
      Slava Domnului, avem sfinti, avem scrieri de valoare, care sunt alcatuite in cel mai stabil echilibru, in cea mai pura forma de credinta. Deci eu pe acelea le consider adevarate, bune, demne de urmat, iar acestea, care incita la ura, pline de exortatii antiumane, le consider apocrife, ca sa nu spun un cuvant mai dur.

    • Tiberiu,

      Inca ceva.

      „Ca sa va sustineti mai departe ideea, ar trebui sa va luptati cu memoria lui Gafencu, daca pe Ianolide nu il gasiti suficient de convingator conform criteriilor dvs”.

      Nu inteleg, avem de-a face cu o reactie in lant?

      „toate marturiile converg intru atestarea sfinteniei sale”.

      Marturiile cui?

      Va rog sa intelegeti un lucru: eu nu calc pe sfintenia cuiva, nici nu am afirmat ca Ianolide nu s-a mantuit. Dar nici nu pot spune ca s-a mantuit.Nu stiu pur si simplu. Eu am spus doar ca aceste scrieri nu au harul unor sfinte scrieri. Ori la canonizare se tine cont tocmai de acest lucru : felul cum a inteles si explicat adevarul de credinta. Pentru ca un sfant devine canonic tocmai prin adevarul de credinta, el devine etalon de urmat pentru ceilalti crestini. Daca invatatura lui nu este buna, nu are cum sa fie un etalon.
      Lasati ispitele si greselile omenesti cu care toti ne confruntam. Cand scrii o carte de invatatura crestina ea trebuie sa fie impecabila, fara contradictii cu invatatura Sfintilor Parinti.
      Nu orice carte care face referire la Dumnezeu este neaparat buna. „Urmarea lui Hristos” de Toma de Kempis, afiseaza o evlavie rar intalnita, cu toate astea a fost considerata de catre sfinti o mare inselare, pentru duhul slavei desarte de care este strabatuta.
      Acelasi lucru il fac si legionarii. Afiseaza in mod agresiv credinta. Exista chiar si un cuvant caracteristic lor : afirmare. Afirmarea legionarilor.
      Cat de diferita este optica legionarilor fata de ceea ce ne cere Dumnezeu. Dumnezeu ne spune :”Asa sa straluceasca lumina voastra, incat sa vada neamurile si sa slaveasca pe Dumnezeu”.
      Nu-i vorba de nicio afirmare, de nicio impunere, de nicio intietate, de nicio SILA facuta altor oameni.
      Ei vin de la sine catre Dumnezeu vazand slava lui Dumnezeu in crestini. Atat.

      • La cateva precizari succinte vad ca simtiti nevoia sa raspundeti cu divagatii interminabile, desi vi s-a atras atentia cu eleganta ca lunecati inspre ispita teologhisirii desarte si patima contradictiei. Cu cat va lungiti mai mult, deveniti tot mai putin convingator. Din starea in care va aflati, ma indoiesc ca sinteti capabil de o dreapta judecata.

        Ianolide avea rugaciunea neintrerupta, in vreme ce dvs va pierdeti timpul cu asemenea comentarii.

        Nu mai e nimic de adaugat, decat poate ca ati avea multe de invatat, inclusiv in materie de viata duhovniceasca, chiar de la Ianolide:

        „Deţinutul îşi trăieşte viaţa ca şi cum s-ar afla în faţa lui Dumnezeu. Stă ore în
        şir, ziua şi noaptea, în stare de trezvie, pe un scaun şi aşteaptă, rugându-se şi chemând
        alinarea şi descoperirea Duhului Sfânt.
        Nu tinde către miracole, ci spre o atentă dreaptă judecată. Ştie că reflectarea
        luminii divine este în funcţie de condiţiile şi structurile fiinţei sale, de aceea nu se
        hazardează în absolut. Deşi în clipa unei iluminări are simţământul Adevărului, el rămâne rezervat, căci numai verificarea ulterioară va dovedi în ce măsură a fost în adevăr.”

      • Tiberiu,

        Va multumesc.

        Citatul este absolut irelevant.

        Raspundeti la obiect daca vreti si nu divagati. Atacul la persoana este o tactica reprobabila.

        Pentru o mai buna intelegere conditiilor si a pasilor care trebuie urmati in vedera canonizarii unui sfant cititi aici: http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/canonizarea-sfintilor-dupa-invatatura-dupa-randuielile-ortodoxiei-69966.html

        De unde desprindem:

        4. Hotararea Sfantului Sinod al Bisericii autocefalie respective de a incuviinta cultul noului sfant si de a se proceda la canonizarea solemna.

        5. intocmirea vietii si a slujbei sau canonului sfantului si aprobarea lor de catre Sfantul Sinod. Se poate dispune savarsirea sujbei sfantului, dupa modelul slujbei unui mucenic, cuvios, ierarh etc, pana la intocmirea, mai tarziu, a slujbei sfantului canonizat.

        6. Infatisarea elementelor iconografice sau a icoanei sfantului si aprobarea ei de catre Sfantul Sinod. Si acest act se poate amana.

        Voi le-ati facut deja icoane si i-ati declarat si sfinti, incalcand poruncile si randuiala Bisericii , dar imi faceti mie morala de doi bani.

        In numele carei autoritati impuneti cultul sfinteniei acestora, pentru care inca nu s-a intreprins niciun demers?
        Exista multe personalitati romanesti de renume intern si international care isi asteapta canonizarea si pentru care nu a iesit nimeni cu trambite si surle. Sa avem putina decenta si sa asteptam deciziile Sfantului Sinod.

  7. Petru,

    Citez de aici: http://crestinortodox.ro/religie/canonizarea-sfintilor-biserica-ortodoxa-69619.html

    „De-a lungul timpului, autoritatea bisericeasca a fixat cateva criterii dupa care cineva putea fi trecut in sinaxarul ei: moartea martirica, mucenicia, adica suferinta pentru Hristos, sfarsirea prin moarte pentru credinta. Aceasta a fost socotita si a ramas semnul si dovada de netagaduit, cea mai sigura a sfinteniei.”

    Valeriu Gafencu a fost un martir pentru Hristos. Cunoasteti vreo sursa care sa conteste in mod documentat acest fapt?

    Concluzia se impune de la sine.

    • Tiberiu,

      „Valeriu Gafencu a fost un martir pentru Hristos. Cunoasteti vreo sursa care sa conteste in mod documentat acest fapt?”

      Cunoasteti vreun Sfant Sinod care sa ateste in mod canonic acest fapt?

      Eu inteleg ce spuneti in legatura cu marturisirea credintei, dar mai sunt si alti factori care trebuie luati in considerare.Chiar daca ati avea dreptate ( si cu siguranta ca dintre miile de detinuti nu se poate sa nu fie si sfinti sau mucenici), faptul ca intarzie nedorit de mult un raspuns din partea Sfantului Sinod, nu va indreptateste sa ignorati aceasta stare de fapt si sa va comportati ca si cand canonizarea ar fi fost facuta , cu icoana, nomenclatura de sfant, etc., inducand neoranduiala in Biserica.

      Aceasta este a doua problema pe care am pus-o in discutie in afara faptului ca nu mi se pare normal sa existe particularitati de credinta de care legionarii sa se prevaleze in raport cu dreapta credinta crestineasca, mostenita in forma unica pentru toata crestinatatea.
      Daca Sfantul Sinod va hotari cele de cuviinta,cu certitudine voi primi cu bucurie canonizarile. Pana atunci, orice obiectie din partea dvs vis-a-vis de”sentimentele” mele sunt nefondate si arbitrare.
      Ca mentiune pot sa va spun ca sentimentele mele pentru legionari au fost unele extrem de vii, pana in momentul in care am studiat mai bine statutul lor, scrierile lor si faptele lor.

      In privinta „caracterizarii” mele fiti cu pace, personal nu ma deranjeaza, decat in masura in care prin asta deviem de la subiectul discutiei.

      Dumnezeu sa ne lumineze pe toti!

      • O mentiune .M-am lasat furat de dialogurile dvs. , ca sa fiu sincer , ma inter. mai mult decit unele articole .Nu am vrut sa il jignesc pe Petru , am si precizat ca ma refeream in special la alte coment. , vizibil ,profesioniste, si violente , nu inteleg cum de le ingaduiti , va fac rau .Il asigur pe Petru de simpatia mea sincera .Dialogurile , chiar de pe pozitii divergente , sint binevenite si fructuoase , cita vreme nu degenereaza in dispute personale .

      • radu,

        Sincer, nu aveti de ce sa va faceti probleme! Simpatia nu poate fi decat reciproca.
        Nici despre jignire nu poate fi vorba, am aratat ce m-a nemultumit: devierea discutiei.
        Numai bine va doresc!

  8. Inca o completare.

    Sa-mi fie cu iertare daca v-ati simtit jignit de anumite caracterizari. Ele nu-mi apartin mie, ci unui alt comentator (eu doar le-am reamintit). Aceluia i-ati urat in raspuns „toate cele bune”.

    Si inca una. Dosarul de canonizare al lui Valeriu Gafencu a fost depus demult la Patriarhie.

    Va doresc sa reusiti sa reveniti la niste sentimente mai bune si sa va lumineze Dumnezeu gandurile. Nu e cazul ca niste simple opinii sa degenereze intr-un razbel al cuvintelor.

    Eu ma voi opri aici in aceasta discutie.

  9. Comunismul este o demonizare a omului si o pregatire a credintei in antihrist.Trebuie sa-i avem ororile in ADN ca antivirus.Daca nu vom reusi sa dobandim lucrarea deplina a Duhului Sfant, fiecare la masura lui,pana la aparitia nelegiuitului nici parerile personale,si nici fitele lingvistice nu ne vor ajuta cu nimic in fata lepadarii de credinta.Cred ca voia noastra poate fi supusa cu rugaciunile celui mai neinsemnat mucenic al temnitelor comuniste.Sa rascumparam vremea!

Comentariile sunt închise.