Treapta a doua. Lucrarea lăuntrică.
Sfinţenia la care s-a ajuns în urma pătimirilor din închisorile comuniste e o realitate incontestabilă. O confirmă în mod văzut sfintele moaşte care s-au descoperit în cimitirele fără cruci, în gropile comune din apropierea locurilor de suferinţă. Dar nu putem înţelege sensul celor petrecute acolo şi care a fost natura luptei între mărturisitorii lui Hristos şi uneltele lui Satan decât dacă apelăm la mărturiile scrise. Ar putea părea neobişnuit faptul că autorii acestora vorbesc la persoana întâi despre trăirea unor experienţe duhovniceşti. Dar această modalitate face parte din lucrarea lui Dumnezeu, spre folosul oamenilor, şi nu reprezintă nicidecum căutarea slavei deşarte a autorilor. Dealtfel şi Sofronie Saharov relatează unele trăiri personale tocmai pentru a pune în evidenţă sfinţenia vieţii şi autenticitatea scrierilor Sfântului Siluan Athonitul. „Fiind o putere ce coboară de sus, ea ne aşază mai presus de patimile pământeşti, ne eliberează de sub stăpânirea poftelor şi ataşamentelor vremelnice şi, prin acestea, ne face în chip firesc să trăim o viaţă sfântă. Chiar într-o formă negativă, ea ne strânge totuşi la pieptul Celui Veşnic. (…) Domnul mi-a dat să trăiesc în valurile milostivirii Sale, dar eu nu pricepeam nimic; la El toate sunt altfel. Dar El nu m-a lăsat în întuneric până la sfârşit: El m-a condus la picioarele Fericitului Siluan şi am văzut atunci că toată experienţa mea premergătoare m-a pregătit să înţeleg învaţătura lui.” Până la apariţia scrierilor Arhimandritului Sofronie, textele rămase de la Sf. Siluan erau puternic contestate de “specialiştii” în teologia academică. Pentru înţelegerea lor corectă, a fost deci nevoie de o mărturisire la persoana întâi, care să le confirme şi să le pună în adevărata lor lumină.
Virgil Maxim ne oferă în cartea sa „Imn pentru crucea purtată“ o explicaţie pertinentă pentru alegerea acestei forme de exprimare în scrierile celor care au pătimit în iadul închisorilor ca fiind singura adecvată în contextul dat: “Netrebnic lucru este să vorbeşti despre tine însuţi. Mai uşor mi-a fost să-mi mărturisesc păcatele decât să-mi arăt, cumva, virtuţile. Nu prezentarea suferinţei personale sau colective aş vrea să atragă atenţia -astfel de povestiri poate reda oricine, unii cu talent şi pricepere - ci înţelesul celor întâmplate, sensul lor, reflectarea în spirit; acestea dau valoare suferinţei. (…) În cartea aceasta fac cunoscute în scop pedagogic stări sufleteşti şi acţiuni la care am participat: ca cei de faţă şi viitorimea să ştie, să înveţe şi să aibă un îndreptar de viaţă, prin care, raportându-se şi adăugând cele specifice momentului, să nu greşească (sau să fie cât mai departe de greşeli ireparabile). Refăcând întâmplările după putinţă, am vrut să exprim în mod evident conflictul: materie (-alitate) – spirit (-ualitate). (…) Am ales prezentarea vieţuirii la nivelul unor procese comune oricărei conştiinţe cinstite în faţa lui Dumnezeu, fără intenţia de a prezenta lucruri excepţionale. „Excepţional” este Duhul care a lucrat şi lucrează în fiecare din noi spre Slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. (…) Dacă aş fi scris la persoana a treia, structura lucrării ar fi apărut nu ca o mărturisire personală, ci ca un roman, cu multe fabulaţii frumoase care ar fi împodobit chipul eroului; riscam între a fi suspectat de infatuare şi a scrie ceva care să nu angajeze în nici un fel sufletul cititorului. Dar ştiam că tocmai prin actul mărturisirii directe cititorul se va implica sufleteşte, trăind drama care are un singur deznodământ: biruirea răului prin acceptarea răstignirii împreună cu Hristos. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să fiu contemporan acestor încercări.”
În acelaşi spirit scrie şi Ioan Ianolide, care relatează despre experienţe duhovniceşti de asemenea la persoana întâi: “Sunt pe deplin conştient că am acumulat experienţe semnificative, dumnezeieşti, omeneşti, şi, prin urmare, am obligaţia să las o moştenire. Nu sunt iubitor de slavă deşartă şi doritor de a-mi scoate în evidenţă propriul eu; doar pe Iisus Hristos vreau să-L arăt.” Sau, în altă parte: “Mărturisim că nu ne animă niciun orgoliu şi nicio tendinţă de dominare, căci am murit de nenumărate ori păcatului şi eului, născându-ne mai vii, mai deplini în Hristos. Deci Hristos mărturiseşte prin noi.” Se cuvine adăugat că manuscrisele lui Ianolide au fost menite să apară abia după moartea lui, ca o mărturie esenţială a sfinţeniei pe care a perceput-o în jurul său, în special la Valeriu Gafencu, dar şi în el însuşi.
“Din cauza plinului interior la care am ajuns, din cauza incandescenţelor lăuntrice de care am fost învredniciţi, suntem tentaţi să expunem întâi concluziile şi esenţele şi apoi să dăm explicaţii şi să descriem treptele prin care am trecut. De fapt, cred că aşa este natura umană: să exprime întâi splendoarea pe care o vede şi apoi să explice cum a ajuns la ea. Ori noi am trăit mari tragedii şi minunate frumuseţi şi, prea plini de ele, le strigăm înainte de a le explica.
Poate pare că am făcut o expunere teoretică şi abstractă dar în realitate noi mărturisim rezultatele experienţei impresionante la care am participat. Nu este nimic livresc în cele ce spunem, deşi totul este din cărţi, nu este nimic de la alţi oameni, deşi oamenii ne-au călăuzit în toate. Fiecare om face experienţa tuturor oamenilor, a vieţii şi a lui Dumnezeu, “repetiţia” fiind mereu nouă, cum nou este fiecare om. Deci din noi înşine am grăit acum, încercând a înfăţişa atmosfera de viaţă exterioară şi lăuntrică în care am trăit.”
Rândurile de mai sus fac parte din textul “Despre viaţa în Hristos”, o altă scriere a lui Ioan Ianolide, inclusă în cartea “Întoarcerea la Hristos”. Ea reprezintă un veritabil vademecum de viaţă duhovnicească. Expunerea de o limpezime de cristal, trecută prin filtrul propriei lucrări lăuntrice, reuşeşte să realizeze o sinteză excepţională a vieţii mistice creştine. Limbajul este unul viu, mereu proaspăt, netributar locurilor comune care s-au încetăţenit de-a lungul veacurilor în terminologia teologică. E cea mai certă garanţie a autenticităţii experienţelor descrise. Se cuvinte de asemenea apreciată strădania editorilor (Mănăstirea Diaconeşti) de a introduce o serie de note de subsol cu paralele din scrierile filocalice, care nu fac decât să confirme şi pe această cale, a confruntării cu tradiţia, că experienţa trăită de “sfinţii închisorilor” a fost una cu adevărat în Duhul Sfânt. Totuşi, atunci când se face o asemenea comparaţie, trebuie ţinut cont şi de diferenţele fundamentale de context. În cazul de faţă nu avem de-a face cu experienţe spirituale trăite în liniştea unei mănăstiri sau în solitudinea pustniciei, ci într-o veritabilă anticameră a iadului, în epicentrul unei desfăşurări neîntrerupte de energii satanice. Starea permanentă a deţinuţilor era foamea, tortura, bolile şi neputinţele trupeşti. Şi totuşi chiar şi în aceste condiţii infernale, ei au căutat şi au găsit adevărata rugăciune.
“Rugăciunea este deci lumina supremă ce poate penetra conştiinţa şi cunoştinţa omului: lumina necreată. Lumină, forţă, putere, energie avem şi în creaţie, dar omul nu este împăcat fără lumina necreată, care corespunde necesităţii sale de absolut şi aspiraţiilor sale de trăire lăuntrică a lui Dumnezeu. Lucrarea omului nu are putere transfiguratoare fără puterea harului dumnezeiesc, de aceea omul trebuie să se facă purtător de Dumnezeu. Această viziune nu este rezultatul unor lecturi, nici al unei petreceri retrase în singurătate. Am dobândit-o ca rezultat al unei vieţi martirice, în care sufletului i s-au cerut răspunsuri reale şi netăgăduite, precum şi efort suprem şi putere de jertfă. Vorbim din centrul de foc al suferinţei, din încercarea fierbinte a credinţei, din cumpăna subţire dintre viaţă şi moarte. Experienţa noastră de-a omul şi de-a Dumnezeu ne-a învăţat să ne rugăm.”
Pe pagini întregi Ianolide vorbeşte despre elementele esenţiale ale vieţii duhovniceşti aşa cum e trăită aceasta în tradiţia ortodoxă. Un loc central îl ocupă Rugăciunea inimii, despre care ne prezintă un scurt ghid practic care culminează cu scopul ei final, îndumnezierea omului: “Treptat simţurile tac, sufletul se înmiresmează, duhurile rele fug, timpul intră în veşnicie, lumea e văzută în imaginea ei nealterată şi astfel omul ajunge Biserică, adică e purtător de Dumnezeu. În el a murit eul şi viază Hristos. Atât trupul cât şi sufletul cunosc un proces de înduhovnicire. Ne aflăm în Împărăţia lui Dumnezeu din om. Acest fel de Rugăciune e un dar, care se pierde imediat ce este interpretat ca o vrednicie personală. Ea este lucrarea Duhului Sfânt, la care omul participă lucid, conştient şi fericit de viaţa minunată de care este învrednicit. Transfigurat, omul – fără a pierde contactul cu natura şi cu ordinea firii- vede acum lumina taborică şi Ierusalimul cel ceresc.”
Desigur, pentru a atinge această stare de har, e nevoie de un anevoios parcurs duhovnicesc. Acesta include războiul lăuntric, paza minţii, înfrânarea, frica de Dumnezeu, conştiinţa păcatului. Toate aceste teme specifice monahismului răsăritean sunt expuse de Ianolide pe aceleaşi coordonate în care ele se găsesc scrierile Sfinţilor Părinţi.
„Pocăinţa începe cu durere, părere de rău şi lacrimi amare şi cu hotărârea de a nu mai păcătui, dar termină în bucuria păcii lăuntrice, în dulceaţa iubirii care desăvârşeşte, în negrăita contemplare a lui Dumnezeu. Pocăinţa nu numai că ne smulge din egoism şi trufie, dar prin ea eul moare pentru a via Hristos în om. Conştiinţa păcatului este vederea Legilor lui Dumnezeu, e un control necontenit de sine, e înnoirea care sfârşeşte în desăvârşire, însă nu conştiinţa păcatului, nu severitatea şi autenticitatea pocăinţei purifică şi desăvârşesc omul, ci harul lui Dumnezeu. Conştiinţa păcatului este o lucrare directă a harului, în vreme ce spovedania este lucrarea harului mijlocită prin Sfânta Taină.”
Această viaţă lăuntrică are menirea de a transfigura sufletul şi de a-i dărui adevărata credinţă, bucurie şi altitudine duhovnicească.
Despre credinţă:
“Credinţa este o componentă a sufletului, o modalitate de a fi. Cine nu o are este păgubit de cea mai nobilă dintre virtuţi. Ea îl însoţeşte pe om în lupta cu păcatul, în deznădejdea îndoielilor, în confruntarea cu lumea, în confruntarea cu moartea şi cu suferinţa, în zidirea lăuntrică, în desăvârşire şi ea va fi prezentă şi în iluminarea taborică, căci Dumnezeu va rămâne mereu ascuns, cu atât mai ascuns cu cât se va realiza mai mult transfigurarea.”
Merită să ne oprim pentru o clipă şi să medităm la această ultimă formulare aparent paradoxală, care în mod cert nu e una livrescă. Ianolide se referă aici la distincţia dintre fiinţa lui Dumnezeu, care este incognoscibilă, acel “Dumnezeu ascuns”, şi energiile sale necreate, razele luminii taborice, de care omul se poate împărtăşi şi astfel transfigura. Fragmentul continuă astfel:
“Credinţa e o problemă de mărturisire şi de trăire: prin mărturisire ea se propovăduieşte, iar prin trăire se plineşte. În faţa năvalei ateiste, a descompunerii morale, a haosului social, a crizei raţionaliste, a limitării ştiinţifice, a descompunerii şi alienării lumii este necesară nebunia credinţei. Nebunia credinţei nu este fanatism, nu este opacitate, nu este denaturare, nu este negarea realităţii, ci este un plus de luciditate care dă certitudine, este forţa care-l face pe om împărat în lume. Nebunia credinţei este puternică, dar calmă, energică, dar prudentă, biruitoare, dar smerită. Credinţa este maica virtuţilor şi a cunoştinţei, dar poate fi şi victim unor grave erori, ca bigotismul ori fanatismul, care întunecă şi degradează conştiinţa, fapt pentru care este foarte importantă învăţătura de credinţă. De aceea credem în Biserică, căci în ea aflăm adevărata învăţătură.”
Despre bucurie:
“Puţine cuvinte sunt atât de mult folosite în Sfânta Scriptură ca acela de “bucurie”. Viaţa e bucurie. La bucurie suntem chemaţi acum, imediat ce am urmat lui Hristos. Omul care se bucură nu are ce să-şi reproşeze, nu-i este ruşine de el însuşi şi nu se teme de nimeni. Bucuria creştină e viguroasă, molipsitoare, polarizantă. Ea provine din adevăr şi virtute, dar şi din natură, din cunoaştere, din bine şi frumos. Conştiinţa că eşti om este prilej de bucurie. Spectacolul lumii prilejuieşte bucurie. Pocăinţa însuşi este izvor de bucurie. Până şi în lacrimi ori în altă formă de tristeţe, creştinul gustă bucuria. Bucuria desăvarşită este comuniunea cu Dumnezeu.”
Despre scara duhovnicească:
“Am pornit de la credinţa în Dumnezeu şi am ajuns la trăirea în Dumnezeu. Procesul a fost lung, complex, greu dar minunat. N-a fost tortură care să nu fi fost însoţită de bucuria ei, de aceea calea cea strâmtă este frumoasă. Am pornit de la credinţă, ne-am luptat cu simţurile, cu problemele vieţii materiale şi sociale, cu oamenii aşa cum sunt ei şi treptat am pus ordine în suflet, în minte, în duh, în relaţia noastră cu lumea şi universul. În avântul nostru de mântuire am avut oameni care ne-au îndrumat, ne-am cioplit şi unii pe alţii, am cercetat cărţi, am urmat învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi în ultimă instanţă am ajuns să fim călăuziţi în Duh de Dumnezeu. Mereu treji, atenţi, conştienţi, Duhul Sfânt din noi discerne cu uşurinţă duhurile rele, ideile rele, orientările rele, oamenii răi, greşita interpretare a vieţii ori a naturii, dar –repetăm- numai prin trăirea vie şi lucidă în Duh.”
În partea principală a volumului “Întoarcerea la Hristos”, Ioan Ianolide descrie şi experienţele mistice de care s-a învrednicit Valeriu Gafencu. Smerenia şi discernământul duhovnicesc care însoţeşte relatările constituie un argument puternic pentru dreapta aşezare de care au dat dovadă aceşti mărturisitori în strădania lor spirituală.
“Valeriu a plecat ochii şi mi-a spus liniştit:
– În noaptea asta am privegheat. Aşteptam să vină cântecul colindei mele. Doream să fie foarte frumos. Îl cântam în minte. Îl desluşeam din cerurile înalte din care cobora. Cam greu pentru mine, căci nu cunosc notele muzicale şi trebuie s-o fac după ureche. Eram deci treaz, lucid şi senin când deodată am văzut că am în mână fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de întâmplare am ridicat privirea şi la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezenţa ei mi se părea materială. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârşit. Atunci Ea mi-a spus: “Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi. Să nu te îndoieşti. Biruinţa va fi a Fiului meu. El a sfinţit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea dar vor fi spulberate. Fiul meu aşteaptă pe oameni să se întoarcă la credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credinţă pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credinţă şi am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos!”. Apoi Maica Domnului a dispărut şi am rămas copleşit de fericire. M-am uitat în mână dar nu mai aveam nici o fotografie.
Valeriu vorbea simplu, deschis, fără urmă de părere de sine. Sufletul lui părea un potir din cel mai pur cristal, care se învrednicise a-L primi pe Hristos. Cugetul lui smerit şi pacea cu care mi-a vorbit mi-au dat certitudinea că nu fusese o înşelare. Mă simţeam cumva şi eu sfinţit, înnoit, participând la minune. Cu intensitatea cu care ţâşnesc într-o astfel de împrejurare luminile interioare, cu sfială dar şi cu convingere i-am spus simplu: – Dumnezeu ne cercetează. Dacă noi putem cădea, El va birui. Ne trebuie credinţă, şi acum putem avea mai multă. Să ne rugăm!
Am făcut împreună o scurtă rugăciune. Şi în tăcerea camerei 4 pentru muribunzi sufletele noastre s-au făcut pentru o clipă scară către cer.
N-a fost singura dată când Valeriu mi-a împărtăşit astfel de trăiri înalte. Într-o altă zi, nu mult după Crăciun, m-a rugat din nou să-l ascult şi mi-a spus:
– Azi noapte târziu mă rugam. Mă simţeam mângâiat de Harul lui Dumnezeu şi mă bucuram în taină de darul ce mi s-a dat. Eram treaz, conştient şi fericit. Deodată am simţit că ceva deosebit se petrece cu mine, în afara voinţei mele. Începând de la extremităţile trupului sufletul a început să mă părăsească. Nu numai că nu-mi era frică, dar ştiam că nu e vorba de moarte şi cu cât sufletul părăsea trupul, cu atât trăirea mea lăuntrică creştea. Sufletul a urcat uşor spre piept, spre gât, spre cap. Mă simţeam fericit, curat, luminat de o lumină sfântă. Niciodată mintea mea n-a fost mai înţelegătoare ca atunci. Ştiam că Domnul este cu mine. Eram fericit că sunt în puterea Lui. Timpul parcă se dilatase. Nu mai simţeam durerea din trup. Îmi priveam trupul fără să-l doresc şi fără să-l resping. Viaţa şi materia îmi păreau minuni. Sufletul s-a apropiat iute de gură şi a ieşit din trup. Am ştiut atunci că pot să merg fără opreliştea materiei oriunde aş fi dorit. Era minunat! O bucurie nespusă m-a copleşit. Primul gând a fost să merg să-mi văd familia dar mi-am amintit de sfaturile Părinţilor din Pateric, care poruncesc să nu te încredinţezi lucrării duhurilor decât în stare de ascultare, ca să nu te înşele diavolul şi să te piardă. Mi-a apărut în minte bătrânul schimnic care avea un înger de lumină ce-i descoperea multe taine şi-l ajuta să facă mari minuni, încât se dusese vestea despre el. Dar bătrânul ieşise de sub ascultarea stareţului şi a obştii şi se credea inspirat de însuşi Dumnezeu. Au fost zadarnice chemările la supunere din partea stareţului, căci el îi socotea pe toţi pizmătăreţi şi-i dispreţuia. Deci a venit la el îngerul şi i-a zis: „Tu eşti cu adevărat fiul meu cel binecredincios. Am făcut multe minuni prin tine dar ei nu te cred, căci te urăsc. În noaptea aceasta îi vom încredinţa pentru totdeauna că eu sunt îngerul lui Dumnezeu şi tu eşti vasul Lui cel ales. Să-i chemi să vină la fântâna din curtea mănăstirii, în miezul nopţii, şi să fii şi tu acolo. Eu voi veni şi voi arăta puterea ce mi-a dat-o Dumnezeu”. Deci în miezul nopţii s-a dus la fântână. Îngerul luminos a apărut şi intrând în fântână i-a spus: „Aruncă-te în fântână şi eu te voi scoate nevătămat înaintea lor, ca să vadă că eşti sfânt!”. Bătrânul s-a aruncat în fântână şi a murit ca un ticălos. Deci amintindu-mi eu de acestea, a continuat Valeriu, m-am temut să nu cad în ispită şi am hotărât să mă întorc în trup. Acum, iată, mă supun ascultării. Spune-mi ce să fac şi aceea voi face!
Auzindu-l, m-am înfiorat. Am cerut trei zile de răgaz pentru a mă ruga. După trei zile m-am dus la el şi i-am spus:
– Cred că este lucrarea lui Dumnezeu! Smerenia ta e chezăşia adevărului şi a binelui. Te supui ascultării faţă de mine, dar eu nu am astfel de trăiri, nu am nici cu cine să mă sfătuiesc, nu am nici cărţi duhovniceşti să cercetez. Mă simt nevrednic de o astfel de cinste şi înfricoşat de răspundere. Nu mă îndoiesc de minuni însă nu cred că ne sunt de neapărată trebuinţă pentru mântuire. Dar slavă lui Dumnezeu pentru cele ce se petrec cu noi, cu tine, prin El! Sfatul meu este să fii cu băgare de seamă. E bine cum ai procedat! Să nu mergem prea departe cu perspectivele ce se deschid în acest plan, căci nu suntem încercaţi. Să ne ferim de ispite!
Valeriu m-a ascultat atent şi a primit tot ce i-am spus fără nici o umbră de tristeţe, îndoială sau împotrivire. A rămas senin şi împăcat cu hotărârea mea şi tocmai această smerenie a lui m-a încredinţat de starea de har în care se afla.”
Asistăm aici mai întâi la descrierea unei vedenii a Maicii Domnului, care i-a inundat sufletul lui Valeriu Gafencu cu o fericire negrăită. Judecarea autenticităţii ei nu se poate face numai pe baza unei simple analize pe text, ci trebuie să ţină cont de întreg contextul vieţii în Hristos şi al traseului duhovnicesc al lui Valeriu Gafencu. Nu ne hazardăm să tragem aici concluzii definitive, ci le lăsăm pe seama teologilor. Ni se descrie însă şi o experienţă de decorporalizare, cu iz de ispită, pe care însă Valeriu Gafencu o respinge, refuzând să cadă într-o posibilă cursă demonică. Ianolide, cu lipsa lui de experienţă de la acea vreme, considera că a fost vorba de o lucrare a lui Dumnezeu, dar el se referă aici în primul rând la smerenia de care a dat dovadă Gafencu şi la modul în care el s-a comportat în această încercare. Căci Ianolide adaugă imediat că nu au nevoie de minuni şi că e bine să se ferească de ispite. Deci chiar dacă a fost o ispită demonică, ea nu a implicat nicio cădere. Valeriu Gafencu a urmat cu exactitate comportamentul pe care îl recomandă şi Sfântul Siluan Athonitul în faţa unor experienţe înşelătoare: “Dacă vezi cu mintea demoni, smereşte-te şi sileşte-te să nu-i vezi şi mergi degrabă la duhovnic. Spune totul duhovnicului şi atunci Domnul te va milui şi vei scăpa de înşelare.”
Starea de har a lui Valeriu Gafencu, dobândită în urma smereniei sale desăvârşite, atestată de toţi cei care l-au cunoscut, l-a însoţit până în clipa trecerii sale la cele veşnice. Iată cum redă Ianolide ultimele sale cuvinte:
“- În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici cauta să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!
S-a oprit puţin ca să tragă aer în piept. Apoi a continuat:
– Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Rostul suferinţei noastre este schimbarea la faţă a lumii. Creştinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de Adevăr… Rog să mă iertaţi… Să mă ierte orice om faţă de care am greşit cu ceva… Gândesc cu multă dragoste la mama şi surioarele mele. Doresc să meargă pe calea Domnului. Vă rog să aveţi grijă de ele…
Trecuse de orele 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mişcat.
– Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!
A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puţin la faţă şi apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:
– S-a sfârşit!
A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească dar real, un fel de realitate desăvârşită a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Şi-a dat sufletul către orele 13 în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la Schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viaţă. L-am îmbrăcat cu hainele părintelui G.. În gură i-am pus, aşa cum mă rugase, o cruce mică de argint pe care o salvase din toate percheziţiile („ca să fiu recunoscut!” mi-a explicat el).”
Dacă va rândui Dumnezeu, ceea ce a rămas din trupul Valeriu Gafencu, îngropat în loc necunoscut, ar putea fi într-o zi descoperit şi identificat fără putinţă de tăgadă. Dar şi fără o asemenea prezenţă printre noi, Valeriu Gafencu rămâne exponentul cel mai de seamă al unei generaţii martirice, care a realizat totodată o autentică vieţuire în Hristos în mijlocul infernului concentraţionar pornit să frângă sufletele celor încarceraţi.
(Partea a III-a: Treapta a treia. Lucrarea teandrică)
___________________________________
Partea I: Prima treaptă. Întoarcerea la Hristos
- Paralele: ateul şi rugăciunea - 18 octombrie 2020
- Semne ale vremurilor sau actualitatea dialogurilor lui Soloviov - 19 septembrie 2020
- Dinamica creşterii numărului de cazuri COVID-19 – analiză şi explicaţii - 16 iulie 2020
Este complicat sa faci un rezumat, o schita la toate cele expuse in articol.
Totusi cateva aspecte ar fi bine sa le reformulam.
Sofronie Saharov nu este unica persoana care a inteles si explicat (introdus)personalitatea Sfantului Siluan Athonitul. Astfel de persoane au existat inca din timpul vietii sfantului. Chiar daca cativa obtuzi vietuitori din vremea sfantului Siluan Athonitul nu intelegeau de ce oamenii docti erau interesati sa stea de vorba cu acel” taran”, totusi valoarea duhovniceasca incontestabila a fost exprimata odata cu citirea panegiricului de la inhumarea sfantului. Cartile care au facut publice scrierile lui atesta aprecierea la nivelul cel mai de sus numindu-l pe Sfantul Siluan Athonitul „sfantul secolului”.
Harul in virtutea caruia si-a scris toate cuvintele este „iubirea de vrajmasi”. Acesta este motivul pentru care sfantul ar trebui sa fie unul reprezentativ inceputului de mileniu, in care violenta verbala si fizica, trivialitatea, ura, xenofobia, rasismul si intoleranta au luat locul iubirii si al credintei curate.
Desigur, el si-a gasit expresia in inimile multor traitori inclusiv de alte confesiuni, depasind in felul acesta granitele formalismului si rigorismului, devenind emblematic si generand o multime de conferinte care au avut loc si in tari neortodoxe.
Pentru romani ar fi mai mult decat binevenita evidentierea invataturii acestui sfant, in loc de a se insista punerea intr-o lumina artificiala a altor invataturi pentru care este nevoie de multe exortatii necesare ajustarii lor dupa tiparul ortodoxiei.
In alta ordine de idei, este foarte simplu sa faci o analiza a „binelui” sau „raului” in legatura cu o anumita persoana, doar prin prisma unui text , ales cu atentie, fara a analiza toata scrierea, viata, activitatea si rezultatele, respectiv consecintele.
Astfel, sfintenia la care au ajuns unii dintre patimitorii inchisorilor comuniste nu se asimileaza ca o sfintenie de drept comun si presupun ca nu de la acest lucru ar trebui sa se inceapa o discutie. Ci de la Hristos.
Daca autorii unor texte, scuzandu-si exprimarea la persoana intai singular, cauta sa ne arate cum putem evita greselile in anumite situatii de exceptie, atunci ei nu sunt pardonabili cand incerca si reusesc in mod vizibil sa depaseasca granitele, trecand la portretizari negative in masa.
Dar, pentru ca omul este supus gresellilor, vom trece cu vederea si acest lucru. Cum ramane insa atunci cu pretentia lor de se autodeclama invatatori si sfetnici cu experienta si a ne arata, a ne invata cum sa nu gresim? Pretentii de indreptare de etica si de morala, ba chiar si de credinta crestineasca ?
In loc de nu se intinde mai mult decat li se cuvine, respectiv de a fi simple arhive ale istoriei din care putem afla si altfel acea bucata de adevar?
In alta ordine de idei, daca luam de exemplu enuntul cu „ascunderea” lui Dumnezeu este intr-adevar paradoxal, pentru ca Dumnezeu ne porunceste :
” Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Cu alte cuvinte Dumnezeu nu Se ascunde, ci din contra isi descopera slava Sa prin slava crestinilor, cunoasterea Lui insemnana tocmai acest lucru, nicidecum aparatii miraculoase si fantastice, bazate pe iscodiri mistice de natura ocultica.
Credinta sta in simplitate.
Credinta sta in Hristos cel intrupat. Cel ce are duhul lui Hristos Il face cunoscut oamenilor pe Hristos si astfel lumina nu este pusa sub obroc.
Dumnezeu nu ne cere o „marturisire ” sintetica, fabricata prin cuvinte lipsite de incarcatura faptelor, ci El ne porunceste marturisirea, in primul rand, prin fapte.
Nu exclud marturisirea prin cuvant, dar aceasta presupune anumite conjuncturi.
Cat priveste vedeniile pe care Valeriu Gafencu le-a trait, ar fi bine sa nu fie expuse pana la enuntul unui rezultat final al analizarii lor de catre teologii de specialitate, pentru a nu contribui in mod benevol la influentarea novicilor, care nu au capacitatea si nici calitatea sa discearna.
De altfel, ca si in cazul lui Arsenie Boca, se vede ca ne prevalam initial de incertitudini, care in final sunt reiterate cu aplomb irefragabil drept certitudini.
Incertitudine si in jurul acestei expresii care apartine lui Valeriu Gafencu: „Merg la El fără nici o îndoială”.
Parca prea multa siguranta pentru smerenia unui sfant.
Cat despre afirmatia Maicii Domnului din vedenie : „Eu sunt mireasa ta”…
Ce poti sa mai zici ? Mirele Hristos,inteleg, Biserica mireasa a lui Hristos, inteleg. Dar Maica Domnului mireasa lui Valeriu Gafencu, chiar si pentru o metafora suna mult prea indraznet, ca sa nu zic cu totul inadecvat. Insa intr-o ispita in care demonii vor sa te inalte cat mai sus, nu e rau, ai de unde cadea , fara riscul de a ramane infirm.
Las pe seama altor comentatori observatiile asupra consideratiilor teologice pe care le faceti. Le consider ca niste opinii personale, aveti tot dreptul sa ganditi diferit. Personal raman la parerea ca citatele pe care le-am adus (si care sunt la indemana oricui sa le caute si sa vada intregul context) sunt elocvente.
Vreau doar sa fac o precizare. Am constatat ca exista unele diferente (uneori importante) intre diversele variante ale scrierilor lui Ianolide, ma refer la „Intoarcerea la Hristos”. In postarea initiala am preluat citatele dintr-o versiune pdf care se poate gasi pe internet. Aceasta nu coincide insa cu cea care s-a tiparit ulterior (eu am editia 2006 la Editura Christiana). Incat am modificat ulterior termenul „mireasa”, care apare in acea versiune pdf (neoficiala), preluand citatul din cartea propriu-zisa (citat care este preluat ca atare si in cartea „Valeriu Gafencu – Sfantul Inchisorilor”). In versiunea oficiala apare: „Eu sunt dragostea ta”. Trebuie spus ca Ianolide a lasat niste manuscrise scrise pe nerasuflate, cu rugamintea ca cei care le vor tipari dupa moartea sa sa le corecteze si stilizeze. Pana la urma nu stim care a fost cuvantul folosit in manuscris, sau poate locul acela era ilizibil, incat editorii au adaugat intai „mireasa” si apoi l-au inlocuit cu „dragostea”, sau poate al doilea termen e totusi cel real. In orice caz, am preferat sa modific citatele in conformitate cu versiunea oficiala a cartii lui Ianolide. Nu stim insa care a fost termenul pe care l-a folosit autorul.
„aveţi tot dreptul sa gandiţi diferit”
Vă mulţumesc! Apreciez această deschidere !
Râvna cea bună porneşte din credinţă şi devotament faţă de poruncile lui Dumnezeu(Rom. 12,1l-l2). Râvna rătăcită stăpâneşte pe omul care se călăuzeşte de idei bune, dar le înţelege greşit şi le aplică rău(Rom. 1,18; 2, 8; I Tim. 1, 20; II Tim. 3,l-8). Rătăcirea apare acolo unde este o disproporţie între lumina raţională a adevăratelor dogme şi râvna împlinirii unor intenţii bune, dar călăuzită de un sentimentalism needucat şi năvalnic, alimentat de rătăciri tăinuite ale imaginaţiei.
Insa “nimeni nu poate să aibă pe Dumnezeu de Tată, dacă n-are Biserica de mamă” (Sf. Ciprian -D. unitatea Bis. 4).
Pentru a-şi masca intenţiile neconforme cu Biserica, legionarul Codreanu recurge la o diversiune.El spune : „Noi Il punem înainte de toate pe Hristos”.
Ori este ştiut ca Hristos nu poate fi acoperitorul faradelegii sau iniţiator întru încalcarea poruncilor .Daca legionarii poarta pistol acest lucru nu este din porunca lui Hristos, deci nu poate fi Hristos capul unei astfel de faradelegi.
S-a spus că Valeriu Gafencu a fost arestat pentru că a fost comandantul unui grup al Frătiilor de cruce.Practic fără nicio vina, spun ei.
Dar să vedem ce faceau frătiile de cruce:
( http://acum.tv/articol/68472/ )
„Comandantul Frăţiilor de Cruce din liceul nostru din Târgovişte era „camaradul Albu”. O dată pe săptămână, după-amiezile, acesta ne ducea în pas de marş până ajungeam în afara oraşului. Aici ne punea să facem exerciţii de gimnastică şi ne preda „Cărticica Şefului de Cuib” a lui C.Z. Codreanu”
„În a treia săptămână de la începutul activităţii noastre am fost îndreptaţi spre pădure, care era traversată de pârâul Ilfov, adânc de vreo 30 cm şi nu mai lat de 4 m. Eram două clase paralele, vreo 80 de elevi dintr-un total de circa 400 elevi ai cursului inferior de liceu. Când am ajuns la pârâu, toţi elevii ne-am oprit. Comanda s-a repetat: înainte marş! Elevii au pornit şi toţi au intrat în apă cu încălţămintea lor, străbătând cei 4 m, lăţimea pârâului. Am fost numai doi, eu şi colegul meu Mănescu Gheorghe, care am ieşit din rând să ne descălţăm, voind să trecem apa cu încălţămintea în mână. Acest gest al nostru a fost considerat inadmisibil şi ni s-a spus că nu merităm să mai rămânem în „Frăţiile de Cruce”. S-a făcut mult scandal pentru faptul că, fără ordin, ne-am descălţat pentru ca să trecem apa. Rezultatul a fost că am fost excluşi din „Frăţiile de Cruce”. N-am bănuit atunci ce consecinţe neaşteptate va avea, peste 15-20 de ani, acest mic act ne nesupunere.
Cu prilejul arestării mele din 1959 mi-am dat seama că printre actele din dosarul penal era unul care arăta că fusesem dat afară din „Frăţiile de Cruce” în legătură cu episodul cu traversarea apei Ilfovului. Colegii mei care au trecut încălţaţi apa au rămas în FDC până la terminarea liceului. Ei au fost condamnaţi la Tribunalul militar de la Ploieşti ca legionari. Eu n-am fost pedepsit în 1959 ca legionar, dar dacă nu aveam la dosar decizia de excludere din 1940, mi se dădeau şi mie 18 ani închisoare. Eu am avut mare noroc cu apa Ilfovului, pentru că am căpătat „numai” 7 ani închisoare. Am fost condamnat pentru „uneltire contra ordinii sociale” (Cod Penal 1950, art. 209 pct.2 lit.a). Colegilor mei li s-a aplicat art.209 pct.3, „participare la organizaţie de tip fascist”, pentru care se prevedeau între 15 şi 25 de ani închisoare”.
„Copii care aveau 12-18 ani în 1940, aveau deja 31-37 ani în 1959, când s-au făcut condamnările, şi în acest răstimp, nu cred că toţi foştii membri ai „frăţiilor de cruce” au fost condamnaţi, măcar pentru faptul că trebuiau să fie peste 1.000.000 de procese!
Mai curând trebuie înţeles, că unii din aceşti foşti membri au mai făcut câte ceva ca să merite o condamnare …Si dupa cum stiu eu, multi membri din aceste fratii au ucis si batut evrei, asa cum s-a intamplat cu unchiul meu de 16 ani, omorat de colegii lui de liceu, „fratii de cruce”.
„Perioada de vârf a «Frăţiilor», coincide cu eliminarea începând cu luna Septembrie 1940 (!) a tuturor elevilor evrei din şcolile româneşti. De mentionat că până în Septembie 1940, încă mai existau elevi evrei în şcoli,dar sub controlul unui « numerus clausus ».
Cine şi cu ajutorul cui i-a prigonit pe elevii evrei, este un alt aspect deosebit de grav”.
.
Ca sa va argumentati ideile preconcepute, generalizati arbitrar: „legionarii purtau pistol” si apoi ridicati un caz particular la rang de reprezentativitate. Cu atat mai mult, cu cat e vorba de memoriile unui adversar politic al legionarilor, publicate pe un site care are de asemenea o orientare ostila. Iar ultimul paragraf, cu acel unchi care ar fi fost ucis de fratii de cruce (Doamne! de niste copii?) e un comentariu al unui evreu la acel articol. Nu avem date, nume, alte detalii care sa ii confere cu adevarat credibilitate.
Cat priveste metoda pe care o folositi, de a scoate in evidenta cate un detaliu ales in mod subiectiv, e departe de a lamuri o problema de complexitatea celei in discutie. S-au scris sute de carti istorice – atat defavorabile, cat si favorabile legionarismului. Fiecare poate adera, conform constiintei proprii, la concluzia la care a ajuns in mod sincer, studiind aceste argumente pro si contra. De asemenea, exista numeroase carti de memorialistica, care descriu cu lux de amanunte cum se desfasura viata si educatia in Fratiile de Cruce. Cert este ca dintre toti detinutii politici sub comunisti, daca e sa ii privim categorial, la nivel de grup, cei proveniti din aceste Fratii de Cruce au dat dovada de comportamentul cel mai demn, mai jertfelnic si mai aproape de o autentica marturisire crestina. Nu e o afirmatie subiectiva de-a mea, puteti sa gasiti argumente in sprijinul ei citind cartea „Valeriu Gafencu – Sfantul Inchisorilor”.
Sunt sigur ca majoritatea cititorilor acestui site sunt mult mai bine pusi la punct cu literatura in discutie decat sunteti dvs. si ca o metoda ca cea pe care o folositi, aducerea in prim-plan a unor cazuri izolate, nu are cum sa schimbe o opinie de ansamblu care e deja formata avand la baza un studiu mai aprofundat al subiectului.
Cat priveste acea asociere permanenta cu „pistolul”, un cliseu (e drept, nu fara baze reale) pe l-a creat in mod interesat presa adversa din epoca, pe langa o analiza istorica, n-ar strica si una teologica. O discutie pe tema asta nu-si are insa locul in cadrul articolului de fata, caci Valeriu Gafencu s-a delimitat complet de folosirea violentei. Cert este ca vorbim de o practica definitiv apusa, azi nimeni nu mai vrea sa faca dreptate cu pistolul in mana. Totusi, pentru cine vrea sa inteleaga raportarea teologiei ortodoxe la folosirea armelor, ii pot recomanda cartea Parintelui Mihai-Andrei Aldea, „Ortodoxia si artele martiale”. Conceptia sa o puteti vedea si aici:
http://foaienationala.ro/ortodoxie-si-arte-martiale-interviu-cu-pr-mihaiandrei-aldea-trebuie-sa-fim-samuraii-lui-hristos.html
http://foaienationala.ro/sfintii-au-purtat-arme-leau-folosit-si-au-binecuvantat-pe-cei-care-le-foloseau-interviu-cu-parintele-mihaiandrei-aldea-despre-dreapta-intelegere-crestina-asupra-practicarii-artelor-martiale.html
Bogdan Munteanu,
„e vorba de memoriile unui adversar politic al legionarilor”
„publicate pe un site care are de asemenea o orientare ostilă”
„comentariu al unui evreu”
Ce fel de afirmaţii sunt acestea ?
Orice lucru care contravine ideilor şi concepţiilor dvs devin neapărat ostile , prejudecăţi şi generalizări arbitrare?
Nimeni altul decât dvs aţi postat într-un alt articol mărturia lui Valeriu Gafencu şi care preschimbă în certitudini toate acele „prejudecăţi” de care mă învinuiţi :
Valeriu Gafencu :
„Cine se afirmă creştin trebuie să se poarte ca un creştin. Nu e ingăduită
crima ca armă de luptă crestină. E necesar să mărturisim public greşelile
35
trecutului pentru a pune un început nou. Nu sunt ingăduite nici tirania,
fărădelegea şi abuzul.
Toate acestea erau referiri la unele evenimente din trecut, pe care insă nu
toată lumea era pregătită să le privească astfel”.
1. – Despre ce fel de greşeli este vorba în imediata vecinătate a cuvântului „crimă”?
– Greşelile nu puteau fi decât crima ( cu arma, cu pistolul), tirania, fărădelegea şi abuzul.
2. – De ce”nu toată lumea era pregătită să le privească astfel”?
-Nu era pregătită toată lumea, deoarece, aşa cum arată şi Ianolide, legionarii nu au primit ideea de pocăinţă, motiv pentru care s-au separat în două tabere, una a lui Gafencu, alcătuită din misticii legionari şi alţi creştini obişnuiţi şi cealaltă tabără era a legionarilor conservatorişti propriu-zişi.
Însă despre portul armei a dat mărturie chiar un prieten al lui Valeriu Gafencu, Octavian Anastasescu :
„Eu nu am putut să fiu legionar…Unu-uniformă … cu diagonală-ce e aia? Cu pistol-ce e aia? Cu cizme … Ce … când tu nu ai bani de papuci, trebuie să ai cizme”.
http://www.docfoc.com/lângă-valeriu-gafencu-sfântul-închisorilor-octavian-anastasescu
Tot Octavian Anastasescu mărturiseşte despre Ianolide şi despre legionari în general:
„…Ioan Ianolide, o fire cu totul alta! …Ianolide era un om sever şi ce nu mi-a plăcut la el este că nu mi-a plăcut la foarte mulţi legionari foarte adevăraţi cu sufletul : radicalişti! Nu mi-au plăcut radicalistii, domnule ! Adică A-ul lui nu poate să fie şi alt A, al altuia”.
Raspunsul meu anterior ramane valabil si in acest caz. Imi voi lua libertatea sa nu mai postez alte comentarii la care el s-ar aplica, pentru ca a insista pe directia asta iese din cadrele unui schimb argumentat de idei. Ati citat trunchiat din cartea lui Anastasescu. Spre edificare, imi permit sa redau intreg contexul celor doua citate (e de fapt un singur fragment unitar). In tot cazul, avem de-a face cu o alta marturie despre sfintenia lui Valeriu Gafencu, dar fiecare poate sa faca pentru sine comparatii intre nivelul intelectual, literar si duhovnicesc al acestui Anastasescu si al lui Ianolide, chiar daca ambii sustin aceeasi cauza.
Valeriu cum s-a purtat cu Wurmbrand dumnezeieşte! Cu toţi s-a purtat
dumnezeieşte! Nu eram acolo, când i-а dat Stratan lui Valeriu streptomicina, dar am
auzit după aceea. M-am bucurat foarte mult! Deşi el nu mai avea speranţă de viaţă.
Dar i-а dat medicamentele lui Wurmbrand. Da… dar în cartea aia a lui – pentru că are o
carte scrisă – Wurmbrand n-a menționat asta! Gafencu a fost salvatorul lui! Gafencu
era într-o stare atât de grea, că nu se ştie dacă streptomicina, medicamentul minune la
ora aceea, l-ar fi salvat de la moarte.
Valeriu îşi dorea moartea. El dorea întâlnirea lui cu Maica Domnului. Era
de-o evlavie greu de descris. Poate că nu este suficient, dar e folositor să citească
lumea Întoarcerea la Hristos a lui Ioan Ianolide, o fire cu totul alta! Erau de-o
prietenie strânsă, extraordinară! L-am cunoscut pe Ianolide. Ianolide era un om sever,
şi ce nu mi-a plăcut la el este ceea ce nu mi-a plăcut la foarte mulţi legionari foarte
adevăraţi cu sufletul: radicalişti! Nu mi-au plăcut radicaliştii, dom’le! Adică A-ul lui
nu poate să fie şi alt A, al altuia. Ce spunea el era pe dreptate, era pe adevăr, şi nu
suporta contrazicerea. Ianolide avea o oarecare preţuire pentru mine…
Cât am stat la Târgu Ocna, împreună cu Aurel Caramitru, îi dădeam să
mănânce lui Valeriu, pe rând. Odată, în noaptea de Înviere stătea în pat şi eu, pe
marginea patului lui, priveam pe geam. Şi-n faţa închisorii e dealul Măgurei, unde este
un schit. Şi a fost o încântare când au început să bată clopotele… Când s-a sfârşit
slujba, oamenii au început să coboare dealul, cu lumânări aprinse. Unii cu lumânări
mari, alţii cu lumânări mai mici… Şi şiroiau aşa, pentru că trebuiau să urmeze poteca.
Şi, la un moment dat, am considerat că am terminat să-i spun ce văd. Dar el era dornic
să-i mai spun, chiar repetând: „Uite, acuma bate vântul şi s-a stins şi nu ştiu ce…”.
Când a văzut el că tac, zice: „Uită-te acum!”. El ce-a făcut? Se uita în ochii mei şi
vedea ce vedeau ochii mei şi gura mea tăcea. Dar el spunea cu gura lui tot ce vedeau
ochii mei.
Dar sigur că da! Dar zice: „Uită-te! Uită-te! Uită-te!”. Şi ce vedeam eu, el
vedea în ochii mei. Şi eu tăceam, pentru că nu mai puteam, mă plictisisem să repet. Şi
lui îi plăcea să audă.
Este sfânt! Sfânt!… Când s-o trezi Sfântul Sinod să-l canonizeze… Asta
spre ştiinţa poporului, pentru că cine l-a cunoscut nu are nevoie de confirmarea
Sfântului Sinod, pentru că pe sfinţi îi face Dumnezeu şi poporul. Nu cei care se tem ca
nu cumva să se zică: „Ia uite, bă, ridicaţi pe legionari la rangul de sfinţi!”.
Totuşi, eu n-am putut să fiu legionar din mai multe motive. Unu –
uniforma. Eu, care trăisem în uniformă opt ani de zile, la liceul militar, am detestat la
un moment dat să port uniformă. Cu diagonală – ce e aia? Cu pistol – ce e aia? Cu
cizme… Ce… când tu n-ai bani de papuci, trebuie să ai cizme! Asta, din punct de
vedere vizual.
Bogdan Munteanu,
In ce priveste ultimele adrese pe care mi le-ati indicat, va sfatuiesc ca mai intai sa studiati BINE DE TOT Noul Testament si va veti convinge si singur ca nu este nicidecum vorba acolo de arme precum armele de razboi.
Apostolul Pavel:
Efeseni, 6
5. „Slugilor, ascultaţi de stăpânii voştri cei după trup, cu frică şi cu cutremur, întru curăţia inimii voastre, ca şi de Hristos,
6. Nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci ca slugile lui Hristos, făcând din suflet voia lui Dumnezeu,
7. Slujind cu bunăvoinţă, ca şi Domnului şi nu ca oamenilor,
8. Ştiind fiecare, fie rob, fie de sine stăpân, că faptele bune pe care le va face, pe acelea le va lua ca plată de la Domnul.
9. Iar voi, stăpânilor, faceţi tot aşa faţă de ei, lăsând la o parte ameninţarea, ştiind că Domnul lor şi al vostru este în ceruri şi că la El nu încape părtinire.
10. În sfârşit, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui.
11. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.
12. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.
13. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare.
14. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii,
15. Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii.
16. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului.
17. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu”.
Dar daca tot nu v-ai lamurit si inca nu va este clar, atunci invatati de la Sfintii Parinti ca incepatoriile, stapaniile si stapanitorii intunericului acestui „veac”, nu sunt decat ierarhiile diavolesti, duhurile rautatii, ale intunericului, respectiv puterile demonice, care au fost aruncate pe pamant si nicidecum oameni de stat, ori conduceri lumesti. Altfel insusi textul de mai sus ar fi contrazicere in sine!!!
Puteti sa va convingeti singur din acest text despre ce arme este vorba!!!
Iar daca printele Aldea vi-l invoca pe sfantul prooroc Ilie, lasati-l pe parintele Aldea sa procedeze ca sfantul Ilie, caci parintele are mai multe sanse sa fie rapit la cer in caruta si cai de foc. Noi sa ne vedem insa de ale noastre mici murdarii.
Oh, dar daca am ajuns la astfel de speculatii, trecem deja de pe un taram pe altul, respectiv de pe taramul adevarului si dreptatii, direct pe taramul minciunii si al nedreptatii.Nu imi inchipuiam despre dvs ca veti aduce in discutie astfel de argumente, fie chiar sub semnatura preoteasca.
Consider ca va lasati furat de niste tribulatii de moment si ca luati in gluma chestia cu samuraii, ca de altfel orice crestin care cunoaste cat de (putin)cat intelesul Sfintelor Scripturi si se apropie de duhul credintei.
Ma tem ca l-ati citit superficial pe Pr. Aldea. El nu vorbeste nicaieri despre „Samurai” (v-a „furat” probabil expresia din titlu). E vorba de traditia ortodoxa, de sfintii militari, purtatori de arme. Nu e cazul sa va spun eu ca pe langa Sfanta Scriptura avem si Sfanta Traditie, iar Pr Aldea se ocupa exact cu aceste aspecte ale ei, respectiv manuirea armelor de catre crestini.
Bogdan Munteanu,
Invătătura ortodoxă face diferenta între Sfânta Traditie si traditia bisericeasca, aceea care exista în istoria crestinismului.
Putem spune astfel ca sfintii militari apartin traditiei bisericesti ortodoxe, dar nicidecum Sfintei Traditii, Traditie care ni s-a transmis pe cale orala, incepand cu Vechiul Testament.
Astfel, conform traditiei ortodoxe noi praznuim mai multi sfinti militari. Acestia purtau arma datorita faptului ca faceau parte din armata unei tari, imperiu, etc, nicidecum datorita faptului ca erau crestini. Din contra, ei au propovaduit credinta, dar fara arma, asa cum este si firesc crestineste.
Dintre acestia:
Sfantul Mucenic Gordie a fost ostas in timpul imparatului Licinius. Prigoana impotriva crestinilor l-au determinat pe Gordie sa se retraga in munti. Cand a revenit in cetate, printre oameni, in ziua cand era sarbatorit zeul razboiului Marte, Gordie a propovaduit credinta crestina, motiv pentru care i-a fost taiat capul, asa cum poruncise imparatul Licinius.
Sfantul Mucenic Polieuct a trait pe vremea imparatilor Decius (249-251) si Valerian (253-260) si era ostas de seama in Melefina, Armenia. Sfantul Mucenic Polieuct fiind de curand increstinat, ardea de dorinta de a marturisi si de a-si varsa sangele pentru Hristos. Martiriul la care l-a condamnat imparatul a luat sfarsit prin decapitarea acestui marturisitor de Hristos.
Sfantul Mare Mucenic Teodor Stratilat a trait pe vremea imparatului Licinius. Numele de Stratilat arata ca era un mare conducator de oaste.Auzind imparatul ca acest dregator al sau, nu numai ca s-a indepartat de cinstirea zeilor, dar se ostenea si cu propovaduirea credintei in Hristos, vazand ca nu poate sa-l intoarca la zadarnica cinstire a idolilor, a poruncit sa i se taie capul.
Cuviosul Parinte Auxentiu a fost ostas in timpul lui Teodosie cel Tanar (408-450). La Constantinopol, Auxentiu a trecut la crestinism, fiind randuit diacon, apoi preot. Avea darul de a vindeca si de a profeti. A intemeiat manastiri, iar moartea nu i-a fost violenta.
Sfantul Mare Mucenic Teodor Tiron a trait in vremea imparatului Diocletian si era dintr-o cetate a Amasiei, numita Homialon. Era ostas tanar in ceata Tiranilor (recrutilor), din legiunea Margaritilor, condusa de Vringa. Deci, venind porunca de la imparat, ca toti ostasii sa aduca jertfa zeilor, Vringa a mers in capistea idolilor, cu toala legiunea sa, spre implinirea poruncii. Si n-a voit Sfantul Teodor sa intre in capiste, ci a ramas in cortul sau. Si au cunoscut toti ca el este crestin.
De aceea, a fost prins si dat pe mana lui Puplie, dregatorul cetatii, care a poruncit sa fie omorat in grele chinuri.
Sfintii Mucenici din Evghenia. Capitanul Mavrichie si ceata lui de 70 de ostasi, crestinandu-se, au refuzat cultul oficial al zeilor, imparatul Maximian (286-305) a poruncit sa li se scoata hainele ostasesti, „nemaifiind vrednici sa le poarte”, si sa fie judecati. Pedepsa a fost crunta: cu cangi li s-a sfasiat carnea, cu ciocane li s-au zdrobit oasele, dupa care au fost arsi, dusi intr-o mlastina si lasati prada fiarelor.
Lista este extrem de lunga, dar cred ca ati inteles foarte clar ca acesti ostasi nu faceau parte dintr-o oaste crestina inarmata cu sabii si sulite, ci faceau parte din ostile imparatilor, fiind platiti cu solda. Ei bine, acestia sunt crestinii militari pe care ii avem in traditia Bisericii noastre.
Si cred de asemenea ca este foarte clar ca nu este nicidecum obligatoriu pentru un crestin a purta arma, dupa cum vedem ca acesti mucenici crestini nu doar ca nu au ucis pe nimeni cu armele lor ( decat in lupta de obste in care mergeau toti ostasii armatei respective si care nu erau crestini ), ci ei insisi au fost ucisi, propovaduind pe Hristos cu mainile si piepturile goale.