Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide. Despre duhul „sfinţilor închisorilor” (III)

Treapta a treia. Lucrarea teandrică

„- Va izbuti lumea să înţeleagă şi să primească creştinismul autentic?

– Cu greu, dar va izbuti, căci aceasta este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu oamenii.”

(Dialog între Ioan Ianolide şi Valeriu Gafencu)

Textul lui Ioan Ianolide la care am făcut deja referire, “Despre viaţa în Hristos”, nu este nicidecum doar un manual de contemplaţie. Separarea aceasta în trepte pe care am practicat-o aici are un caracter oarecum artificial, asumat în mod deliberat din raţiuni mai degrabă hermeneutice şi pedagogice. Scrierile lui Ianolide trebuie privite în coerenţa lor deplină, în integralitatea lor, în acel duh care se răsfrânge din iradierea lucrării lăuntrice asupra lumii din jur. Treapta contemplativă se întrepătrunde în permanenţă cu treapta activă. Toate activităţile omeneşti sunt privite ca o rugăciune către Dumnezeu. “Rugăciunea este sâmburele vieţii duhovniceşti, este grăirea cu Dumnezeu, ori, mai bine zis, trăirea împreună cu Dumnezeu. În sens major deci rugăciunea este modul omului de a comunica direct cu Dumnezeu, izvorând din necesitatea de absolut a omului. Omul se poate ruga contemplând, cugetând, muncind sau vorbind.” Sunt rânduri de la începutul scrierii amintite a lui Ianolide care rezonează deplin cu binecunoscuta concepţie a Sf. Vasile cel Mare, conform căreia “toată viaţa să fie un timp de rugăciune”, recomandând ca fiecare gest cotidian, fiecare lucrare săvârşită, să fie spre slava lui Dumnezeu.

Viziunea creştină pe care o propun Gafencu şi Ianolide este prin urmare una prin excelenţă teandrică. Ea include, dar nu se rezumă doar la latura contemplativă, mistică, care de multe ori este dominantă în concepţia ortodoxă. Cu toate acestea, există o fundametare teologică şi pentru o lucrare ortodoxă activă în lume şi asupra lumii. În eseul “Modul teandric” al lui Nichifor Crainic, apărut în 1940 (care deschide volumul “Nostalgia paradisului”) se afirmă:

“Iisus Hristos, zice un mare cugetător creştin, Dionisie Areopagitul, a adus în lumea devastată de păcat un mod nou de lucrare: modul teandric, adică modul divinomenesc. Prin întrupare, Dumnezeu se face şi creatură pentru a ridica pe om şi odată cu el cosmosul la destinaţia divină din planul veşnic al creaţiei. Act de nemărginită dragoste e întruparea, dar în acelaşi timp e şi satisfacţia mâhnirii lui Dumnezeu prin asocierea omului la opera de rezidire a lumii. Creştinismul e înainte de toate persoana divinumană a Mântuitorului. În misterul acestei persoane unice, în care se asociază cele două naturi, Dumnezeu nu e numai în afară de cosmos, dar şi înlăuntrul lui, iar cosmosul participă astfel, cu natura lui proprie, la viaţa dumnezeiască. În creştinism, răul nu se suprimă radical, ci în măsura în care omul, ca făptură liberă, se asociază la lucrarea lui Dumnezeu în lume. Recunoaşterea lumii în Iisus Hristos înseamnă recrearea ei în har. (…) A gândi lumea precum Dumnezeu o gândeşte, a o iubi precum El o iubeşte şi a lucra în ea precum El o lucrează, iată în ce stă modul teandric al credinţei şi al înţelepciunii creştine, modul lui Iisus Hristos.” (Nichifor Crainic – Modul teandric)

În scrierile teologice ale Sf. Iustin Popovici colaborarea divino-umană apare de asemenea ca un leitmotiv, ca o idee centrală.

“Ce scop are lucrarea ortodoxă? Scopul ei e de a aduce şi a împlini, în cât mai mare măsură, Dumnezeiescul în om şi în lumea din jurul omului, a întrupa pe Dumnezeu în om şi în lume. (…) Lucrarea Dumnezeu-omenească schimbă la faţă pe om din lăuntru, se mişcă de la cele din lăuntru spre cele din afară: ea înnoieşte sufletul şi, prin suflet, trupul. (…) Scopul lucrării Dumnezeu-omeneşti este acela de a schimba la faţă nu doar pe om şi omenirea, ci, prin aceştia, întreaga zidire. (…) În ce constă scopul acesta? Iată în ce: să se întrupeze Dumnezeu şi toate desăvârşirile Dumnezeieşti în om şi în omenire, în persoană şi în societate.” (Sf. Iustin Popovici – Biserica Ortodoxă şi ecumenismul)

Spre final vom reda citate mai extinse din scrierile acestui mare teolog al Bisericii Ortodoxe. Concepţia sa, izvorâtă tot în mijlocul aceluiaşi veac XX al ciocnirilor ideologice şi al catastrofelor umane, respiră acelaşi duh cu cel al mărturisitorilor creştini din închisorile comuniste din România. Această similitudine evidentă nu se datorează atât unor influenţe explicite, cât mai degrabă unei experienţe comune şi caracterului universal al adevărului creştin care străluceşte în toţi cei care îl poartă în chip viu în sufletul lor.

În continuare redăm câteva fragmente relevante din textul lui Ioan Ianolide, „Viaţa în Hristos”.

Colaborarea divino-umană la sfinţirea întregii lumi:

„Lucrarea omului nu are putere transfiguratoare fără puterea harului dumnezeiesc, de aceea omul trebuie să se facă purtător de Dumnezeu.

Dar trebuie precizat că rugătorul rămâne şi un om activ, di­namic, îndrăzneţ, iscusit, care înfruntă duşmanii cu puterea in­terioară cu care însuşi Domnul i-a biruit şi acţionează cu ace­leaşi mijloace cu care a lucrat Hristos: puterea duhului şi a cu­vântului, fapta bună, adevărul răspicat, dragostea curată, teme­rară, necontenită şi, în fine, puterea de jertfă.

Trebuie deci ştearsă imaginea pasivă, indiferentă, nerealistă, umilă şi umilitoare a omului sfânt. Mărturie stă Hristos însuşi, apoi Apostolii, şi cu deosebire Sf. Apostol Pavel, cel atât de dina­mic, care a fost răpit până la al treilea cer. Mărturie stau sfinţii Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, Ioan Gură de Aur ori sfinţi militari ca Dimitrie, Nestor şi Gheorghe, care au luptat şi au în­vins pe duşmani. Tot spre mărturie stau Sfinţii împăraţi Constan­tin şi Elena, iar Vechiul Testament ni-i oferă pe Moise, David, Ilie, Ieremia, care au fost mari conducători de oameni, dar toţi şi mari rugători. Iar dacă adesea sub chipul trăirii religioase unii îşi as­cund incompetenţa, incapacitatea, abandonul şi oportunismul, unii ca aceştia sunt cu totul străini de adevăraţii creştini.”

Înţelepciunea şi cutezanţa care se cer creştinilor au ca model pe Mântuitor:

„Mântuitorul, în însăşi iconomia dumnezeiască a întrupării Sale, cât şi în toată activitatea Sa, face dovada unei adânci înţelep­ciuni. El ne învaţă când, cum, cu cine şi ce să facem, procedând strălucit de fiecare dată. Foloseşte toată gama de a aborda omul, de la preamărirea până la afurisirea lui. Minunile Sale sunt făcute cu meşteşug, cu artă şi poartă în ele o strălucire sfântă şi uimitor de frumoasă. Formulările Lui sunt sentinţe ce merg atât la inima omului simplu, cât şi a savantului. Nimic nu e făcut fără a purta pecetea înţelepciunii şi a iscusinţei de a acţiona.(…)

Mântuitorul spune ucenicilor că trebuie să fie lu­mina lumii, prin lumină înţelegând nu numai adevărul în sine, ci adevărul în viaţă, adică adevărul exprimat convingător şi efi­cient. Numai dacă ştim să exprimăm adevărul şi să-l impunem în faţa oamenilor – convingându-i pe cei nelămuriţi şi vădindu-i pe cei vicleni şi răi – el nu este ţinut sub obroc. Căci adevărul învinge minciuna nu numai prin felul în care ştie să răspundă, ci şi prin modul în care ştim să-l arătăm.

Ştim că adevărul va ieşi oricum la lumină, dar nu trebuie să întârzie sub obroc din pricina nepriceperii şi laşităţii noastre. Adevărul reiese din confruntare, nu din cedare – a nu se confunda deci smerenia cu capitularea şi dragostea cu slăbiciunea căci în primul rând iubim pe Dumnezeu, adică Adevărul.”

Mărturisirea lui Hristos în temniţele comuniste a reprezentat un veritabil catalizator al acestei viziuni teandrice, care este supusă întrutotul autorităţii şi dogmelor Bisericii:

„Caracterul creştin al suferinţelor din temniţe a fost un feno­men general, dar a cunoscut cercuri de înaltă trăire, care au fă­cut din credinţă un mod viu de viaţă. Dăruindu-se întru totul lui Hristos, urmând calea împărătească a dreptei-socoteli, străduindu-se fără odihnă în războiul cel nevăzut şi cugetând adânc la rosturile lumii, oamenii s-au îmbrăcat în Hristos, au trăit în El şi El s-a dovedit viu în ei.

Toţi au fost creştini şi au murit creştineşte, dar unii au avut şi iluminarea sfinţeniei. Oameni aleşi şi luminaţi, pentru curăţia şi credinţa lor, de Duhul Sfânt, au rodit, după zeci de ani de clipe intense de rugăciune şi suferinţă, un creştinism revitalizat şi inte­gral, a cărui valoare şi semnificaţie ne îndeamnă să mărturisim.

Condiţiile în care ne aflăm sunt improprii, căci trăim sub te­roare şi veşnică ameninţare, suntem izolaţi şi părăsiţi, nu dispu­nem decât de înregistrările sufletului nostru şi nu ştim ce destin vor avea aceste rânduri, dar ne îndeplinim o datorie faţă de Dumnezeu, faţă de sfinţii şi martirii secolului XX, faţă de sufe­rinţele acestui veac. Mărturisirea noastră este şi o dovadă a iubi­rii pe care o avem pentru oameni.

Noi am pornit de la credinţă şi am apărat credinţa cu preţul vieţii. Am urmat calea spiritualităţii ortodoxe, ca fii ai Bisericii drept-măritoare, în condiţiile de temniţă ale martiriului, mica noastră comunitate L-a experiat pe Dumnezeu, simţindu-se Bi­serică, având trăirea unirii cu Hristos, a exprimării Adevărului lui Hristos ca act viu de viaţă.

Am înţeles că adevărul creştin nu e o teorie abstractă, ci co­muniune cu Dumnezeu, comuniune în iubire a oamenilor şi o viaţă trăită integral creştineşte. De aceea ne-am decis să ne dăruim toate puterile şi viaţa întreagă pentru a sluji, prin creşti­nism, pe oameni.

Experienţa noastră este o sinteză între vechi şi nou. Supunându-ne întru totul autorităţii Bisericii Ortodoxe, dogmelor şi Sfintei Tradiţii, exprimăm liber concluziile reieşite din trăirea noastră în secolul XX. Nu credem în interpretarea individualistă a credinţei, care depreciază şi fărâmiţează adevărul, ci respectăm autoritatea infailibilă a Bisericii, dată ei de Duhul Adevărului.”

Încreştinarea lumii trebuie să cuprindă toate domeniile de activitate umană, inclusiv cel politic:

„Nimeni însă nu are răspunderi mai evidente ca oamenii ce conduc oameni şi nici nu există un alt domeniu mai dificil de încreştinat decât cel politic. Trebuie reabilitată noţiunea de poli­tic ori dacă nu, înlocuită, căci ea are un conţinut şi un sens nobil.

(…)

Clerul, creatorii de artă şi gânditorii sunt chemaţi să orien­teze şi apoi să structureze în bine lumea. Oamenii politici, edu­catorii şi iconomii sunt chemaţi să organizeze şi să valorizeze lumea – şi aceştia sunt cei mai tentaţi, din orgoliu, dorinţa de dominare şi egoism, să nu mai asculte de legile morale. Idealul este ca puterea spirituală şi cea politică să colaboreze în acelaşi scop sfânt. Deci nici cezaro-papism, dar nici papo-cezarism, ci colaborarea în duh şi în lucrare creştină. Lumea stă în mâinile lui Dumnezeu. Hristos lucrează prin oameni în diversitate, El fiind unitatea lumii întregi.

(…)

Este necesar a contura precis raportul dintre cler şi mireni, dintre Biserică şi Stat, şi cu toţii să slujim lui Dumnezeu. E ne­voie de organisme specializate pe domenii, care să concentreze şi să dinamizeze toate forţele creatoare ale lumii în scopul mântuirii ei. Clerul şi mirenii şi-ar putea împărţi atribuţiile în funcţie de domeniile de activitate, pe care noi le-am organizat astfel: 1) religios, 2) conceptual, 3) cultural, 4) educativ, 5) social, 6) economic, 7) politic.

Am aşezat intenţionat în cele două extremităţi religiosul şi politicul, fiindcă ele fac delimitarea categorică între atribuţiile clericale şi laice: clerul se dedică prin excelenţă sacrului şi îşi extinde raza de acţiune tot mai departe, dar nu guvernează; lai­cii au puterea politică şi la rândul lor îşi exercită influenţa asu­pra celorlalte domenii, dar nu devin Biserică, nu au puterea de a sfinţi, însă năzuiesc spre sfinţenie. Intre domeniul sacru al cle­rului şi domeniul lumesc al mirenilor nu e un conflict şi nici un hiatus, ci o comunicare profundă, o conlucrare deplină.

Biserica este formată şi din cler, şi din mireni. În Biserică mire­nii învaţă să gândească şi să rezolve creştineşte problemele lumii, iar în stat ei concretizează, plinesc, înfăptuiesc istoric învăţătura creştină despre lume. Ştiind bine că domeniul lumesc în care se manifestă este relativ prin natura sa, laicii au nevoie de sfinţenia şi învăţătura permanentă a clerului, atât pentru zidirea lor inter­ioară, cât şi pentru opera istorică pe care o întreprind.

Rămânem deci în Biserică, suntem în Biserică şi lucrăm pen­tru Biserică; rămânem în lume, suntem lume creştină în lumea păcatului şi lucrăm pentru lume. Laici creştini purtători de har. (…) Nu pe puterea omenească, ci pe puterea izvorâtă din Dum­nezeu se bazează cutezanţa noastră. Suntem conştienţi că nu creştinii, ci Dumnezeu lucrează mântuirea lumii, dar prin creş­tini. Deci ne facem purtători de Hristos, hristofori. Murim pentru a via în Hristos. Lucrarea dumnezeiască nu numai că nu ne scuteşte de obligaţii, ci ne încarcă de responsabilităţi. Dumne­zeu lucrează prin oameni la mântuirea lumii, dar dacă oamenii nu răspund chemării lui Dumnezeu, ei se fac vinovaţi de sufe­rinţele lumii.”

*

De la Ioan Ianolide ne-au rămas şi zece scrisori către duhovnicul său, părintele Benedict Ghiuş, aflat în acei ani la mănăstirea Cernica. Ascultarea duhovnicească a lui Ianolide era deci faţă de o personalitate binecunoscută, cel care fusese duhovnicul mişcării isihaste „Rugul Aprins”, motiv pentru care a pătimit şi el în temniţele comuniste. În scrisori regăsim universul aceloraşi idei care învăluie cărţile sale, dar aici de multe ori ele nu sunt cristalizate în mod definitiv, fiind mai curând expresia provizorie a unor frământări şi interogaţii personale. Aceste documente epistolare pot fi privite deci ca o veritabilă materie primă. Ele pun în lumină preocupările interioare ale lui Ianolide şi întregesc ceea ce cunoaştem prin forma „oficială” a scrierilor sale. Spicuim şi de aici câteva fragmente:

„Chinul de a afla voia lui Dumnezeu îmi umple şi-mi mângâie viaţa. Mă simt ca pustnic, ca eremit, ca ascet al acestor vremuri, şi port în mine întrebările cutremurătoare ale lumii moderne.(23 ianuarie 1983)

Mi-e cugetul smerit, căci cu adevărat mă simt ca cel mai ticălos om.

Văd calea salvării şi nu pot să fac nimic. Nu-mi e îngăduit nimic. Şi clocoteşte dragostea de oameni în mine.

Şi tac, şi suspin, şi plâng. În mormânt, viu mă aflu, e beznă, în mine e lumină, în lume e vrajbă, în Biserică e pustiu, mănăstirea se sfarmă, poporul aprinde lumânări, copiii stau uimiţi în faţa tainei, păcatele mocnesc, minţile sunt rătăcite, ard trupurile de patimi, geme pământul de răul oamenilor, suferă firea de patimile noastre, şi mă simt epuizat, slab, netrebnic, vibrează dorurile sfinte în trup jilav, stă omul viu în pământul reavăn, Duhul Sfânt e înmormântat cu mine, în tină, în păcat, jelesc, cer cu disperare, nu de la oameni, ci de la Dumnezeu, cer Înviere! (7 mai 1983)

Biserica e sfântă, tainele sunt reale, dogmele sunt necesare, fără instituţionalizări nu se poate trăi – dar cum facem ca Biserica să fie cu adevărat sfântă? Cum facem ca tainele să corespundă necesităţilor istorice? Cum dăm dinamism dogmelor? Ce instituţionalizări sunt necesare problematicii lumii de azi? Care sunt problemele lumii de azi? Care sunt soluţiile oferite de Hristos? (27 martie 1983)

Cred deci în Iisus, cred în Sfânta Biserică, dar mă lupt cu oamenii ipocriţi, laşi şi ignoranţi. Biserica are în sine tot ce-i trebuie lumii spre a-şi rezolva problemele, dar [cele pe care le are] nu au fost fructificate. (29 iulie 1983)

Fără Hristos, gândirea oamenilor este eronată, poate fi degradantă, iar dacă este împotriva lui Hristos, ea ajunge satanică. Dar, nu numai cei ce sunt în afara lui Hristos pot greşi, ci şi creştinii înşişi. Dacă mântuirea lumii este scopul Bisericii, dacă îndumnezeirea oamenilor este metoda Bisericii, suntem obligaţi să observăm că în faţa creştinătăţii stă un imperativ imediat: reîncreştinarea creştinilor şi a creştinismului. Căci ne aflăm într-o profundă criză religioasă, spirituală, morală, culturală, politică, socială, ştiinţifică, tehnică, economică şi militară – deci generală. Deci coordonata superioară a unui nou ev este religiozitatea! Tocmai religiozitatea trebuieşte definită, pentru a nu repeta erorile trecutului, ci pentru a realiza o formulă de viaţă umană ideală. Ideală, dar reală. (…) Cu alte cuvinte, la adevărurile descoperite de om, să cerem adevărul revelat de Dumnezeu. Hristos este necesar şi într-un caz, şi în altul. Omul trebuie să vâslească permanent între vis şi realitate. Pentru a nu greşi, trebuie să începem aşa:

1) Integritate în spirit, în principii, în învăţătura dată de Hristos – fără a evita ori a răstălmăci nici o iotă. Or, se pare că oamenii, fie din neputinţă, fie din decadenţă, şi-au croit o viziune convenabilă lor şi vremurilor. Este foarte greu a lupta cu formele degradate ale valorilor creştine, izvorâte din păcatele conştiente ale oamenilor, dar este mai greu a lupta cu incapacitatea oamenilor de a se dezvolta în mod unitar şi armonios, ei alunecând mereu spre o extremă. Deci trebuiesc înlăturate compromisurile morale, cât şi unilateralitatea de viziune. De exemplu, este greu a lupta cu egoismul individualist al unei lumi burgheze, pretins creştine – dar este şi mai greu de a nu aluneca în nici o extremă principială: autoritate – libertate, individ – colectivitate, tradiţie – inovaţie, pace – război etc.

2) Integralitatea existenţială, adică rezolvarea tuturor problemelor umane într-o perfectă armonie şi fără exagerare. Aici funcţionează calea împărătească, ori a dreptei socoteli. Ea se realizează în toate planurile şi toate domeniile vieţii. În acest sens, creştinătatea trebuie să-şi asume depline răspunderi, dar să o facă cu adâncă iscusinţă şi înţelepciune.

Biserica, prin cler, îşi rezervă domeniul sacrului şi al cuvântului, dar observăm că nici sfânt nu a fost, iar cuvântul a fost adaptat vremurilor şi nu vremurile au fost modelate de cuvânt. Deci clerul trebuie să dovedească sfinţenie în trăire şi integritate în mărturisire – ceea ce nu s-a prea întâmplat în realitate. Dar Biserica nu se reduce la cler, ci se cuprinde în laici; deci nu se rezumă nici la sacru şi la cuvânt, ci cuprinde toate domeniile existenţei umane. Pentru aceasta, creştinii laici trebuie să formeze organisme specializate pe probleme, care să conlucreze la mântuirea oamenilor – căci aşa au procedat şi apostolii când au creat diaconatul.

Lumea, viaţa, istoria, societatea, trebuiesc abordate cu îndrăzneală şi răspundere. Biserica trebuie să slujească pentru a mântui oamenii. Dar pentru asta e nevoie de credinţă, iubire, jertfă, nebunie, putere, iscusinţă, luptă şi speranţă. Aşa vede un om a cărui viaţă e făcută scrum, dar al cărui suflet e viu. (15 octombrie 1980)”

*

Această viziune teandrică plămădită în focul suferinţelor din temniţele comuniste are şi o evidentă dimensiune profetică. Sensul mărturisirii lor se constituie într-un veritabil „Document pentru o lume nouă”. Cităm iarăşi din textul „Viaţa în Hristos” al lui Ioan Ianolide:

„În temniţe s-a realizat maxima confruntare dintre Dumnezeu şi satana. Acolo erau evidente duhurile, acolo nu mai erau posibi­le dulcegăriile şi jumătăţile de măsură. Temniţele au scos la iveală forţa creştinismului, care este capabilă să învingă acest veac. Lumea va avea de învăţat din experienţa temniţelor.

(…)

Nouă ni s-au desluşit aceste năzuinţe în arşiţa suferinţei, pe muchia dintre viaţă şi moarte. Credem că cele ce s-au petrecut cu creştinii aici, în temniţe, sunt o părticică din aluatul unei lumi noi. Am trăit pentru Hristos, am trăit cu Hristos, am trăit în Hristos. În acest cadru situăm experinţa noastră isihastă.

(…)

Criza civilizaţiei contemporane este în primul rând religioa­să. Creştinătatea trebuie reîncreştinată, atât în duh, cât şi social. Creştinii lâncezesc şi nu mai cunosc arderile sfinte. Sunt dezbi­naţi şi nu mai au unitate. Nu mai au conştiinţa misiunii lor, nu mai cred în împărăţia lui Dumnezeu. Sunt derutaţi de confuzii ideologice şi nu mai au o viziune proprie. Pare aberant, dar ve­dem mulţi creştini cu concepţie antropocentrică, egoistă, uma­nistă, pozitivistă ori materialistă, ancorând Biserica fie în facto­rul politic, fie în cel social ori economic.

Probabil însă că în planul iconomiei divine trebuie să se pe­treacă toate aceste dezastre, pentru că ele vor deschide un nou ev. El nu se va asemăna cu cele din trecut, ci va fi un salt către Hristos. Suferinţa nu poate fi înlăturată, dar cu cât vor fi mai mulţi cei ce se vor trezi la Adevăr, cu atât se vor scurta chinu­rile. Avertizăm popoarele să se întoarcă la Dumnezeu şi să se reorienteze în viaţă, schimbându-şi modul de a gândi, fixându-şi alte năzuinţe şi înlocuind actualul stil de viaţă.”

Prin urmare, suferinţa mărturisitorilor din închisori a dăruit lumii un mesaj plin de nobleţe şi de putere profetică: „Întoarcerea la Hristos”, spre îndumnezeirea întregii lumi. Ideea unei asemenea lucrări teandrice o regăsim şi la Sf. Iustin Popovici, marele duhovnic şi teolog sârb din secolul trecut:

În centrul lumilor stă Dumnezeu-Omul Hristos. El este osia în jurul căreia se mişcă toate lumile, cele de sus şi cele de jos. El este centrul tainic al sufletelor, către care gravitează toate sufletele înfometate de adevărul şi de viaţa veşnică. El este şi programul şi izvorul tuturor puterilor întemeietoare ale lucrării ortodoxe Dumnezeu-omeneşti. Aici Dumnezeu lucrează, şi omul împreună-lucrează; Dumnezeu lucrează prin om, omul lucrează prin Dumnezeu; aici se continuă zidirea Dumnezeiască şi, mai mult, se continuă prin om. Drept aceea, omul scoate din sine tot ceea ce e Dumnezeiesc şi-l pune în lucrare, în făptuire, în viaţă. Pe lîngă asta, în această zidire, tot ce este Dumnezeiesc, nu doar în om, ci şi în lumea din jurul omului, se arată, se pune în mişcare: tot ce este Dumnezeiesc lucrează; tot ce este omenesc împreună-lucrează. Dar, pentru ca omul să izbândească în împreună-lucrarea sa cu Dumnezeu, trebuie să se înveţe a gândi prin Dumnezeu, a simţi prin Dumnezeu, a trăi prin Dumnezeu, a făptui prin Dumnezeu. Toate acestea ne descoperă scopul lucrării ortodoxe.

Ce scop are lucrarea ortodoxă? Scopul ei e de a aduce şi a împlini, în cât mai mare măsură, Dumnezeiescul în om şi în lumea din jurul omului, a întrupa pe Dumnezeu în om şi în lume. Aşadar, „cultura” ortodoxă este cultul lui Hristos Dumnezeu, slujirea lui Hristos Dumnezeu. Şi, într-adevăr, lucrarea ortodoxă, Dumnezeu-omenească, este neîncetata slujire a lui Hristos-Dumnezeu, neîncetată slujbă adusă lui Dumnezeu. Omul slujeşte pe Dumnezeu prin fiinţa lui şi prin toată zidirea din jurul său; el aduce, în chip socotit, pe Dumnezeu şi ceea ce e Dumnezeiesc în orice lucrare a lui şi în tot ce făptuieşte; el pune în mişcare tot ce este Dumnezeiesc în fire, ca toată zidirea să slujească pe Dumnezeu, condusă de omul doritor de Hristos. Cu adevărat, toată zidirea ia parte la a-tot-obşteasca slujbă adusă lui Dumnezeu, fiindcă omul care slujeşte pe Dumnezeu este slujit de fire.

Lucrarea Dumnezeu-omenească schimbă la faţă pe om din lăuntru, se mişcă de la cele din lăuntru spre cele din afară: ea înnoieşte sufletul şi, prin suflet, trupul. Ea socoteşte trupul ca fiind geamănul sufletului, un geamăn care trăieşte, se mişcă şi există prin suflet. Scoateţi sufletul din trup: ce va mai rămâne din el, dacă nu un stîrv împuţit? Dumnezeu-Omul schimbă la faţă mai întâi sufletul şi apoi trupul. Sufletul schimbat la faţă schimbă la faţă trupul, schimbă la faţă materia.

Scopul lucrării Dumnezeu-omeneşti este acela de a schimba la faţă nu doar pe om şi omenirea, ci, prin aceştia, întreaga zidire. Dar cum poate fi atins scopul acesta? Numai prin mijloacele Dumnezeu-omeneşti, iar acestea sînt faptele bune evanghelice: credinţa şi dragostea, nădejdea şi rugăciunea, postul şi smerenia, blândeţea şi împreună-pătimirea, dragostea de Dumnezeu şi dragostea de fraţi. Prin lucrarea acestor fapte bune, se întemeiază lucrarea ortodoxă Dumnezeu-omenească.

(…)

Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, lucrarea ortodoxă, nu se întemeiază pe impunerea din afară, silnică, mecanică, ci pe primirea lăuntrică, de bună voie, personală a Domnului Hristos, prin lucrarea neîncetată a faptelor bune evanghelice; fiindcă Împărăţia lui Dumnezeu nu vine pe căi din afară, văzute, ci pe căi lăuntrice, duhovniceşti, nevăzute.

(…)

Numai unitatea scopului şi sfârşitului dă putinţa unei dezlegări ideale a problemei omenirii, precum şi a problemei persoanei şi problemei societăţii. Dar care ar putea să fie oare scopul acesta? Desigur că el nu va fi un scop trecător şi temporal, oportunist, întîmplător, interesat, un scop care să hotărască soarta omului şi să însoţească fiinţa omenească în lumile în care aceasta se găseşte. Este vorba de acel scop nemuritor, pe care l-a pus Dumnezeu-Omul, scoţându-l din fiinţa asemănătoare cu Dumnezeu a firii omeneşti. În ce constă scopul acesta? Iată în ce: să se întrupeze Dumnezeu şi toate desăvârşirile Dumnezeieşti în om şi în omenire, în persoană şi în societate.

Este, oare, cu putinţă acest lucru? Cum că, într-adevăr, este cu putinţă o mărturisesc două pricini cărora nu te poţi împotrivi: mai întâi faptul că omul este o fiinţă după chipul lui Dumnezeu; iar al doilea, faptul că Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat în om, şi ca Dumnezeu-Om a arătat că este în chip Dumnezeiesc desăvârşit, şi, omeneşte, om adevărat şi firesc, în care S-a întrupat Dumnezeu cu toate Dumnezeieştile desăvârşiri ale Lui. Şi, ceva mai mult, Dumnezeu-Omul a adus şi împarte oamenilor faptele bune Dumnezeieşti şi puterile Dumnezeieşti, în aşa fel ca fiecare om să poată, dacă voieşte, să întrupeze în sinea lui pe Dumnezeu şi desăvârşirile Dumnezeieşti. Împlinind scopul acesta, oamenii se preschimbă în fiinţe nemuritoare şi ajung mădulare ale împreună-unirii Dumnezeu-omeneşti nemuritoare, adică ale Dumnezeu-omenirii. După cum din om, în chip raţional şi firesc, se naşte şi creşte omenirea, tot astfel şi din Dumnezeu-Omul, iarăşi în chip raţional şi firesc, se naşte şi creşte Dumnezeuomenirea.

În părtăşia aceasta a Dumnezeului-Om, oamenii trăiesc şi se poartă ca fiinţe nemuritoare, şi anume după legile evanghelice, care au putere şi în lumea aceasta, şi în cealaltă. Această părtăşie, neasemănată pe astrul nostru, a celor cu adevărat nemuritori şi cu adevărat purtători de Dumnezeu şi a celor ce se străduiesc cel puţin să ajungă astfel, nu este nimic altceva decât trupul Dumnezeu-omenesc al lui Hristos, Sfânta Lui Biserică.

Răsuflaţi puţin: iată că ne găsim deja în „sfânta sfintelor” filosofiei societăţii Dumnezeu-omeneşti. Aceasta este o societate nouă, Dumnezeuomenească, întru nimic asemănătoare cu acelea pe care vi le dă, în chip teoretic şi practic, sociologia umanistă a omului european. În această societate Dumnezeu-omenească, toate se restrâng la Persoana purtătoare de viaţă a Dumnezeu-Omului Hristos. El este cea mai înaltă valoare şi bunul cel mai înalt. Toate celelalte valori – şi individuale, şi sociale – izvorăsc din ea, întocmai ca razele din soare.”

(Sf. Iustin Popovici – Biserica Ortodoxă şi ecumenismul)

Acest sfânt al Serbiei expune una şi aceeaşi concepţie teandrică cu cea a mărturisitorilor români: o viziune profund ortodoxă, fundamentată pe tradiţia Bisericii, dar actualizată cu precădere în focul confruntărilor cu ideologiile anticreştine ale secolului XX. Privite la scara istoriei sunt curente apărute recent, inimaginabile pe vremea Sfinţilor Părinţi din vechime, ele continuând să-şi pună pecetea distructivă şi pe vremurile de azi. De aceea asemenea idei privind restaurarea unei orânduiri divine în lume au putut apărea doar într-un moment de agonie apocaliptică a creştinismului, în care ierarhia firească din Creaţie a fost detronată de orgoliul luciferic al omului autonom.

(Partea a IV-a: Dialoguri cu Valeriu)

_____________________________________

Partea I: Prima treaptă. Întoarcerea la Hristos

Partea a II-a: Treapta a doua. Lucrarea lăuntrică

Spune-ți părerea