Copilul caleştii

Telefonul Mariei a sunat când eu lucram la interpretarea unor teste psihologice.

– Vino urgent la mine. Sunt la Penitenciarul Rahova, la celula 131.

M-am îmbrăcat şi am plecat spre închisoare fără să stau prea mult pe gânduri. De Maria mă simt legat prin ciudate fire, pe care timpul le-a făcut tot mai puternice. Am cunoscut-o în liceu, când aveam amândoi 16 ani. Era o fată blondă, înaltă, frumoasă, ce captiva pe cei mai mulţi colegi prin spiritul ei rebel. Stârnea antipatia tocilarelor din clasă, de care nu se sfia să-şi bată joc cu orice prilej. Era o nonconformistă ce seducea prin faptul că discuta deschis subiecte tabu pentru cei mai mulţi. În plină dictatură ea avea curaj să-l înjure pe Ceausescu în faţa oricărui străin. Întorcea pe dos multe din opiniile oficiale, discutând de pildă despre libertatea avorturilor, riscând să fie etichetată ca prostituată sau, mai rău, ca duşman de clasă. Mulţi o ţineau la distanţă, deşi în secret îi admirau curajul. Într-o epocă a unei moralităţi stricte, ea a fost prima fată pe care am văzut-o sărutându-se în public, în curtea liceului, cu un băiat din anii terminali.

Cred că m-a simpatizat de când ne-am cunoscut, deşi îşi bătea joc de mine de câte ori avea ocazia. Mă făcea mereu să roşesc pentru timiditatea mea în relaţiile cu fetele. Îmi spunea că nu trebuie decât să întind mâna şi fetele vor veni la mine, că nici una nu apreciază puritanismul meu, pe care-l văd doar ca o formă de infantilism. În relaţia cu mine se purta la început ca o soră mai mare. Nu doar că mă învăţa cum să mă port cu fetele, dar discuta despre viitor, despre libertate, despre societatea capitalistă în care i-ar fi plăcut să trăiască, aşa cum eu nici măcar nu îndrăzneam să visez. Probabil că familia ei fusese în occident. Poate că urmărea prea multe filme la video, aduse în secret de peste graniţă. Poate că avea rude în străinătate cu care coresponda frecvent. Sau poate că toate la un loc şi încă ceva în plus. Cert este că avea o altă viziune despre viaţă, exotică pentru mine, un copil născut şi trăit în mediul muncitoresc socialist.

În podul liceului, ascunşi de privirile celorlalţi, mi-a arătat pentru prima dată sânii.

Toate fetele vor să fie mângâiate pe sâni. Hai, pune mâna să vezi cum e. Nu aşa, mai fin, mai drăgăstos, mângâie-i cu patimă. Fetele se excită când văd că le doreşti cu pasiune. Dacă pui mâna ca un bolovan, speriat şi tu de curajul tău, o să îndepărtezi toate fetele de lângă tine. Pe ele trebuie să le domini şi pe urmă faci din ele orice. Gata, gata, nu te înfierbânta, învaţă să te stăpâneşti. Să nu faci vreo obsesie pentru mine că nu mai avem ce discuta. Du-te acum la Odette şi aplică ce te-am învăţat, că fata doar atât aşteaptă.

Şi, într-adevăr, a avut dreptate. Doar ce am întrebat-o pe Odette „Vrei să…” şi ea m-a şi luat de mână, spunându-mi că nu credea că am să-i cer vreodată prietenia.

Din când în când, lecţiile cu Maria avansau în pod, iar eu, ca un copil timid, roşind pentru nepriceperea mea, mă lăsam condus în lecţiile amorului pas cu pas, dar oprit fiind întotdeauna cu fermitate de la finalizarea lui. Conştientă de ascendentul pe care-l avea asupra mea, încerca să dea acestor lecţii un sens mai înalt, integrându-le într-o concepţie despre viaţă şi despre societate, dominată de individualism şi idealizare a libertăţii. Cu cât avansam în discuţii şi exerciţii, cu atât lecţiile deveneau mai periculoase. Dezbrăcând haina inocenţei îmi părea că lumea începe să mă vadă şi pe mine tot mai ciudat, aşa cum o vedea pe ea. Atentă la toate schimbările mele, mama m-a atenţionat într-o zi:

Să nu te golăneşti, băiatul meu, că îţi distrugi toată viaţa. O să ai timp pentru fete o viaţă întreagă. Acum e vremea stiudiului. Pune mâna pe carte, ca să ai un viitor cu fetele.

Lecţiile din pod au sfârşit brusc, dezgustată probabil de îndărătnicia mea, de rezistenţa modelului meu tradiţional de viaţă. Nu mă ocolea, dar se răcise faţă de mine. Complicitatea şi camaraderia dintre noi dispăruse.

Am văzut-o apoi pe Maria în anturajul unor băieţi mai mari. O aşteptau în curtea liceului studenţi şi tipi mai mari ca mine. Într-o discuţie cu un grup de colegi novici ca şi mine, le povestea că a descoperit libertatea la Costineşti. Am auzit-o vorbind despre yoga şi despre Gregorian Bivolaru, un guru al celor care voiau să-şi destupe mintea.

Anii au trecut, eu am intrat la facultatea de filosofie, iar după căderea lui Ceauşescu am urmat psihologia. În primele luni de viaţă ale noului regim politic, m-am implicat într-un program de cercetare a delincvenţei juvenile. Am plecat la Găieşti să aplic nişte teste psihologice pe un lot de băieţi şi fete. La Găieşti exista o Şcoală Specială de Muncă şi Reeducare a Minorilor – un ghetto în care erau îngrămădiţi peste 2.500 de băieţi şi peste 100 de fete, care au săvârşit fapte penale când aveau vârste cuprinse între 16 şi 18 ani. Acolo am reîntâlnit-o pe Maria. Era „internată” pentru prostituţie şi condamnată la 4 ani de reeducare. Fusese arestată după o descindere a miliţiei în ashramurile lui Bivolaru, unde a fost văzută goală, în prezenţa mai multor băieţi şi fete – goi şi ei.

S-a ferit de mine la început, sperând să nu o descopăr acolo. Dar într-un târziu a acceptat să stăm de vorbă. Cei trei ani petrecuţi la închisoare au schimbat-o destul de mult. A devenit tot mai tăcută, studiind cu atenţie şi neîncredere pe toţi din jur.

Vreau să ies de aici, mi-a zis Maria. Nu am făcut nimic rău. Nu am făcut nici un atentat la pudoare. Ăştia care au venit la putere sunt mai cretini decât comuniştii. Mă ţin aici degeaba, deşi orice puşcărie din occident m-ar elibera cu scuze şi cu plata unei despăgubiri pentru prejudiciile pe care mi le-a adus. Îmi refuză dosarul de liberare condiţionată cu toate că nu am consemnată la dosar nici o abatere disciplinară. Mi-au zis că dacă îmi dau drumul o să mă apuc din nou de prostituţie. Habar n-au despre ce vorbesc. Eu nu am fost prostituată şi n-am atentat cu nimic la morala publică. În loc să fiu acum studentă, stau şi putrezesc în lagărul ăsta de concentrare. Cică mă reeducă, dar îmi interzic să mă înscriu la facultate. Mă învaţă în schimb să înjur, să mă bat cu colegele de celulă pentru un pachet de vată sau o haină mai bună.

Nu ştiam cum s-o ajut, căci nu stătea aproape nimic în puterea mea – un pârlit de student, tolerat într-o instituţie datorită pilelor unui cercetător bătrân.

Discuţiile cu Maria şi cu ceilalţi arestaţi m-au ajutat să-mi fac o părere despre mizeriile care se petreceau în Şcoala de la Găieşti. Impresionat de cele aflate, i-am vorbit cercetătorului care coordona proiectul, cu mult patos, implorându-l să intervină pentru schimbarea regimului carceral. I-am expus cazurile bolnavilor care primeau algocalmin pentru orice boală avută, i-am vorbit despre furturile de alimente şi de bunuri care se făceau organizat, cu camioanele, despre bătăile educatorilor şi poliţiştilor, despre celulele degradante, cu sute de deţinuţi aruncaţi câte 2 sau chiar 3 într-un pat, cu lenjerii nespălate, saltele putrezite şi haine ale foştilor soldaţi miliţieni ajunse într-un stadiu atât de avansat de uzură încât doar jegul de pe ele le făcea să nu se dezmembreze. I-am vorbit despre tinerii care erau căsătoriţi şi erau despărţiţi de gardul de sârmă ghimpată, el într-una din clădirile de băieţi, ea în clădirea de fete. Şi i-am spus despre dragostea care izbucneşte cu putere când se văd printre gratii, riscând pierderea liberării condiţionate pentru transmiterea unui bilet de amor.

Probabil că povestea iubirilor celor 2.500 de băieţi pentru cele 115 fete l-a impresionat cel mai mult pe coordonatorul cercetării. Echipa proiectului a fost curând chemată la Ministerul de Justiţie să prezinte aceste lucruri. Am aflat că exista de mulţi ani o relaţie de prietenie între Ministrul Ionescu Quintus şi coordonatorul nostru. Ministrul ne-a ascultat pe toţi cu atenţie şi îngăduinţă.

Şi ce credeţi că ar trebui să facem? Ce soluţii propuneţi? – ne-a întrebat el.

Şi atunci am propus oficierea unor căsătorii colective. Să-i căsătorim pe cei care vor să trăiască în celule de cuplu până la liberare. S-ar stinge astfel tentativele de sinucidere mult prea numeroase şi s-ar reduce abaterile disciplinare. Ideea i-a plăcut ministrului, care şi-a dat acordul pentru experimentarea ei.

Cu aprobarea scrisă ne-am înfăţişat la comandantul închisorii. În pofida opoziţiei lui, i-am adunat pe platou pe toţi arestaţii – băieţi şi fete – şi le-am spus că au posibilitatea să se căsătorească, dacă sunt de acord să muncească la construirea unei clădiri cu celule pentru cupluri.

În mai puţin de 3 luni clădirea a fost gata. S-a muncit la ea cu frenezie, 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână. La inaugurarea ei, i-am adunat din nou pe arestaţi pe platou şi, în prezenţa ministrului şi a preoţilor, fetele care voiau să se mărite au fost rugate să-şi aleagă partenerul. Nu mică ne-a fost surpriza să constatăm că fete care trăiau în concubinaj dinaintea arestării cu băieţi din clădirile de vis-a-vis şi-au ales pentru cununie alţi băieţi, cu care corespondau în secret. Din cele 115 fete, 109 şi-au ales partenerul şi s-au măritat iar după 8 ore de la începerea formalităţilor serbau deja începutul lunii de miere în celule mixte de 2 persoane. Maria şi-a ales şi ea un băiat de 22 ani, ce fusese condamnat pentru 50 de violuri. În masa mare de ţigani arestaţi era printre puţinii români, victimă – credea ea – a sistemului juridic ce i-a pus în cârcă toate violurile cu autori necunoscuţi.

Evenimentul căsătoriilor în închisoare a fost neobişnuit pe plan mondial. Televiziunea de stat – singura existentă la ora aceea pe piaţa media – a transmis ample reportaje şi interviuri cu ministrul, cu cercetătorii, cu proaspeţii căsătoriţi, precum şi reacţiile apărute pe plan internaţional. Soluţia adoptată a fost considerată o idee genială de reducere a agresivităţii şi tensiunilor din penitenciare. Cuplurile urmau să fie monitorizate şi se preconiza eliberarea lor înainte de termen. Într-adevăr, la câteva luni, toate cele 109 fete au rămas însărcinate şi după a 10-a săptămână de graviditate au fost eliberate cu mult fast mediatic. Numeroase autorităţi ştiinţifice demonstrau în presă cum se va dezvolta rapid sentimentul matern la femei, cum va creşte gradul de responsabilitate la bărbaţi şi cum a recuperat societatea nişte indivizi ce păreau iremediabil pierduţi. Popularitatea ministrului s-a ridicat la cote neobişnuite. Partidul lui creştea în sondaje la procente ameţitoare.

La scurt timp a venit însă dezastrul. Una din femeile eliberate fusese din nou arestată pentru o crimă atroce: îşi băgase copilul nou născut în cazanul de săpun. O femeie care a cumpărat bucăţi de săpun de la ea a găsit degetele de la o mânuţă, netopite încă de sodă. Şi a anunţat poliţia, care a arestat-o imediat. La presiunea opiniei publice ancheta s-a extins la toate cuplurile eliberate. Rezultatele au fost cutremurătoare: la 80 din cele 109 familii nu s-a mai găsit nici urmă de copil. L-au avortat cu puţine luni înainte de a-l naşte, l-au îngropat de viu, l-au vândut reţelelor de traficanţi de copii sau de organe, l-au dat la orfelinate şi case de copii, l-au abandonat în maternitate sau la uşile diferitelor familii, l-au aruncat în WC sau la groapa de gunoi. Aproape în fiecare zi erau prezentate în presă noi dezvăluiri şocante. Ministrul şi-a dat demisia, iar nouă ni s-a interzis accesul în penitenciare.

Printre cele arestate din nou a fost şi Maria. Bărbatul ei fugise cu copilul peste graniţă şi îl vânduse unor traficanţi de copii din Statele Unite ale Americii. Prins de Interpol, a declarat că nu putea să îi ofere copilului o soartă mai bună, părându-i rău că nu a putut fi vândut şi el. Maria a fost arestată pentru complicitate la vânzarea de copii şi condamnată la 12 ani închisoare. Fiind deja adultă, nu a mai fost internată în şcolile speciale, ci trimisă mai întâi la Jilava, apoi la Târgşor, Mărgineni, Bacău şi în cele din urmă la Rahova.

În primele zile după rearestare, m-a sunat la telefon, cerându-mi voie să îmi scrie, să îi accept scrisorile şi să îi răspund şi eu câteva rânduri.

Eşti singura mea legătură cu normalitatea. Părinţii m-au renegat de mult şi nu mai am pe nimeni afară. Dacă nu am la cine mă gândi, o să înnebunesc. Nu-ţi cer decât să îmi primeşti scrisorile şi uneori să îmi răspunzi. O vedere primită de la tine valorează aici mai mult decât îţi poţi închipui.

Nu puteam să refuz o persoană căzută atât de nedrept în dizgraţia societăţii care, pe deasupra, mă ajutase şi ea într-un moment când nimeni nu mă învăţa cum să mă port cu femeile. Aşa că primeam lunar căte o scrisoare lungă de la ea, despre lumea dintre gratii. Mi-a scris că soţul ei a fost arestat în Germania, în urma unui schimb de focuri, când a fost împuşcat în cap. Internat în spital, a suportat o operaţie în urma căreia i-a fost implantat în cap o bucată de metal. Trimis în ţară la penitenciarul din Craiova, a fost supus la numeroase umilinţe, printre care şi cele medicale, cu şocuri electrice şi magnetice, în urma cărora a şi decedat. Văduvă la 24 de ani, fără să ştie nimic despre copilul ei, Maria părea o femeie terminată. Se agăţa de mine cu disperare, să o conving că aici, afară, societatea se construia aşa cum ea visa în urmă cu câţiva ani, deşi vedea cu tot mai multă dezamăgire că trecutul comunist refuză să părăsească scena istoriei, mascându-se în felurite chipuri care prosteau mulţimea la toate alegerile.

Scrisorile ei m-au ţinut conectat la un mediu de care nu mă simţeam cu nimic altceva legat. Ca să-i arat că mă interesează soarta ei, i-am trimis prin poştă un articol despre lumea închisorilor, pe care voiam să-l public într-o revistă de specialitate, solicitându-i părerea despre el. Mi l-a rescris aproape în totalitate, neacceptând să o trec şi pe ea coautoare. Articolul a stârnit reacţii vehemente din partea autorităţilor, dar a fost tradus şi publicat într-o prestigioasă revistă franceză, în urma lui fiind cooptat într-o comisie de reformă penitenciară a unei mari organizaţii neguvernamentale. Încurajat de Maria, mi-am dat licenţa tot în domeniul puşcăriilor, licenţă la care şi-a adus o contribuţie uriaşă.

Deşi paşii mi s-au îndreptat de la terminarea facultăţii către domenii cât mai diverse, din când în când participam la câte o cercetare în închisori, prilej cu care stăteam de vorbă cu Maria ore îndelungate. Din frumuseţea ei nu mai rămăsese decât o palidă urmă. Ochii i se retrăseseră în orbite, de unde aruncau priviri reci, tăioase. Doar amintirea copilului ei pierdut undeva pe tărâm american mai reuşea să-i umezească pentru câteva clipe şi să le redea strălucirea, după care reveneau opaci, amorfi, simple porţi de înregistrare a nefericirilor din jur. Trupul i se uscase, devenise rigid, osos, nemaiamintind prin nimic de graţia şi dezinvoltura cu care se mişca în anii de liceu. Încărunţise înainte de vreme şi refuza să-şi vopsească părul, parcă pentru a arăta lumii urâciunea la care o condamnase, furându-i nu doar libertatea, ci şi frumuseţea. Vocea îi devenise tabagită de prea proastele penale fumate, ţigări făcute dintr-un amestec de tutun adunat din chiştoacele găsite în curte cu paie din saltelele putrezite.

Când se apuca însă să-mi citească şi să-mi corecteze textele, devenea de-o voiciune şi profunzime care-mi arătau că agerimea minţii mai mult i s-a rafinat. Îmbâcsit probabil de prea multele cărţi şi studii citite, din care voiam să extrag cât mai multe pasaje, pentru a-mi arăta cultura şi educaţia stilată, îngrămădeam de-a valma tot felul de texte, nefiind atent nici la coerenţa şi nici la omogenitatea lor. Iar când le citeam la sfârşit, nu reuşeam să mai scimb nici o literă, mintea rămânându-mi încremenită în text.

Cu o seriozitate netulburată de mulţimea colegelor de celulă şi de evenimentele tot mai stresante din jur, se apuca de citit şi îmi rescria articolele, rapoartele şi cărţile, încercând să rămână fidelă ideilor mele, dar dându-le mai multă claritate şi organizându-le cât mai echilibrat. Introducea discret în texte tot felul de comentarii pe marginea unor situaţii prezentate, dându-le un sens liberal tot mai radical. Treptat-treptat am devenit unul din cei mai cunoscuţi specialişti contestatari ai sistemului penitenciar românesc. Discuţiile cu ea şi intervenţiile ei în textele mele îmi conturau din ce în ce mai clar ideea că între crimă şi pedeapsă nu există nici o legătură, că arbitrariul, corupţia şi abuzurile sunt inerente sistemului, care trebuia să dispară cât mai rapid din viaţa normală a unei societăţi. Toate schimbările pe care le iniţiam cu mari eforturi întâmpinau o mare rezistenţă la început, după care erau confiscate de autorităţi, care le maimuţăreau într-un mod jalnic şi cu care se lăudau atunci când nu aveau încotro. Pentru acceptarea preoţilor în închisori am dus uriaşe munci de lămurire, interzicându-mi-se din nou accesul în puşcării ca, apoi, administraţia centrală să semneze un protocol cu Patriarhia, prin care accepta ca aceasta să-şi transfere în închisori foştii preoţi cu epoleţi căzuţi în dizgraţia enoriaşilor. Împotriva demilitarizării s-au făcut greve în tot sistemul, scoţându-se la înaintare cei mai indezirabili deţinuţi, pentru ca apoi poliţia să intervină în forţă ucigându-i cu sânge rece şi demonstrând astfel necesitatea menţinerii sistemului militarizat. Şi, atunci când nu mai credea nimeni, să se producă demilitarizarea fără nici o opoziţie, trecând toate cadrele în civilie la ordin, într-o singură zi. Orice mică schimbare se producea după multe eforturi de convingere, iniţiatorii lor părând duşmanii societăţii, ca ulterior schimbările să fie acceptate, în urma alocării unor resurse uriaşe de la bugetul statului.

După orice vizită prin puşcăriile patriei descopeream că am tot mai mare succes în alte domenii de cercetare în care lucram. Experienţa închisorilor părea că mă umple de energie şi îmi deschide mai bine ochii asupra domeniilor prin care-mi plimbam existenţa profesională. Văzând modul în care se structurau relaţiile interumane în interiorul zidurilor, îmi dădeam seama că şi în libertate ele se structurează într-un mod similar, doar învelite de mai multe ritualuri şi stereotipuri. Iar aceste ritualuri şi stereotipuri îmi păreau uneori prea greu de înţeles şi, mai ales, riscant de încălcat şi dificil de ocolit. Despuiate de aceste politeţuri şi simboluri, relaţiile deveneau mai clare, iar soluţiile la problemele îndelung căutate mi se arătau cu mai multă simplitate după o scurtă şedere în penitenciare.

Telefonul Mariei mi se părea acum binevenit. Nu ştiam de ce m-a sunat, dar ştiam că aveam nevoie să o revăd. Trecuse mai bine de un an de când nu mai trecusem pragul nici unei închisori şi de când nu mai aveam nici o veste de la ea. Între timp mă înscrisesem la doctorat tot pe o temă legată de universul carceral şi scrisesem deja o mare parte din lucrare. Cu cât înaintam în scris, cu atât coerenţa scădea, iar avalanşa de studii descărcate de pe Internet şi xeroxate din diverse reviste mă făcea să mă împotmolesc, nemaigăsindu-mi stilul, îngrămădind dezlânat tot felul de citate şi cifre, cu o falsă preţiozitate. Aveam nevoie de ajutorul ei, dar credeam că o să apelez la ea doar la partea de finisare a tezei.

Ajuns la penitenciar, am solicitat să vorbesc cu ea. După mai bine de o oră de aşteptare în sala de vizite a apărut însoţită de o educatoare. A fost o surpriză uriaşă să o văd gravidă în ultimele luni.

Cum ai rămas însărcinată în închisoare? Cu cine? – am întrebat-o uimit.

Cu caleaşca – mi-a răspuns râzând. Nu e minunat?

Ştiam despre caleaşcă doar că este plasa prin care se fac schimburile de la o clădire la alta, de la o celulă la alta. Pusă pe sforile care se aruncau printre gratii de la un geam la altul, ea permitea efectuarea unor mici schimburi sau vânzări – activităţi interzise oficial, dar tolerate tacit. În caleaşcă se puneau în special ţigări, cafea, chibrituri, chiloţi, ciorapi şi alte lucruri uşoare. Văzusem cu ani în urmă cum sfoara ce lega celulele de la două clădiri paralele s-a rupt când caleaşca a ajuns la mijlocul drumului, răsturnându-se chiar în capul unei delegaţii oficiale, căreia nu i-a venit să creadă că i-a căzut din cer o sacoşă Metro plină cu banane, cafea, conserve şi cartuşe cu ţigări. Dar ca inventivitatea deţinuţilor să meargă până într-acolo încât în caleaşcă să se suie şi persoane, nu puteam să cred că e posibil. I-am cerut să-mi spună cum s-a întâmplat.

Dragostea sparge zidurile şi reuşeşte să se afirme în cele mai vitrege condiţii, dragul meu. Neavând ce face toată ziua, am ajuns să ne uităm unii la alţii pe geam şi să ne îndrăgostim. Bărbatul care place o femeie din clădirea noastră, plăteşte greu să fie transferat într-o celulă din clădirea de vis-a-vis. Şi plăteşte şi mutarea femeii într-o celulă cu care să aibă contact vizual. Iar pe caleaşcă îşi manifestă dragostea. Mai întâi printr-un schimb de exhive, de bileţele, apoi prin câteva daruri: ciocolată, ness, ţigări fine sau banane. Când vor să se încingă mai mult, fac rost de telefoane mobile şi îşi şoptesc toate prostiile. Se înregistrează când se masturbează, îşi trimit poze prin MMS cu organele genitale înfierbântate. Iar în caleaşcă bărbatul pune într-un prezervativ dovada supremă a iubirii lui, rodul masturbării, pe care femeia şi-l introduce cu grijă, ca să rămână gravidă. Cele mai multe femei care nu au pe nimeni afară sunt deja însărcinate.

Şi cine este tatăl copilului? Cine e tipul? – am întrebat-o curios.

Să-ţi spun exact nici eu nu ştiu, că flirtam cu bărbaţi din aproape toate celulele. Şi nici nu mă interesează. Eu vreau doar să am un copil. Când ies de-aici voi fi deja la menopauză. Puşcăriile mi-au mâncat toată tinereţea, cei mai frumoşi ani. Nu vreau să-mi afecteze şi viitorul. Trebuie să mă agăţ de ceva ca să sper că voi mai avea viitor. Şi un copil e cel mai frumos lucru pe care mi l-aş putea dori. De celălalt copil nu mai ştiu nimic de când l-am născut. De ăsta vreau să am grijă să-i fac o viaţă frumoasă. Dar mă obligă legile să-l dau la casa de copii după ce nasc. Pe toată durata sarcinii s-au chinuit ofiţerii să mă convingă să avortez, dar m-am ţinut tare. Acum vreau să mă ajuţi să-l păstrez.

Cum te-aş putea ajuta eu? Nu cunosc pe nimeni în comisiile de adopţii sau în instituţiile care păstrează copii.

Vreau să declari că l-am făcut cu tine. O să arătăm că am înşelat vigilenţa gardienilor, care ne-au lăsat singuri când ai venit în vizită la mine. Dăm în gât doi tablagii corupţi, dar salvăm copilul. Având un tată în afară, care-l recunoaşte, care are o poziţie socială bună, fără antecedente, copilul îţi va fi încredinţat ţie. Iar mie mi se va băga mai repede dosarul la comisia de liberare condiţionată, dacă tocmesc bine un avocat care să convingă judecătorii că legea protejează mama şi copilul, că eu nu am avut un comportament rău în puşcărie şi că tu o să mă ajuţi după liberare.

Dar cum să te ajut? Sunt sărac, de-abia mă ţin pe mine. Cum să mă creadă când vor vedea că am un salariu de doi bani. Nici nu-mi ajunge să plătesc chiria. Mai ciupesc ceva de la reviste, cât să mă amăgesc că sunt cineva pe lumea asta.

Voi face eu bani pentru toţi trei până la liberarea mea, după care sper să plec din ţară cu copilul, mi-a spus ea înflăcărată.

Cum poţi tu să faci bani în închisoare, când eu mă zbat degeaba în libertate?

Îţi trimit în fiecare zi câte un articol. Au apărut o sumedenie de reviste pentru femei şi pentru bărbaţi. Ţi le trimit, le semnezi cu numele tău şi ele or să apară. Am aflat aici atâtea poveşti, că pot să scriu până ies la pensie. Le înfloresc, le fac mai romanţate, mai lacrimogene şi vor fi publicate. Şi tu încasezi banii. O treime e a ta şi două treimi sunt ale mele. O să trimitem şi la reviste din străinătate. Am învăţat aici şi engleza şi spaniola. Şi am citit o groază de articole. Scriu mai bine decât mulţi gazetari. Uite, citeşte – şi mi-a întins un caiet studenţesc.

Erau în el o sumedenie de poveşti, ordonate pe reviste. Fiecare revistă avea câte 6-7 articole. Pentru fiecare revistă exista un stil anume: cele de la „Cosmopolitan” învăţau cititoarele cum să cucerească bărbaţii, cele de la „Tango” erau uşor dramatice, cele de la „Unica” erau pline de umor şi, tot aşa, stilurile variau de la o revistă la alta. Titlurile erau atractive, iar articolele începeau cu fraze seducătoare, care te făceau să nu treci indiferent pe lângă ele, fără să le citeşti. Era evident că presa va fi interesată de publicarea acestor texte.

Şi totuşi, dacă se prind într-o zi jurnaliştii cine le-a scris şi or să întrerupă colaborarea cu mine, ce ne facem pe mai departe? – am întrebat eu, oarecum cu dorinţa nemărturisită de a fugi de asumarea unei asemenea responsabilităţi.

Nu-ţi face probleme, m-a liniştit ea. La câtă vechime am acumulat în puşcării, am ajuns în vârful ierarhiei. Mai toate afacerile importante din secţia de femei se fac prin mine şi cu acordul meu. Am adunat deja de 6 luni ceva bani să îţi ajungă un an pentru întreţinerea copilului şi plata unei bone. Ia de-aici plicul ăsta şi gestionează-i bine. De-acum am motive serioase să fac tot mai mulţi bani aici. Crezi că dacă banii sunt interzişi în închisoare, noi nu îi folosim? Mi-am făcut deja o reţea de femei de încredere, iar ele mă vor ajuta şi după liberare. Mai am nevoie doar de ajutorul tău. Ştiu că te gândeşti că îţi va afecta relaţiile viitoare, că nu vor crede iubitele tale că nu e copilul tău, dar gândeşte-te că e ca şi cum ai primi o firmă să o gestionezi. Dacă ai puţin cap şi ceva curaj, scoţi un profit bunicel.

Dar eu am acum atâtea probleme cu doctoratul, am încercat să rezist propunerii ei. Trebuie să-l scriu urgent, trebuie să dau o mulţime de examene. Pe urmă o să mă prind în tot felul de proiecte. Trebuie să-mi fac un viitor în meseria mea.

Stai liniştit, m-a asigurat ea. Voi scrie şi la doctoratul tău. Ştii că-mi place şi te-am ajutat necondiţionat până acum. Dă-mi structura lucrării şi voi munci serios la ea. Ai scris ceva până acum?

I-am arătat cele aproape 150 de pagini scrise, i-am dat planul lucrării, iar ea mi-a promis că îmi va trimite schimbările şi adăugirile făcute în mai puţin de o săptămână.

Am plecat de la ea convins că nu mai am cum să dau înapoi. Cu plicul burduşit cu bani, cu caietul cu articole şi poveşti, m-am îndreptat spre casă convins că viaţa mea s-a înscris în urma acestei vizite pe o direcţie nouă. Tulburat de cele discutate, mă şi vedeam convingându-mi părinţii, rudele şi prietenii să accepte copilul în viaţa mea, precum şi aranjamentele cu o puşcăriaşă. Mă şi vedeam respins de toate fetele frumoase, curtat doar de cele părăsite şi lăsate pe drumuri cu copii în braţe. O şi vedeam pe mama dojenindu-mă: „Nu pentru asta te-am crescut, băiatul meu. Ţi-am spus să ai grijă cu cine te încurci şi să te fereşti de belele.” Îmi şi imaginam cum vor râde cei din administraţia închisorilor de mine, criticul lor cel mai acerb, căzut acum atât de jos în urma sentimentalismelor ieftine. Dar îmi spuneam că soarta m-a pus în faţa celei mai mari provocări, celei mai mari şanse să fac bine unui copil fără nici o vină şi unei mame dornice să trăiască normal, după ani îndelungaţi de închisoare nedreaptă. În mintea mea se amestecau toate opiniile pro şi contra acestei decizii pe care trebuia s-o iau.

Starea de agitaţie mai tare a sporit când am primit de la ea prin poştă corecturile şi mandatul pe care era trecută o sumă pe care eu n-aş fi putut s-o produc nici în 15 luni. Hotărârea ei, capacitatea ei de a face tot felul de combinaţii, puterea de a produce cu uşurinţă bani, claritatea şi profunzimea cu care lucra asupra unor texte destul de dificile, mă făceau să cred că voi trece cu bine prin această încercare. Începusem să fiu convins că Dumnezeu aranjase lucrurile astea cu mult înainte, că m-am înscris pe acest drum demult, poate de atunci când am acceptat ca ea să lucreze la articolele ele, bucurându-mă de ajutorul gratuit oferit. Sau poate încă din adolescenţă, când ea mi-a oferit voluntar preţioasele lecţii de viaţă din podul liceului. Îl şi vedeam pe Dumnezeu râzând în barbă: „Nimic nu-i gratuit pe lumea asta, fiule! Toate au un preţ. De tine depinde doar dacă accepţi să îl plăteşti sau nu. Gândeşte-te la consecinţe.

Simţeam că decizia mea, de acceptare sau de respingere a propunerii ei, ne va afecta nu doar pe noi doi, ci un întreg univers, căci o viaţă poate schimba o lume întreagă. Şi o lume întreagă aştepta acum să reacţioneze la decizia mea, tot mai greu de luat, dar imposibil de amânat la nesfârşit. Aveam nevoie de un semn care să-mi spună ce să fac, dar semnele nu se arătau, sau poate că eu nu le vedeam ori nu le înţelegeam.

După îndelungi nelinişti şi frământări, m-am hotărât să o ajut. Reacţiile cunoscuţilor au fost de o vehemenţă incredibilă şi de o ironie usturătoare. Toate lumile din jur se prăbuşeau peste mine, agitate de o falsă moralitate. Credeam că nu am să pot rezista oprobiului public. Dar presiunea a slăbit rapid, poate pentru că oamenii s-au obişnuit cu ideea, dar mai ales datorită turnurii neaşteptate pe care au luat-o evenimentele.

Maria a născut prin cezariană la spitalul închisorii Rahova, în ciuda insistenţelor ei de a naşte într-o maternitate. Refuzul administraţiei centrale de a accepta transferul ei la un spital civil mi se părea o formă de răzbunare pentru toate criticile pe care i le făcusem ani îndelungaţi. A născut o fetiţă pe care am botezat-o Ioana. În loc să slăbească, durerile post-natale păreau tot mai mari. Vreme de două luni a fost îndopată cu algocalmin, deşi convingerea noastră era că operaţia a fost prost efectuată, fiind afectate grav anumite organe interne. Când starea sănătăţii ei s-a agravat considerabil, a fost trimisă la spitalul de urgenţă. Operaţia a fost redeschisă, iar în interior a fost găsită o faşă, uitată de medici la naştere, intrată deja în putrefacţie, împreună cu ficatul de care era lipită. Maria a murit pe masa de operaţie, doctorii nemaiputând face nimic pentru a o salva. Mi-au spus că puşcăriile trimit la spitalele civile deţinuţii care nu mai au de trăit decât câteva ore, ca administraţia penitenciarelor să nu se înregistreze în statistici cu prea multe decese în închisori.

Ioana mi-a fost încredinţată imediat. Pe zi ce creşte, seamănă tot mai mult cu mama ei. Are toate trăsăturile Mariei, dar mai ales firea ei, imaginaţia debordantă şi libertinajul. Va trebui să o educ cu grijă ca, mai târziu, în adolescenţă, să nu înceapă şi ea să dea lecţii băieţilor în podul liceului.

8 iunie 2005

Bruno Ștefan

About Bruno Ștefan

Sociolog şi scriitor. Prof. univ. dr la Universitatea ”Politehnica” București, Departamentul pentru Formarea Cadrelor Didactice și Științe Socio-Umane şi fondator al Biroului de Cercetări Sociale (BCS), este membru al Asociației Sociologilor din România și al Behavioural Dynamics Institute din Londra. A publicat 12 cărți de sociologie (dintre care trei în SUA), cele mai reprezentative fiind ”Mediul penitenciar românesc” (Ed. Institutul European, 2006), ”Teoreticieni ai organizațiilor și managementului. Dicționar și crestomație” (Ed. Politehnica Press, 2011), ”Dimensiunile urii interetnice în Secuime” (Ed. BCS, 2001). De asemenea, a publicat două volume de povestiri: ”Coincidențe bizare” (Ed. BCS, 2000) și ”Cocalarul și vinul sfințit” (Ed. Agaton, 2014).

Spune-ți părerea