Giovanni Papini: O vizită la Lenin 

Moscova, 3 iulie, 1923

M-am trudit aproape o luna, dar, in sfarsit, am reusit. Venisem in Rusia numai ca sa cunosc pe acest om si nu voiam sa plec fara sa-l fi auzit vorbind.

Mi se pare ca e genul sau unul din cei trei sau patru oameni in viata, care merita sa fie ascultati.

Ca sa ajung pana la el am cheltuit aproape douazeci mii de dolari – cadouri nevestelor comisarilor, bacsisuri soldatilor rosii, daruri orfelinatelor – dar nu regret.

Mi se spunea ca Vladimir Ilici era bolnav, obosit si ca nu putea sa primeasca pe nimeni, in afara de intimii sai. Nu mai locuia la Moscova, ci intr-un sat din apropiere, intr-o veche locuina boiereasca, cu obisnuitul peristil de coloane albe la intrare.

Vineri seara, ultimele dificultati fura inlaturate si telefonul ma instiinta ca eram asteptat duminica. I se spusese lui Lenin ca fondurile mele ar putea sa ajute inceputurile anevoioase ale Nep-ului si acesta consimtise sa ma vada.

Fui primit de sotia sa, o femeie groasa si tacuta, care ma privi asa cum privesc infirmierele pe un nou bolnav care intra in sala lor.

 

Giovanni Papini

 

Gasii pe Lenin pe un mic balcon, sezand la o masa mare, acoperita cu foi vaste de desen. Imi facu impresia unui condamnat caruia i se permite, in ultimele ore pe care le mai are de trait, sa-si piarda timpul in pace, cu fleacuri.

Capul sau foarte cunoscut, de tip mongol, parea taiat din branza veche si uscata: teapan si totusi molatic. Intre buzele lui respingatoare se vedeau doua randuri sinistre de dinti, ca ai unui cap de mort.

Craniul sau, lung si gol, facea impresia unei urne barbare, taiata din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni si inchizitori de pasare de prada stau pitulati indaratul pleoapelor insangerate.

Mainile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea ca fusesera groase si puternice, maini de mujic, dar in aspectul lor descarnat anuntau apropierea mortii.

Nu voi uita niciodata urechile lui de fildes lustruit, intinse in afara ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, inainte de linistea cea mare…

Primele minute ale conversatiei noastre fura mai curand penibile. Lenin se trudea sa ma cantareasca, dar cu un aer distrat, ca si cum si-ar fi indeplinit o datorie de care de acum inainte nu se mai sinchiseste.

Iar eu, inaintea acelei masti obosite de culoarea sofranului, nu mai gaseam curajul sa-i pun intrebarile pentru care venisem. Inganai la intamplare o lauda despre marea opera pe care o savarsise in Rusia. Si atunci, acea fata pe jumatate moarta se umplu de strambaturi spectrale, care voiau sa fie un zambet sarcastic.

– Dar totul era facut, exclama Lenin, cu o insufletire neasteptata si aproape cruda, totul era facut inainte de a veni noi! Strainii si imbecilii presupun ca s-a creat ceva nou.

Eroare de burghezi orbi. Bolsevicii n-au facut altceva decat sa adopte, dezvoltandu-l, regimul instaurat de ţari si care e singurul potrivit cu poporul rus.

Nu se poate guverna o suta de milioane de brute fara băţ, fara spioni, fara politie secreta, fara teroare si spanzuratori, fara tribunale militare, munca silnica si torturi. Noi am schimbat numai clasa care isi baza guvernarea pe acest sistem.

Unde erau saizeci de mii de nobili si patruzeci de mii de mari functionari, in total o suta de mii de indivizi, azi sunt aproape doua milioane de proletari si comunisti.

E un progres, un mare progres, deoarece privilegiatii sunt de zece ori mai numerosi, insa nouazeci si opt la suta din populatie n-a castigat prea mult prin aceasta schimbare. Fii chiar sigur ca n-a castigat nimic si e tocmai ceea ce vreau, ceea ce doresc si, de altfel, ceea ce este absolut inevitabil.

Si Lenin incepu sa rida in surdina, ca un negustor care a inselat pe cineva si care contempla satisfacut umerii victimei care pleaca.

– Si atunci, bombanii eu, Marx, progresul si celelalte? Lenin ma privi cu un aer foarte mirat.

– Dumitale, care esti un om strain si puternic, relua el, pot sa-ti spun tot. Nimeni nu te va crede. Dar aminteste-ti ca Marx insusi ne-a invatat ca teoriile n-au decat o valoare pur fictiva, o valoare de instrument. Data fiind starea de lucruri din Rusia si din Europa, a trebuit sa ma servesc de ideologia comunista pentru a realiza adevaratul meu scop.

In alte tari si in alte vremuri, as fi intrebuintat altceva. Marx nu era decat un burghez evreu, calare pe statisticile englezesti si admirator in secret al industrialismului. Un creier imbibat de bere si de hegelianism, in care amicul Engels injecta cateodata unele idei geniale. Revolutia ruseasca e o dezmintire completa a profetiilor lui Marx.

Comunismul a triumfat tocmai intr-o tara unde aproape nu exista burghezie.

Oamenii, domnule Gog, sunt niste salbatici fricosi, care trebuiesc stapaniti de un salbatic fara scrupule, asa cum sunt eu. Restul nu-i decat vorbarie, literatura, filozofie si alta muzica, pentru folosul nerozilor. Ori, salbaticii sunt la fel de criminali, ultimul ideal al oricarui guvern trebuie sa fie acela de a face in asa fel, ca tara sa semene cu o ocna.

Vechea «catorga» (ocna – n.n.) ţarista e ultimul cuvant al intelepciunii politice. Daca te gandesti bine, vei vedea ca viata de inchisoare e cea mai potrivita celor mai multi oameni. Nemaifiind liberi, ei sunt, in sfarsit, feriti de riscuri si in situatia de a nu putea savarsi raul. Indata ce un om intra la inchisoare, trebuie, prin forta lucrurilor, sa duca o viata de nevinovat.

Mai mult decat atat, nu mai are nici ganduri, nici preocupari, deoarece sunt altii care gandesc si poruncesc pentru el: lucreaza cu corpul, dar isi odihneste spiritul.

Si stie ca in fiece zi va avea ce sa manance si unde sa doarma, chiar daca nu lucreaza si chiar daca e bolnav, fara grija pe care o are cel liber de a-si procura o paine in fiecare dimineata si un pat in fiecare seara. Visul meu este de a transforma Rusia intr-o imensa inchisoare: si sa nu crezi ca spun aceasta din egoism, caci intr-un astfel de sistem cei mai sclavi si cei mai sacrificati sunt tocmai paznicii si ajutoarele lor!

Lenin tacu deodata si incepu sa contemple un desen pe care-l avea dinainte si care reprezenta, mi se pare, un palat inalt ca un turn gaurit de nenumarate ferestre rotunde. Indraznii sa pun una din intrebarile mele.

– Si taranii?

Urasc taranii, raspunse Vladimir Ilici cu o strambatura de dezgust. Urasc pe mujicul idealizat de acel ramolit occidental care era Turgheniev si de acel faun convertit care era ipocritul de Tolstoi. Taranii reprezinta tot ce urasc mai mult: trecutul, credinta, ereziile si maniile religioase, lucrul manual. Ii tolereze si ii cultiv, dar ii urasc. As vrea sa-i vad disparand pe toti, pana la cel din urma.

Un electrician valoreaza pentru mine cat o suta mii de tarani.

Se va ajunge, sper, sa traim cu alimente produse in cateva minute de masini, in laboratoarele noastre chimice si in sfarsit vom putea masacra taranimea devenita atunci inutila. Taranii se vor face lucratori sau vor crapa. Viata in natura e o rusine preistorica.

Baga-ti in cap ca bolsevismul reprezinta un razboi triplu: al barbarilor stiintifici impotriva intelectualilor corupti, al Orientului impotriva Occidentului si al orasului impotriva satului. Si in acest razboi nu ne vom uita la alegerea armelor.

Individul e ceva care trebuie suprimat. E o inventie a acelor pierde-vara de greci si a inchipuitilor de germani. Cine rezista, va fi taiat ca o tumoare vatamatoare. Sangele e cel mai bun igrasamant oferit de natura.

Sa nu crezi ca sunt crud. Toate aceste executii si spanzuratori, care se fac din ordinul meu, ma plictisesc. Urasc victimele, mai cu seama fiindca ma silesc sa le ucid.

Dar nu pot face altfel. Visez sa fiu directorul general al unei inchisori model, al unei ocne pacifice si bine intretinute.

Dar se gasesc, ca in toate inchisorile, neasculatori, nelinistiti, din aceia care au nostalgia stupida a vechilor ideologii si mitologii omucide.

Toti acestia vor fi suprimati. Nu pot permite ca numai cateva mii de bolnavi sa primejduisca fericirea viitoare a milioane de oameni. Si apoi, in defintiv, vechile varsari de sange nu erau un fel rau de a ingriji corpurile.

E o oarecare voluptate sa te simti stapan pe viata si pe moarte. De cand vechiul Dumnezeu a fost ucis – nu stiu bine daca in Franta sau in Germania – unele satisfactii au acaparat oamenii.

Eu sunt, daca vrei, un semizeu local asezat intre Asia si Europa, dar pot totusi sa-mi permit unele capricii. Sunt gusturi al caror secret s-a pierdut, dupa caderea paganilor.

Sacrificiile omenesti aveau ceva bun: erau simbol profund, o invatatura inalta, o sarbatoare sanatoasa.

Dar aici, in locul imnului credinciosilor, aud ridicandu-se spre mine urletele prizonierilor si ale muribunzilor; te asigur ca n-as schimba aceasta simfonie cu cele noua ale lui Beethoven. Acesta e cantecul religios care anunta beatitudinea apropiata.

Mi se paru atunci ca fata descompusa si cadaverica a lui Lenin se intindea ca sa asculte o muzica inceata si solemna, sensibila numai pentru el. Aparu doamna Krupskaia sa-mi spuna ca sotul sau era obosit si ca avea nevoie de putina odihna. Iesii indata.

Am cheltuit douazeci mii de dolari ca sa vad pe omul acesta si, intr-adevar, am impresia ca nu i-am aruncat pe fereastra.

[În volumul GOG, de Giovanni Papini; Ed. Univers, 1990, Bucureşti, trad. Ileana Zara. GOG  este o scriere ficţională satirică la adresa umanităţii şi surprinzător de actuală, chiar dacă a apărut în 1934.]

gog - papini

The following two tabs change content below.
Rost Online

Rost Online

Rost Online

Ultimele articole de Rost Online (toate)

2 gânduri despre “Giovanni Papini: O vizită la Lenin 

  1. Si vine de se leaga si cu scrierile domnului Bruno Stefan .

    „Je soupçonne Papini d’avoir été injustement oublié. J’avais onze ou douze ans quand, dans un quartier périphérique de Buenos Aires, j’ai lu Papini, Le Tragique quotidien et Le Pilote aveugle, dans une mauvaise traduction espagnole. Aujourd’hui en le relisant, je découvre des fables que je croyais avoir inventées et que j’ai réélaborées à d’autres points de l’espace et du temps. Plus important encore, j’ai découvert une ambiance identique à celle de mes fictions. Comme Poe, qui fut sans doute l’un de ses maîtres, Giovanni Papini ne veut pas que ses récits fantastiques apparaissent réels. Dès le début, le lecteur ressent l’ambiance irréelle de chacune de ces histoires. J’ai cité Poe. Nous pourrions ajouter que cette tradition est celle des romantiques allemands et des Mille et une nuits[réf. nécessaire]. »

    — Jorge Luis Borges
    „..Papini nu vrea ca scrierile sale fantastice sa para drept reale”.

    Referitor la” vizita la Lenin”, fictiunea a fost construita de Papini pe secvente ale realiatii istorice.
    Okhrana a fost in permanenta la curent cu activitatile lui Lenin si in mod paradoxal, nu l-a arestat. L-a lasat sa isi contiune planurile si in general, a functionat prin agentii sai dublii. Dintre acestia, Stalin a fost cel mai eficient.
    Un alt agent faimos a fost Piotr Ivanovitch Ratchkovski, sef de birou al Okhranei la Paris ( 79 rue de Grenelle) .
    Ratchkovski face si el parte din patrimoniul literaturii de fictiune, ca personaj al romanului „Cimitirul din Praga” de Umberto Eco.

Spune-ți părerea