Creştinism şi corectitudine politică

Subiectul zilei îl reprezintă videoclipul formaţiei Taxi şi al artiştilor invitaţi, intitulat „Smerenie”. În acel vis pe care îl descrie solistul trupei Taxi, Dumnezeu nu era de găsit în imensitatea spaţiilor de beton a virtualei Catedrale a Mântuirii Neamului, cu multitudinea sa de anexe şi elemente funcţionale ale civilizaţiei şi confortului modern. Mai degrabă, ne spune visul transpus în cântec, Dumnezeu poate fi aflat în micile bisericuţe de lemn. „Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici”, glăsuieşte refrenul cântat sau rostit de numeroase vedete ale României, artişti binecunoscuţi.

Acest cântecel a stârnit –cum era de aşteptat- numeroase controverse în spaţiul virtual. Majoritatea reacţiilor contrare au fost crispate, denotând iritare şi generând un noian de critici moralizatoare. Nejustificate? Pentru unii da, căci în fond e vorba de un cântecel simplu şi decent, fără accente blasfemiatoare explicite. Mesajul e transmis cu inteligenţă, chiar dacă nu e obligatoriu să fim de acord cu el. Unul din puţinii critici care şi-a păstrat luciditatea şi a sesizat acest fapt este părintele Aldea, care face un apel la bunul simţ, în ceea ce priveşte exprimarea opiniilor contrare.

De fapt, ieşirile acestea intempestive îşi au totuşi o justificare, numai că ea trebuie căutată în altă parte. Prin urmare: nu trageţi în artişti! Nu ei sunt principalii vinovaţi! De acord, majoritatea dintre ei, posesori de vile şi limuzine scumpe, nu sunt în măsură să ţină lecţii publice de smerenie. Să proclame superioritatea simplităţii, a „lemnului şi a spaţiilor mici” asupra grandorii şi opulenţei. Dar oferiţi-le măcar şansa să îşi asume ceea ce propovăduiesc! Poate că n-au făcut-o până acum, însă după transmiterea în public a unui asemenea mesaj, nu vor mai putea spune că n-au ştiut, sau că nu îi interesează problematica. Vom avea ocazia să vedem cum vor pune în practică, de acum înainte, ceea ce au proclamat la modul colectiv, prin grupul în care s-au reunit într-un entuziasm mai degrabă naiv, de factură flower-power. Vor şti de-acum să se poarte altfel? Nu de ochii lumii, ci faţă de propria conştiinţă? Să facă adevărate acte de caritate, dar la modul discret, nu însoţite de publicitate? Să doneze bani pentru construirea de mici bisericuţe de lemn (dacă ei cred că Dumnezeu le preferă pe acestea), să sprijine financiar câte o mică mănăstire din vreun colţ uitat de lume? Iar lista faptelor bune ar putea, evident, continua, căci imaginaţia artiştilor e prin definiţie bogată şi plină de inspiraţie, iar nevoia de fapte creştineşti este una ubicuă.

Oricum, nu noi suntem cei care se cade să îi judecăm de aici înainte. O va face chiar Dumnezeu, Care bineînţeles că preferă smerenia aerelor de vedetă.  Dar, atunci când vor privi pe viitor în ochii publicului, îşi vor reaminti în permanenţă că sunt la rândul lor priviţi în lumina asumării acestei smerenii. Dacă a fost un simplu gest de ipocrizie, vor simţi privirile mute, dar arzătoare, care îi vor străpunge până în străfundurile conştiinţei. Pe scurt, acest refren pe care l-au declamat îi face datori faţă de Dumnezeu şi faţă de noi toţi, indiferent dacă şi-au dat sau nu seama de această consecinţă.  Aşa că, de fapt, urmările acestui videoclip sunt mai degrabă pozitive (căci oricum nu are cum să mai împiedice construirea catedralei).

Cine e însă adevăratul vinovat pentru avalanşa de reacţii încrâncenate, uneori chiar agresive la adresa sa? Nimeni altul decât „corectitudinea politică”, ale cărei mesaje agresive împotriva valorilor creştine sunt promovate cu insistenţă şi în mod interesat pe toate canalele mediatice (o mostră elocventă o constituie ilustraţia ataşată acestui articol). Mulţi din cei care au criticat videoclipul „Smerenie” au văzut în el un nou atac de aceeaşi factură. De fapt s-au înşelat, dar e de înţeles în faţa multitudinii de atacuri concertate şi bine finanţate la adresa familiei, a tradiţiei, a orelor de religie şi în general la adresa oricărei prezenţe normative a acestor valori în societate. Nu, cântecul nu se referă la aceste lucruri. Nu se serveşte de limbajul de lemn şi de clişeele corectitudinii politice. Nu respinge creştinismul, ci încearcă să scoată în evidenţă una din virtuţile cardinale, cea a smereniei. Dacă sugerează (în mod subiectiv) faptul că Dumnezeu va fi absent dintre pereţii unei construcţii de dimensiuni grandioase, sugestia merge mai departe şi trimite implicit la soluţia împânzirii capitalei cu zeci şi sute de bisericuţe tradiţionale de lemn, care Îl vor astfel aduce pe Dumnezeu la fiecare colţ de stradă. Poate fi şi acesta un punct de vedere, ca simbolurile creştine în spaţiul public să fie de o natură mai puţin emfatică, dar vizibile şi mai ales … omniprezente. Fireşte, argumentele pentru ridicarea catedralei se concentrează pe alte aspecte,  în special pe nevoia unui edificiu reprezentativ, cu caracter simbolic, care să fie asociat pe sute de ani de aici înainte cu creştinismul organic al poporului român. Prin urmare, stricto sensu, e vorba de o dezbatere în interiorul aceluiaşi spaţiu creştin şi nu de o agresiune din afară. Avem o spumoasă dispută teologică asupra preferinţelor divine: lemnul şi spaţiile mici, versus piatra şi/sau spaţiile mari. De parcă am putea noi pătrunde cugetările lui Dumnezeu …

A, că activiştii corectitudinii politice îşi freacă mâinile de bucurie, crezând că acest videoclip le cântă în strună? E posibil, dar entuziasmul lor pripit poate fi cu uşurinţă tăiat printr-o argumentaţie pertinentă.

Să lăsăm deci artiştii în lumea lor şi să ne oprim asupra adevăraţilor adversari, adică tocmai aceşti activişti ai corectitudinii politice. Avem şi aici la îndemână un exemplu cât se poate de recent, care într-adevăr merită o replică pe măsură. E vorba de înfierarea de tip bolşevic a lui Mircea Toma: ”Sfântă bătrâneţe legionară: Ana Blandiana şi disidentul Gabriel Liiceanu”. Apelul Anei Blandiana prin discursul rostit cu prilejul primirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Cluj a fost unul fără echivoc: pentru a face faţă actualului val de imigraţie islamică şi pentru a putea supravieţui la scara istoriei, Europa trebuie să îşi regăsească valorile creştine. Atitudine taxată prompt drept una ţinând de „legionarism”. De asemenea, sugestia lui Gabriel Liiceanu pentru o politică mai organizată, menită să ţină sub control fenomenul imigraţionist, a fost taxată nici mai mult nici mai puţin decât „nazistă”.

Folosirea inflaţionistă şi aberantă a unor asemenea etichetări e descalificantă. Se va spune că în rândurile de mai sus am folosit la rândul meu termenul de „bolşevic”. Dar chiar şi aşa, în mentalul colectiv european gradul de oroare al diferitelor etichete nu este echivalent. Oamenii nu tresar în aceeaşi măsură când au de-a face cu eticheta de „bolşevic” cum o fac când aud de „nazism”. Aici e vorba, fără îndoială, de „meritul” unei asidue propagande postbelice a corectitudinii politice, care demonizează exclusiv excesele dreptei, exonerându-le sau minimalizând-le pe cele ale stângii.

Pentru a spune lucrurilor pe nume: Mircea Toma nu e de fapt decât un activist, un mercenar, care pune şi el umărul la această propagandă. Bineînţeles, nu neapărat în mod dezinteresat. Însă replicile pe care le-a primit au fost binemeritate. Pare foarte plauzibilă explicaţia pe care o sugerează Alexandru Lăzescu într-un articol publicat în Revista 22: „E drept, sunt voci care țin totuși să observe că există un apetit special pentru proiecte cu tematici generos finanțate de către establishmentul de la Bruxelles sau din alte state occidentale. Și, având în vedere apetitul destul de redus din România pentru poziționări ideologice tranșante (se vede asta cel mai bine în zona politică), nu poți să nu te întrebi: sunt astfel de proiecte abordate datorită apelului lor ideologic asupra aplicanților sau mai degrabă aceștia din urmă își „modelează“ convingerile pentru a prinde finanțările?”

Numeroasele şi pertinentele critici cu care s-a ales insinuarea excesivă a lui Mircea Toma arată că anticorpii normalităţii şi ai bunului simţ încă mai funcţionează în societatea românească. Uneori însă, aceşti anticorpi, provocaţi fiind de propaganda indecentă a corectitudinii politice, reacţionează cu vehemenţă şi în cazuri care s-ar cuveni privite cu mai multă detaşare şi care ar permite de fapt o dezbatere de idei pertinentă şi argumentată.


Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost


2 comentarii la „Creştinism şi corectitudine politică”

  1. pentru a face faţă actualului val de imigraţie islamică şi pentru a putea supravieţui la scara istoriei, Europa trebuie să îşi regăsească valorile creştine.

    Actualul val de emigratie islamica (1-2 milioane de oameni) este insignifiant (raportat demografic), iar supravietuirea unui continent intreg tine de cauze tectonice si mai ales economice, nu spirituale. Asta o stie si Papa, si Fericitul Daniel, asa cum au stiut-o conducatorii crestinatatii de cand lumea.

    Si NU vei gasi oameni mai pragmatici financiar decat oamenii Bisericii lui Hristos, fiind o chestie care tine de fisa postului (banul – ochiul dracului).
    Monopolul dezastruos pe invatatura pus de biserica a produs, pe langa inapoiere incredibila si viata dificila material si dezvoltarea unor elite indoctrinate religios, insa cu preocupari lumesti : Iezuitii nu s-au nascut in Mecca si Medina, sunt crestini, si au tinut contabilitatea averii Bisericii catolice si a elitei Europene sute de ani.
    La randul lui, sute de ani de ortodoxie l-au invatat pe preotul roman obisnuit sa dea mai putina importanta invataturilor teologice, pe care nu le-a stiut bine niciodata, ci aspectelor pragmatice, economice. Pentru ca pina la Dzeu te mananca sfintii, iar orice preot vrea doar sa aiba succes in viata, asa, la nivelul lui.

    Ana Blandiana si alti intelectuali, sunt asa, mai… naivi, imaginandu-si batalii spirituale, intre „voievozii crestini” si „osmanlai”, reproduse contemporan prin fuga sirienilor infometati si killariti spre Europa. De fapt, este efectul necunoasterii propriei istorii, stiut fiind ca provinciile romane au fost docile sub diferitele dominatii straine, vreo 500 de ani.

    Probabil oamenii astia isi imagineaza ca romanii „crestini” devin, dupa sute de ani de nebagare in seama, relevanti in actualul context dificil, desi in continuare sapunul si pasta de dinti in RO sunt… neologisme.

  2. In direct, TVR dezbate in trei, cazul clipului neinteles de poporul ortodox .
    Pentru a se sublinia ignoranta revoltatilor, pe burtiera sunt scrise citate despre vrajba, din Pitagora si Goethe.
    Puteau cauta vorbe intelepte din Cartile Sfinte, asa ca sa inteleaga telespectatorii ca echipa din spatele lui Mircea Radu are competente si in theologie, dar probabil i-a stanjenit sensul unor invataturi precum cea din V.T.- Osea:” Cine seamana vant, culege furtuna” sau cea din Evanghelia dupa Matei 18.7 ” Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine „.
    Suntem indreptatiti sa ne simtim ofensati pentru faptul ca mesajul impotriva construirii Catedralei Ortodoxe Romane este transmis de persoane care se declara atee, cazul jurnalistului prezent in emisiune si a unor actori angajati ai unui teatru, pe frontispiciul caruia sunt prezente insemnele masonice.
    Clipul, cu un text mai elaborat, putea face referire la cele trei edificii impozante si costisitoare care vor coplesi capitala: Catedrala Ortodoxa, Marea Moschee si Marele Templu Masonic, numai ca Teodorescu& Fratii au fost angajati doar de hulitorii Mantuitorului Iisus Hristos.

Comentariile sunt închise.