Modelul deplin: Profesorul George Manu

– Din cuvântul rostit la întâlnirea „George Manu – Rectorul din Zarca Aiudului” (Librăria Sophia, 5 aprilie 2016)

Motto: „Ori de câte ori suntem seceraţi de voi ne facem şi mai numeroşi: sămânţa e chiar sângele creştinilor!” (Tertulian- Apologeticum)

Pe 12 aprilie s-au împlinit 55 de ani de la trecerea profesorului George Manu la cele veşnice. Anul 2016 a fost proclamat an omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox. Ce legătură există sau ar putea să existe între cele două teme? Relaţia tematică poate fi descoperită chiar în existenţa profesorului George Manu, dacă o vom privi dintr-o dublă perspectivă: profesorul George Manu a întruchipat exemplar idealul mentorului spiritual şi a mizat, ca nimeni altul, pe educaţie şi pe valoarea culturii pentru definirea şi supravieţuirea persoanei umane (în particular), dar şi pentru neamul românesc (în ansamblu), pentru dăinuirea sa demnă în istorie.

Eu cred că profesorul George Manu este un ideal uman din mai multe puncte de vedere: intelectual, etic şi creştin. De aceea, nu cred că este întâmplătoare sau hazardată descrierea esenţializată pe care i-a făcut-o biograful său, domnul Gheorghe Jijie: „miracolul George Manu”. Memoria sa prodigioasă, devenită mai târziu proverbială, şi educaţia aleasă pe care a primit-o în familia sa de viţă nobilă (bunica, Alexandrina George Manu era fiica caimacamului Constantin Cantacuzino, bunicul, generalul George Manu, era sfetnic al regelui Carol, iar tatăl său, Constantin G. Manu, îndeplinise funcţia de ministru plenipotenţiar la Londra şi Constantinopol) au făcut ca fiinţa sa interioară să manifeste deschidere atât pentru domeniul ştiinţelor exacte, cât şi pentru ştiinţele umaniste. Performanţele sale intelectuale, recunoscute la Paris (să nu uităm că în România interbelică Franţa „dădea tonul” din punct de vedere intelectual: Bucureştiul era „micul Paris”, intelectualii români erau „la zi” cu toate noutăţile editoriale apărute pe piaţa de carte franceză), dovedesc genialitatea personalităţii sale. Geniul schimbă paradigma (modelul) domeniului spiritual în care alege să se manifeste prin elementele de noutate pe care le aduce, „ridică ştacheta”, impune prin creaţia sa un alt standard ideatic (această caracteristică a geniului este vizibilă în orice domeniu: în ştiinţe exacte, literatură, filosofie, sau teologie, indiferent dacă luăm ca reper pe Dante, Shakespeare, Eminescu, Newton, Einstein, Thomas Kuhn sau pe Sfinţii Dionisie Areopagitul, Augustin sau Maxim Mărturisitorul). Profesorul George Manu a dovedit că posedă această calitate intrinsecă genialităţii prin realizările sale exemplare din domeniul fizicii nucleare: teza de doctorat din ‘33 (Cercetări asupra absorbţiei razelor), supervizată de Madame Curie; titlul obţinut cu această ocazie, de doctor în ştiinţe fizice al Universităţii din Paris, „cu menţiunea très honorable”; comunicările sale publicate în Comptes Rendus de l’Académie des Sciences de Paris şi cele opt lucrări originale tipărite între 1932 şi 1937. Înalta ţinută intelectuală şi vastitatea culturii profesorului George Manu se vor dovedi rodnice, în anii de închisoare, când în temniţa Aiudului (închisoarea intelectualilor anticomunişti) le va împărtăşi din cunoştinţele sale tinerilor întemniţaţi de regimul comunist, cărora bolşevicii le tăiaseră aripile, curmându-le traiectul personal, evoluţia culturală şi profesională. Pe cât de sărace erau mijloacele de comunicare în temniţă, pe atât de variate erau cunoştinţele pe care le preda „rectorul Aiudului” tinerilor avizi de cultură: limbă engleză, istorie (istoria Angliei, a Franţei, a Statelor Unite), geografie, literatură, filosofie, articolele din Magna Charta Libertatum (prima constituţie a poporului englez), constituţia Statelor Unite, Declaraţia Drepturilor Omului .

Profesorul George Manu şi-a continuat lupta împotriva comunismului mizând pe educaţie şi cultură, dedicându-şi timpul şi investindu-şi energia în tinerii care reprezentau, la acea dată, viitorul României: un tineret de care regimul comunist nu doar că se dispensa. Căuta cu încrâncenare să-l extermine, uzând de toate mijloacele: teroare, foame, frig, tortură…După 1989 s-a făcut mult caz de rezistenţa prin cultură. Au trâmbiţat-o – confecţionându-şi din ea o înfumurată şi epatantă carte de vizită – disidenţii regimului comunist. Dacă este să vorbim despre cum s-a rezistat prin cultură, ce resorturi interioare şi spirituale îi oferă cultura omului ajuns la ananghie, ar trebui să îi chestionăm, în primul rând, pe opozanţii regimului bolşevic, nevoiţi să îşi petreacă viaţa – foarte mulţi dintre ei să şi-o şi încheie – în subteranele unei Românii sovietizate şi asta într-un timp în care, la suprafaţă, disidenţii au pus umărul, fie şi în parte, la construirea socialismului şi a oglinzii sale ideologice: realismul socialist. Opozanţii comunismului au rezistat cu adevărat, acolo, prin cultură, iar profesorul Manu a fost unul din izvoarele limpezi şi bogate ale acestui nou şi eficace tip de rezistenţă.

Cât de disonant sună astăzi, din păcate, această miză pe cultură pentru viitorul deschis, luminos, al tinerimii şi, implicit, al României (de ieri sau de mâine)! Într-un prezent în care programele şcolare sunt permanent bruiate din zona politicului, când elevilor (încă de la şcoala primară) li se predă o puzderie de informaţii, dar nu şi sensul culturii şi al unei bune educaţii, când educatorii şi profesorii sunt desconsideraţi şi marginalizaţi, când omul cultivat, intelectualul, este perceput social ca un individ care nu a ştiut ce şi cum să aleagă în viaţă pentru a trăi prosper şi a se înfrupta din cornul abundenţei!

Dar, cu cât prezentul nostru cultural şi educaţional este mai cenuşiu şi dezolant, cu atât mai mult ne impresionează astăzi înfăptuirile personalităţii iradiante a profesorului George Manu şi altitudinea viziunii sale.

Am spus că George Manu a constituit un model şi sub aspect moral. Câteva amănunte biografice îndreptăţesc această judecată etică. Amintesc aici faptul că într-o perioadă istorică extrem de tulbure pentru România, când era evident că Rusia va câştiga în cele din urmă războiul, profesorul Manu îşi asumă rolul de lider al Mişcării Naţionale de Rezistenţă – în 1943 a fost comandant interimar al Mişcării – în faţa pericolului pe care îl reprezenta comunismul. Un alt episod biografic pune în lumină rectitudinea sa morală, impresionantă: închis la Aiud, ţinut în condiţii de exterminare fizică şi morală, profesorul refuză invitaţia „colegială” a comuniştilor sovietici de a lucra la centrul atomic de la Dubna. A refuzat, deopotrivă, reeducarea orchestrată la Aiud de colonelul Crăciun. Ţinut vreme îndelungată în condiţii de exterminare (fără hrană adecvată şi mai ales fără să i se administreze medicamentele necesare) tuberculoza pulmonară, de care suferea profesorul, s-a agravat, evoluând în meningită tuberculoasă. Directorul închisorii Aiud, colonelul Crăciun, l-a chemat, i-a arătat medicamentele care ar fi putut să îl scape de la moarte şi l-a întrebat cinic:

– Le vezi? Sunt flacoane occidentale de streptomicină, din acelea în care aveţi voi încredere. Îmi dai declaraţia şi te salvez!

Doar că profesorul George Manu a refuzat să scrie o declaraţie prin care şi-ar fi renegat idealurile creştine şi anticomuniste, care i-au însufleţit întreaga existenţă. I-a răspuns categoric NU, întorcându-i, sever şi elocvent, spatele.

Cât de uimitoare şi de atipică ni se pare această atitudine în prezentul nostru imediat în care atât intelectualii, cât şi oamenii politici acţionează conform principiului – expus cu mult haz de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii: „Una zice, alta face, asta-i lupta pentru pace!” Inteligenţa „directorilor de conştiinţă”, a „formatorilor de opinie”, hiperactivi în viaţa noastră socială, le impune să se adapteze oricărei situaţii, dispreţuind în mod scandalos simţul moral şi eludând orice trimitere la principiile morale. Efectele prestaţiei lor publice sunt pe măsură: cameleonul uman îşi schimbă tot atât de repede culoarea (politică), precum o face cameleonul comun, în mediul său natural din Madagascar.

Asumându-şi această poziţie radicală, de neconlucrare cu regimul comunist, îmbrăţişând, totodată, ferm, perspectiva morţii apropiate, George Manu avea să facă saltul final, de la nivelul etic al existenţei sale la cel superior, ultim: nivelul religios (creştin), martiric. Cu câteva ore înainte de „marea trecere” îi va mărturisi arhitectului Nicolae Goga: „Să spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis. Să ne vedem dincolo”. (Gheorghe Jijie – George Manu – monografie, Editura Elisavaros, p. 447) Inteligenţa sa încreştinată avea să se exprime şi în principiul epistemologic, după care s-a orientat în activitatea ştiinţifică: „A studia ceea ce Dumnezeu a creat, este o rugăciune. A căuta să modifici sau să distrugi ceea ce El a creat, este cel mai mare păcat, avându-şi originea în neascultare”.

Prin fiinţa sa plămădită armonios – în care gândul se acorda cu rostirea şi cu fapta – profesorul George Manu rămâne un reper pentru noi, dar mai cu seamă pentru cei care stau să vină după noi. Pentru toţi tinerii însetaţi de veşnicia nemărginită, de cunoaşterea tainelor ascunse în creaţia lui Dumnezeu şi de claritate morală.

(Articol apărut inițial în numărul pe luna aprilie 2016 al revistei Permanențe)


Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost