Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide. Despre duhul „sfinţilor închisorilor” (VI)

Prin patimi spre înviere

Scrierile celor care au experiat pe viu ororile terifiante ale temniţelor comuniste, conferindu-le un sens mântuitor, se disting printr-o încadrare aparte în domeniul literaturii creştine. Atmosfera şi patimile descrise aduc mai degrabă cu primele veacuri de persecuţii, cu acea perioadă istorică în care creştinii, pătrunşi de fervoarea mărturisirii, dobândeau prin atitudinea lor lipsită de compromis cununa muceniciei. Există însă şi o serie de elemente care imprimă acestei istorii relativ recente un caracter singular. Din perspectivă temporală, evenimentele care ţin de ea pot fi atribuite mai degrabă vremurilor de pe urmă, perioadei apocaliptice. Creştinătatea şi-a depăşit demult zenitul istoric, fiind măcinată de asaltul necontenit al unor forţe dizolvante. Credinţa a slăbit treptat, iar criza s-a înstăpânit din ce în ce mai mult în ţesătura lumii. Fiarele apocaliptice – care pot fi asimilate tuturor forţelor anticreştine din istorie, de la Nero la ideologiile ateiste ale vremurilor noastre- se aruncă acum cu o înverşunare sporită asupra trupului Bisericii lui Hristos. În primele veacuri, alternativa era fără echivoc: fie apostazia, fie chinurile şi moartea. În schimb acum, în vremurile recente, lucrarea diabolică a atins culmi nemaiîntâlnite printr-o combinaţie unică de brutalitate fizică şi subtilitate perversă, menită să ucidă în primul rând sufletul. Omeneşte, nu se putea rezista acestei râşniţe cu adevărat satanice. Cei care au trecut prin acest infern teribil din care au ieşit desfiguraţi sufleteşte, s-au putut regăsi mai apoi pe sine numai cu ajutorul lui Dumnezeu.

Despre această încleştare unică dintre bine şi rău ne vorbeşte şi Ioan Ianolide în nuvela sa “Testamentul unui nebun” (Ed. Bonifaciu, 2015). Este o scriere de ficţiune, dar construită cu elemente luate din realitatea experiată sau observată nemijlocit în universul concentraţionar. Faptele şi stările sufleteşti descrise în rânduri de o intensitate cutremurătoare sunt departe de a fi rodul unei imaginaţii luxuriante sau morbide, cât filtrarea unor experienţe ale eului propriu care a străbătut tenebrele acelui infern.

Această nuvelă este inspirată din realitate, încât toate personajele şi toate situaţiile povestirii sunt luate din viaţa şi faptele pe care le-am cunoscut direct. Mi-am permis numai un oarecare aranjament, pentru a reuşi să cuprind fenomenul comunist în toată amploarea lui. (…) Tocmai despre infinit am de zis şi eu o vorbă, căci l-am trăit pe viu, aprig, înspăimântător cum nu se poate grăi ! Am tăcut atâta amar de ani despre toate cele ce mi s-au întâmplat şi acum, când sunt pe pragul morţii, mi-am luat curajul unei mărturisiri. Mă simt dator faţă de oameni, chiar şi faţă de cei care m-au torturat, dar nu şi de cei ce au conceput chinul etern în această lume, scoţându-l din eternitatea în care-l zugrăvise o anume iconografie. Aş vrea să iert totul şi ştiu că o pot face, chiar am iertat în ce mă priveşte,  dar nu e drept să domnească răul în lume. Lumea asta trebuie să se apere, are datoria să se apere. Ar fi ademenitor să credem că trăim în dragoste deplină, dar realitatea ne contrazice, aşa după cum voi arăta şi eu în tot ce mi s-a întâmplat. (…) Este oribil ce am de povestit şi nu sunt un pervers care se delectează cu oribilele lui realităţi interioare, ori cu scârnăvii ale existenţei sale, dar nu se poate înţelege viaţa fără scârnăvia coşmarului. Mi-a fost dat să traversez acest coşmar întrucât mi-a fost imposibil să renunţ la vis. Poate deci că i-am provocat pe acei căpcăuni ce m-au chinuit mai toată viaţa ? Vis ?! Coşmar ?! Par nişte clişee uzate ale literaturii, care pe mulţi îi vor plictisi şi vor închide cartea, dar cartea aceasta este scrisă în inima mea, în fiinţa mea, în tot ce este sfânt în om.”

Scopul naraţiunii lui Ianolide nu este însă nicidecum acela de a ilustra în mod programatic un soi de estetică a “ororii”, precum nici acela al exorcizării răului prin mijloace pur artistice. Aruncat de soartă în epicentrul evenimentelor, în locul în care perspectiva asupra lor se deschide integral, şi înzestrat cu o deosebită putere de pătrundere, autorul se consideră mai degrabă un seismograf : “Veacul este sfâşiat de cel mai cumplit război al spiritelor, iar eu am avut o deosebită sensibilitate, care a înregistrat tot acest cutremur sufletesc.”  Dincolo de aparenţe, de încleştarea şi suferinţa fizică, se petrece de fapt o ciocnire a duhurilor, a unor forţe ale luminii şi ale întunericului. Sunt acele energii lăuntrice care iau în posesie oamenii, le pun în mişcare acţiunile şi le imprimă comportamentul. Iadul şi raiul sunt zugrăvite în chip viu, sub forma unor stări de conştiinţă care pot apărea doar în asemenea condiţii ieşite din tiparele comune. Aici se încadrează şi reeducarea de la Piteşti, acel experiment diabolic menit să aneantizeze chipul lui Dumnezeu din om prin torturi fizice şi psihice de o brutalitate extremă, care au adus fiinţa umană în pragul dezintegrării :

“Stările acestea de luciditate feroce şi necontrolată alternau cu ameţeli şi pierderi în bezna unui conştient fără cunoştinţă. Eram ameţit pe dinăuntru, precum eram frânt pe dinafară. Fiinţa mea apărea ca un tot indestructibil – materie, viaţă şi duh- şi deşi aş fi dorit ca ele să se destrame în nefiinţă, rămâneam întreg în acea cumplită stare ce-mi era insuportabilă. Mă durea totul, dar cu deosebire mă dureau creierii în cap. ”

Ianolide pătrunde şi dincolo de sfera lumii vizibile sau sensibile şi zugrăveşte esenţele, acele elemente care ţin de planul “războiului nevăzut”, al ciocnirii la nivelul duhurilor.

“Acolo erau posibile nişte sensibilităţi excepţionale. Atât Eugen, la nivelul lui criminal, cât şi victimele, la spaima şi groaza ce o trăiau, simţeau cu mult mai mult decât capacitatea naturală a simţurilor. Spiritele erau acolo materiale, sesizabile. (…) Părea cu mult mai real spiritul decât materia din oameni şi tot ce se petrecea era o pervertire, o materializare, o îndrăcire sufletească. Era o nebunie colectivă, dar era şi un proces individual. Se simţea în atmosferă bătălia spiritelor, dar cred că numai ca o emanare a proceselor spirituale din acei oameni. Iar ei aveau expresii fidele cu spiritele ce-i posedau. Nu cred că există măiestrie de iconograf care să poată reda forţele neantului din oameni aşa cum le trăiau cei de acolo pe viu ! Eram în plin iad.  Viaţa apărea ca un coşmar insuportabil, fără ieşire, iar moartea era dorită. Fiecare om de acolo a dorit să moară înainte de a fi acceptat „sinceritatea autodemascării”, dar după aceea se ajungea la un alt mod de viaţă, viaţă întoarsă pe dos, pervertită, hidoasă, dar viaţă ce nu voia să moară, dovedind cât de puternic a întipărit Dumnezeu viaţa în oameni, pentru a-i face însă apţi să o trăiască în eroicul ei sens. Şi totuşi, n-a fost cum au gândit cei ce au început şi organizat „reeducarea”! Sunt în oameni adâncuri şi forţe ce nu pot fi distruse. Natura poate fi mutilată, dar nu pentru totdeauna, căci mereu va rămâne în ea un germene al regenerării. Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu experimentul din Piteşti.

Da, experimentul satanic nu putea decât să eşueze. Chipul divin din om s-a dovedit a fi indestructibil, oricât de mult l-ar fi mutilat loviturile cumplite ale reeducării. Mai mult -şi aici intervine adevăratul miracol al credinţei- acelaşi mediu al suferinţei se dovedeşte a fi totodată o poartă deschisă spre rai, spre experierea lui Dumnezeu. Astfel, cei întemniţaţi  la Târgu Ocna “… trăiau o viaţă religioasă pe  baze isihaste, cu interiorizări profunde, cu rugăciunea inimii ajunsă la stări de iluminare şi cu multă dragoste, care-i unea într-o comuniune cum poate creştinii prigoniţi din arenele romane mai realizaseră.” Iar deţinutul din nuvela lui Ianolide, zidit de viu într-o celulă la Gherla, este supus forţat unei asceze totale, pe care o acceptă voluntar ca pe un mijloc al spiritului de a înfrânge inerţia materialnică a trupului. Atinge astfel înălţimile unor stări paradisiace pe care nu le cunoscuse în starea anterioară de libertate:

“În perioada ce a urmat am fost apt de cea mai pură şi intensă interiorizare. Rugăciunea se spunea singură, timpul mă mângâia ca un zefir şi lumea prindea sens. Priveam lucrurile pe dinăuntrul lor, în esenţa lor. Nu era un proces de abstractizare, ci unul de vedere, nu era un proces de sinteză, ci unul de esenţializare. Aveam senzaţia că văd lumea la originile ei de gând necreat, de energie nedeclanşată. Ştiam că suntem în mâinile lui Dumnezeu şi nimic nu poate frânge planul divin al lumii. Oamenii îmi apăreau uimitor de frumoşi şi cu o misiune colosală. În mine îmi părea că se repetă istoria întreagă, creaţia întreagă şi mă făceam părtaş la tot ce se petrece în lume, la tot ce se petrece în cosmos, încât mă umpleam de uimire, de admiraţie şi de bucurie. Mă simţeam centru activ al activităţii dumnezeieşti în lume. Simţeam conştient şi lucid că micul univers se uneşte cu marele univers. Dispăreau diferenţele, dispăreau contrastele, dispăreau şi polii opuşi, nu mai exista nici frig şi sete, exista numai vibraţia Duhului Sfânt într-o lume mirifică.”

Carcera se transformă din iadul suferinţei în raiul prezenţei lui Dumnezeu şi al transfigurării lăuntrice a fiinţei umane. Ambele stări au fost experiate la maximă intensitate de către cei întemniţaţi. Dar poate că aşa ceva e prea mult pentru capacitatea de suportare şi asimilare a unui om obişnuit, a cărui cale de acces la înţelegerea lor e una preponderent livrescă. Ianolide consideră prin urmare că modalitatea cea mai potrivită de redare a acestor experienţe rămâne totuşi cea a ficţiunii, dar una despre care suntem avertizaţi că îmbină de fapt crâmpeie ale unor realităţi petrecute cândva aievea. Cititorul nu e forţat să accepte nimic, evidenţele sunt bine camuflate sub masca stilului literar şi a prezumtivei nebunii a personajului nuvelei. Libertatea proprie e cea care în final determină modul în care fiecare cititor va recepta aceste pagini. Ele se încheie cu o întrebare plină de tâlc : “M-am decis totuşi să scriu. Şi am scris. E un testament. Dar testamentul unui nebun va convinge oare pe oamenii cei atât de înţelepţi?”

În continuarea volumului amintit este inclus ca un adaos şi veritabilul testament spiritual al lui Ioan Ianolide, câteva rânduri sumare datate 15 mai 1985.

„Doresc să plec gol din lumea aceasta, precum gol am şi venit în ea şi gol am trăit toată viaţa. Nu am de lăsat decât sufletul meu şi exemplul vieţii mele. Sufletul l-am dorit desăvârşit, dar năzuinţa aceasta numai Domnul o va împlini. Viaţa mi-am dorit-o exemplară, dar n-a fost lipsită de erori, pe care le-am corectat cu severitate. Am căutat adevărul şi l-am mărturisit cu sinceritate. Dacă s-au strecurat erori în mărturisirile mele, le regret şi doresc să fie corectate. Adevărul e Hristos – e Duhul Adevărului. Nu port pică contra celor ce m-au chinuit şi nedreptăţit toată viaţa, dar urăsc forţele răului ce bântuiesc lumea şi cred că ele vor fi arse fără cruţare de Iisus Biruitorul.”

La fel ca în paginile de debut ale nuvelei “Testamentul unui nebun”, şi în aceste rânduri Ianolide e tributar dualităţii între creştineasca iertare pentru oamenii care s-au făcut (conştient sau nu) instrumente nemijlocite ale răului, devenind călăi pentru semenii lor, şi adversitatea neîmpăcată faţă de forţele teribile din spatele cortinei vizibile. Existenţa lor este neîndoielnică, cei înzestraţi cu sensibilitatea şi puterea de percepţie adecvată le pot sesiza prin intermediul lucrării lor. Iar pentru un creştin, singura specie legitimă de ură este doar cea îndreptată împotriva răului, a diavolului şi a păcatului.

„Ura este uciderea de om ( I Ioan 3, 15 ) ; ea este permisă numai împotriva diavolului şi a păcatului (Psalm 96, 11 ; Pilde 8, 13 ; Amos 5, 15 ) ; ura este permisă asupra nedreptăţilor , după cuvântul psalmistului- „nedreptate am văzut si m-am scârbit” (Psalmi 118, 163)  ; Romani 12, 9 ; Pilde 13, 5 ; 17 , 13 ) . Creştinii trebuie să urască minciuna (Psalm 118, 163 ) , trebuie să urască căile nedrepte (Psalm 118, 104 ) , precum şi „adunarea păcătoşilor” (Psalm 25, 5 ). Trebuie să urască sfatul celor ce urăsc pe Dumnezeu „Oare, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit?   Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani.” (Psalm 138, 21 – 22 ). Ura se biruieşte prin dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, iar dragostea de Dumnezeu o câştigăm prin toate faptele bune, dar mai ales prin rugăciunea cea curată. Care este deosebirea între ură, mânie, invidie, zavistie, certare şi pizmă şi care sunt urmările lor ? Ura este rădăcina patimilor arătate mai sus, iar acestea sunt ramurile ei, cum vorbeşte Sfânul Efrem Sirul în cuvântul său pentru deosebirea patimilor. Urmarea urii şi a fiicelor ei este moartea sufletului.” (Ne vorbește Părintele Cleopa, Vol. 4)

Diadoh al Foticeii, un părinte filocalic, face la rândul său o fină distincţie, invocând „mânia netulburată”, o stare de o fermitate lucidă, care nu este sursa unor patimi inferioare precum cele descrise mai sus : „Mânia obişnuieşte mai mult decât celelalte patimi să tulbure şi să zăpăcească sufletul. Dar uneori îi şi foloseşte cât se poate de mult. Căci când ne folosim de ea fără tulburare împotriva celor necuvioşi, sau într-un fel sau altul neînfrânaţi, ca, sau să se mântuiască, sau să se ruşineze, prilejuim sufletului un spor de blândeţe: fiindcă lucrăm potrivit cu scopul dreptăţii şi al bunătăţii lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, adeseori, mâniindu-ne tare împotriva păcatului, dăm sufletului vigoare, scăpându-l de moleşeală. De asemenea nu încape nici o îndoială că, mâniindu-ne împotriva duhului stricăciunii, când suntem în mare întristare şi descurajare, ne aflăm cu cugetul mai presus de lauda cea spre moarte. Ca să ne înveţe aceasta, Domnul s-a mâniat şi s-a tulburat de două ori împotriva duhului iadului, deşi făcea toate câte voia cu o voinţă netulburată. Aşa a întors sufletul lui Lazăr în trup. Încât mie îmi pare că mânia neprihănită a fost dăruită firii noastre de Dumnezeu, care ne-a zidit, mai degrabă ca o armă a dreptăţii. Dacă s-ar fi folosit Eva de ea împotriva şarpelui, nu ar fi fost robită de plăcerea acea pătimaşă. Astfel mie mi se pare că cel ce se foloseşte cu neprihănire de mânie, din râvna cuvioşiei, se va afla mai cercat în cumpăna răsplătirilor, decât cel ce nu se mişcă nicidecum la mânie, pentru greutatea de a se mişca a minţii. Fiindcă cel din urmă se dovedeşte a nu-şi fi deprins vizitiul să stăpânească frânele simţurilor omeneşti. Iar celălalt luptă strunind caii virtuţii şi e purtat în mijlocul bătăliilor cu dracii, conducând neîntrerupt cu frica lui Dumnezeu carul cel cu patru cai ai înfrânării. Pe acesta îl aflăm numit în Scriptură, la înălţarea dumnezeiscului Ilie, „carul lui Israel”, pentru motivul că Dumnezeu a vorbit întâia oară Iudeilor despre cele patru virtuţi în chip deosebit. Iar cel ce s-a hrănit aşa de mult cu neprihănirea a fost înălţat la cer pe un car cu foc, pentru că s-a folosit, socotesc, de virtuţile sale ca de nişte cai, vieţuind întru Duhul care l-a răpit pe el într-un vârtej de foc.”

Această stare a mâniei netulburate asupra lucrării celui rău nu o poate înţelege cu adevărat decât acela care i-a experiat loviturile teribile, dar în acelaşi timp şi-a însuşit şi armele duhovniceşti care îi permit să ducă adevărata luptă, cea spirituală, evitând capcana unei răzbunări sau justiţii facile, de natură exclusiv lumească. Avem şi exemplul Sfântului Nicolae care l-a înfruntat cu “mânie sfântă”, se spune chiar pălmuindu-l,  pe ereticul Arie la primul Sinod al Bisericii. În acelaşi mod se cuvine înţeleasă şi “ura” lui Ianolide faţă de forţele răului din lume, cele care au dezlănţuit iadul pe pământ.

Revenind la nuvelă, aşadar pe tărâmul ficţiunii cu accente de realitate, remarcăm finalul optimist şi totodată profetic, lipsit de orice accente vindicative:

“Sper că viaţa şi omenirea vor supravieţui dezastrului şi dezastrul va deschide ochiul închis al credinţei din oameni, încât se va deschide o nouă eră creştină. Dar era necesar acest dezastru pentru o astfel de cauză nobilă ? Dacă S-a răstignit însuşi Fiul lui Dumnezeu pentru a mântui lumea, atunci cum să nu înţelegem sacrificarea unei civilizaţii ? Asta e taina libertăţii şi majestăţii oamenilor. Va veni ziua în care îndumnezierea va fi act de conştiinţă colectivă. Frumuseţea acestei perspective mă încântă şi acoperă toate prăpăstiile din mine şi din istorie.”

Dacă patimilor Mântuitorului le-a urmat Învierea Sa, tot astfel patimilor omenirii măcinată de conflicte şi catastrofe le-ar putea urma, prin voia lui Dumnezeu, o trezire spirituală ca echivalent al zorilor unei noi învieri.

(partea a VII-a)

__________________________________________

Partea I: Prima treaptă. Întoarcerea la Hristos
Partea a II-a: Treapta a doua. Lucrarea lăuntrică
Partea a III-a: Treapta a treia. Lucrarea teandrică
Partea a IV-a: Dialoguri cu Valeriu
Partea a V-a:  Principii de vieţuire creştină


Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost